Floryn Leahu Blog

poezie, proza, traduceri… stuff like that

Conversând cu idolul

 

Eminescu şi cu mine

Stam de vorbă la o bere.

El mă-ntreaba din privire:

” Ce-ţi mai face pana, vere?”

 

” Ia, e bine, ascuţită,

Încercată… dar mă doare

Că nu este iscusită

Cum e a Mãriei Tale!”

 

” Cin’ ţi-a zdruncinat conştiinţa

Cu-aste lucruri mincinoase?

Ce măsoară iscusinţa

Unei pene graţioase?”

 

” Bună întrebare!… Dar,

Nu îmi este de ajuns:

Tu eşti piatră de hotar!”

” Mulţumesc!… Şi bun răspuns!…

 

Însă te întreb acum,

Ca-ntre vechi şi buni amici:

După ce criterii tu

Mă puseşi pe mine-aici?”

 

” Cu respectul cuvenit –

Mai adu un rând, băiete! –

Tu acolo eşti numit,

Admirate, drag poete,

 

Nu de mine, nu din stimă,

Ci de critici, ci prin merit,

Căci, umili, cu toţi se-nchină

Pustiitului tău geniu.

 

Printre barzi tu străluceşti

Ca al tău luceafăr blând

Printre meteori răzleţi

Care parcă nici nu sânt.

 

Printre cei poeţi de seamă,

De departe te remarci;

Copleşindu-i cu-a ta panã,

Să se simtă mici îi faci.”

 

” De acord, dar cine spune

Că sunt eu cu mult mai bun

Ca Arghezi, de exemplu,

Care face flori din scrum?

 

Ce e binele? te-ntreb.

Te întreb la fel: ce-i rău?

Cum alegi ce gând e drept

Din ce zboară-n capul tău?

 

Dacă tu omori, să zicem,

Un păgân fărădelege?

Este bine?” ” Fără dubii,

Este rău. Se înţelege!”

 

” Însă dacă păcătosul

Este criminal sadea?

Este bine să-l trimită

Cineva în Iad să stea?”

 

” N-are drept să-l pedepsească

Nimenea în aşa hal!

Bine pentru ca să iasă,

Dă-l la penitenciar!”

 

” Însă dacă vrea copii

Să omoare de prin jur

Şi în viaţă poţi să-i ţii

Doar de-i faci din ţeastă ciur?

 

Ce e bine-atunci să faci?

Să-l omori ar fi păcat!

Dar de printre ţâncii dragi

Ar fi propriul tău băiat?…

 

Viaţa lor cea preţioasă

Este bine s-o salvezi,

Însă-i faptă păcătoasă

Pe bandit să-l lichidezi.

 

Invers, iarăşi este bine

Dacă viaţa lui îi ierţi,

Dar te-apasă astfel vina

Pentru celelalte vieţi.

 

De priveşti problema-n sine,

Orice-ai face este rău.

Poţi la fel să zici că-i bine,

După cum vrea muşchiul tău…

 

Printre cei ce tu îi numeri,

Cei ce rege m-au numit,

Uni-au dat bolând din umeri;

Alţii, chiar m-au ponegrit.

 

Dar părerea s-a impus

Fiindcă cei ce partea-mi luau

Au fost cu puţin mai mulţi

Decât cei ce mă negau.”

 

” Vrei să spui că ai valoare

Doar bazată pe hârtie?

Că ea, pentru fiecare,

E un joc la loterie?”

 

” Nu e treaba mea să judec

Câţi ca mine sunt mai slabi

Câtă vreme ştiu că-n lume

Suntem poeziei sclavi.

 

Eu spun doar că juriu-acesta

N-are dreptul să decidă!

Noi nu scriem o poveste

Pentru-o carte sub egidă!

 

Ei nu ştiu exact ce-nseamnă

Să tresari de fericire

Când sub propria ta pană

Ia contur o născocire

 

Care-i scrisă pentru tine,

Nicidecum pentru parale.

Scrisă pentru artă-n sine,

Fără nicio remuşcare;

 

Inefabilele patimi

Care-n tine se trezesc

Când cu-al tău cuvânt tu clatini

Ce ceilalţi nu reuşesc;

 

Când cu geniul tău frenetic,

Cu scânteia de moment,

Într-al Artei lan poetic,

Ai clădit un monument;

 

Când tresari ca o furtună,

Beat de somn din aşternut

C-ai găsit o rimă bună

La dilema ce-ai avut;

 

Când tresari cu exaltare,

Recitind acel pasaj

Construit din vorbe care

Spun exact acel mesaj

 

Care unic vrea să fie,

Vrea să fie chiar ce simţi,

Învingând rigoarea rimei

Prin cuvintele cuminţi

 

Ce se-nşiră pe hârtie

Ca un lanţ sub pana ta,

Imprimând în veşnicie

Ce-a simţit un om cândva!

 

Toate-acestea cine poate

Să ţi le aducă-n dar?

Cum să le-nţeleagă toate

Când de ele n-au habar?

 

Cum să merite vreodată

Să te critice pe tine

Când ei nici nu vor să poată

Cont de-aceste lucruri ţine?

 

Ei se dau experţi în toate

Câte ţin de poezie;

E uşor să naşti la fapte

Ce trăiesc doar pe hârtie!

 

Ştiu mereu ce-au vrut poeţii

Să exprime-n versul lor

Şi, prin zelul lor fanatic,

Inventează uneori

 

Sentimente şi intenţii,

Şi le umflă-n aşa hal

Că nici autorii bieţii

Nu le-au prevăzut măcar.

 

Şi atunci te-ntreb pe tine –

Chelner, incă două beri! –

Cum te poţi gândi a ţine

Cont de-asemenea păreri?

 

Ei se iau după tendinţe,

Fac sisteme de valori,

Însă bietele fiinţe

Se încurcă uneori,

 

Căci ce astăzi este lege,

Mâine doar va fi gunoi.

Însă cine-i înţelege

Când, smeriţi, revin apoi,

 

Ca să reînnobileze

Ce tot ei au decăzut,

Vechiul trend să-l promoveze

Pentru noul început?

 

Astăzi poate n-ai valoare,

Căci romantic eşti – La dracu! –

Dar nu ăsta-i lucrul care

Să-ţi măsoare harul sacru.

 

Ce e vina ta că astăzi

Te-ai născut şi nu atunci

Dacă tu prin pana-ţi castă

Artei jertfă îi aduci?

 

Dacă te năşteai atunce

Şi-mi erai contemporan,

Poate eu eram doar duce

Şi tu mare împărat.

 

Cine ştie cum iluştrii

S-ar fi hotărât aunci?

Doar erai la patul puştii!

Dar din ţeavă-acum mănânci,

 

Căci ce astăzi tu edifici

Nu mai merge în aval,

Căci curentul nu-l amplifici,

Ci înoţi căpos la deal.

 

Ei nu mai pătrund esenţa

Celor spuse-atent de tine,

Generalizând valenţa

Dintre rău şi dintre bine.

 

Poate mori şi nicio vorbă

Bună nu ţi se va da.

Însă poate că în Artă

Noi Renaşteri vor urma.

 

Poate că atunci valoarea

Ţi se va atribui,

Şi gãsi-vei alinarea

Când iubit pe veci vei fi

 

De cei care-n orice secul

Vor deschide să citească

Cartea ta-n care talentul

Pur or să ţi-l recunoască.

 

Căci atât doresc pe lume

Talentaţii şi martirii:

Să printeze al lor nume

Pe stindardul nemuririi.

 

Ei sunt cei ce fac eforturi

De trăiri contradictorii

Şi-ncercând să le exprime,

Îşi uzează neuronii;

 

Ei sunt cei ce ştiu că-n Artă

Nu contează cât de mult

Tuşul storci din pana-ţi moartă

Dacă versul pare mut;

 

Ei sunt cei ce simt momentul

Când să pună pe hârtie,

Şi când trebuie s-aştepte

Alt moment când pot să scrie;

 

Cei ce suferă când taie

Textul – propria lor carne –

Pentru simplul fapt că restul

E mai bun şi nu se cade

 

Să laşi strofa aia moartă –

Oricât ţi-ar fi ea de dragă –

Să se vadă ca o pată,

Să se simtă ca o plagă

 

În cuprinsul poeziei

Care-n rest îţi pare bună,

Mult prea bună ca să fie

Infestată cu-acea ciumă;

 

Ei sunt cei ce îşi asumă

Riscul de a fi respinşi

Din aşa-numita spumă

De-acei critici aşa-zişi,

 

Care poate au dreptate

În mai toate câte zic

Însă nu cînd, din păcate,

Sistematic pun la zid

 

Pentru simplul fapt că insul

Li se pare învechit

Şi nu-şi încadrează versul

În curentul cel valid.

 

Şi nu ăsta-i faptul care

Scrie drama cea mai mare.

Ei ar fi dispuşi, se pare,

Să atribuie valoare

 

Unuia mai mic ca tine

Care poate nici nu ştie

De ce pana-n mână ţine

Sau ce vrea cu ea să scrie.

 

Însă a ştiut să cearnă

Amalgamul de valori

Şi pe coală să aştearnă

Doar ce astăzi “dă” fiori.

 

Ei n-ar trebui sa fie

Prea formali când iau decizii

Şi ar trebui să ştie

În verdicte-a fi flexibili.

 

Dacă strică doar hârtia,

Este drept: să stea acasă!

Căci se vede cine scrie

Drept program de după masă.

 

Însă dacă-n el se vede

Dăruire şi talent –

Chiar dacă nu străluceşte –

Ar fi groaznic accident

 

Să-l înlăture din scenă

Fără nicio remuşcare,

Că doar nu-şi aruncă ochii

Pe-un C.V. de angajare,

 

Ci o soartă el decide –

Soarta celui care scrie –

Care, poate, se dezminte,

Dar iubeşte poezia.

 

Şi această pasiune

Totdeauna va găsi

Trei sau patru rime bune

Ce etern vor străluci –

 

Nestemate de valoare

Ce se caţără pe creste

Din acea-ncâlcită mare

Care opera lui este.

 

Căci prin excelenţă Arta

E complexă şi ciudată;

Capricioasă ca şi soarta,

Dar în nici un caz exactă

 

Ca un calcul de algebră;

Nu se lasă pe deplin

Încadrată de vreo normă;

Nu putem s-o definim.

 

Tocmai de-aia e frumoasă

Şi te prinde-n nurii ei

Ca sirena graţioasă

Marinarii cei holtei.

 

Căci prin rostul ei în lume

E creată să desfete;

Prin metodele-i nebune,

Spiritul uman să-mbete.

 

S-o-ngrădeşti în definiţii,

Reguli, şi-alte legi stupide,

Este ca şi cum edifici

Cimitir din piramide:

 

Ele-şi pierd sacralitatea,

Şi nu pentru c-ar fi multe,

Ci fiindcă realitatea

Le transformă-n pietre mute –

 

Poliedre litostrate,

Simple, pentru orice om,

Ci nu temple venerate

Demne doar de faraoni.

 

Tot aşa e şi cu Arta:

Las-o plină de mister.

Că-i penelul, pana , harfa,

Las-o liberă spre cer

 

De-unde-şi ia entuziasmul

Care e puterea ei,

Unde muza şi artistul

Sunt călăuziţi de zei:

 

El ca mire jun de rasă,

Oricând gata să creeze

Tot ce mitica-i mireasă

Cu răbdare-o să-i dicteze.

 

Şi, ca-n orice căsnicie,

Totu-i intim şi discret.

Nimeni n-are cum să ştie

Ce-a spus ea către poet.

 

Sau ce el simţea pe când

Pe-al ei sân se odihnea,

Şi robit de chipu-i blând,

S-a lăsat condus de ea

 

Şi de zâmbetu-i de înger

Ce posedă ca un demon,

Şi de ochiu-i pur ce plânge

Diamante fără seamăn!…

 

Se vor naşte-apoi păreri,

Se va ridica din umeri,

Însă nimeni, nicăieri,

N-ar avea cuvânt a spune

 

Că e albă sau e neagră

Sau că ştie el că-i gri.

Între alb şi negru, dragă,

Sunt nuanţe – zeci de mii!

 

Ce-i împinge să compare

Autori şi tropi stilistici?

Astea-s amănunte care

Bune sunt pentru statistici.

 

Barzii, după cum spuneam,

Se observă de departe.

Doar arunci un ochi pe geam:

Unul şi-a mai scos o carte…

 

Dar ceilalţi, ce sunt poeţi,

Veşnic cei cu tuş pe palme,

Ce pe scriere pun preţ,

Insensibili la sudalme,

 

Pentru ei nu e nevoie

Să se nască comparaţii,

Să se facă anevoie

Ierarhii şi declaraţii.

 

Fiindcă asta e elita!

Fiindcă ei sunt poezia!

Ei, cu neînchipuita

Muncă sacră şi mania

 

De a face lucrul bine,

Fără pic de compromisuri,

De-a transpune stări sublime,

Mari intenţii, vise, visuri!

 

Poezia este suma

Lor şi-a celor ce-or urma;

Celor care totdeauna

Arta o vor venera;

 

Celor care sunt magnifici,

Ce surprind prin harul lor,

Şi, citindu-i, te-identifici

În acel plăcut decor!

 

Şi fiind toţi pioni de bază

În acelaşi joc de şah,

Piese din acelaşi puzzle,

Boabe în acelaşi sac,

 

Cum sã poată să-i compare

Cineva pe-acest pământ?

Este ca şi cum pe mare

Compari două bori de vânt.

 

Sau – dacă doreşti matale –

Ca şi când deosebeşti,

Dintr-un lan de cereale,

Două boabe de orez.

 

Acest gen de comparaţii

Sunt benefice, e drept.

Însă doar când vrei să afli

Cum gândeşte un poet;

 

Când încerci a-l studia

Pe poet ca fenomen

Ca să poţi aprecia

Mult mai bine un poem.

 

Însă nu când îl reclami,

Pus la zid ca pe-un proscris,

Când aiurea îl condamni

Pentru ce-a făcut şi-a zis.

 

De formalizăm atâta

Unde vom ajunge, frate?

O să-l alungăm cu bâta

Pe poetul din cetate.

 

Îşi ia coala-n sul şi pana,

Cu tristeţe va pleca

Ca să-şi caute cetatea

Unde îl vor asculta.

 

De nici ei n-or preţui

Truda-i dezinteresată,

El va scrie poezii

Pentru el şi Mama-Artă.

 

Şi de fiecare dată

O să fie fericit

Când o grea şi minunată

Piesă a desăvârşit.

 

Şi tot gloata cea confuză,

Tot ei sunt acei ce pierd.

Dar nici merită-a lui muză

Fiindcă nu o înţeleg.

 

Asta o ştia şi Platon,

De la primii zei romani.

Însă noi n-am învăţat-o

În atâtea mii de ani!

 

O s-ajungem să ne umplem

De poeţi de conjunctură

Ce la televiziune

Fac dovadă de cultură.

 

Care crezi c-a fi urmarea,

Astea când s-or întâmpla,

Când un kitch va fi valoarea –

Un clişeu şi o manea?

 

Ce-ai putea sã critici, frate,

Dintr-un surogat nociv,

Dintr-un text ce-“n trend” se zbate

“Autentic” şi naiv?

 

Prin aceastã încercare

De-a-ncadra-n concept un vers

Vom asasina, se pare,

Poezia-n univers!

 

Asta este anecdota…

Vai! Ce sprinten e pendulul!…

Chelner! Hai, te rog cu nota! –

E trecut de ora unu!…

 

Dar ce stai aşa ca stana?

Vrei în ea să te prefaci? –

Stai să-mi iau canadiana! –

Spune, vere, de ce taci?”

 

” Ce-aş putea să mai adaug

La asemenea discurs?

Mă furase peisajul

Celor care tu le-ai spus!

 

Lucruri care mă frământă

De la primul meu poem:

Să trăiesc cu teama mută

Că nu trec de-acel barem,

 

Să mă lupt cu remuşcarea

Că n-aş fi destul de bun,

Să mă plec sub indignarea

Celor ce acestea spun…

 

De aceste lucruri toate,

Totdeauna m-am temu,t

Deşi eu credeam că, poate,

Versul meu atârnă mult.

 

M-am gândit frustrat că doară

Nu sunt cei ce dau valoare

Criticii, că nu-s la moară

Saci să pună pe cântare!

 

Însă, pe de altă parte,

Aveam totuşi îndoiala:

Ei sunt cei ce ştiu ce-n arte

Este bun sau alandala!”

 

” – Stai să-ţi lămuresc mirarea

Care fruntea-ţi încrestează:

Criticii nu dau valoarea,

Ei doar o apreciază.

 

Acest lucru este, însă,

Anevoie câteodată

Ţinând cont cât de complexă

Poate fi Bătrâna Artă.

 

Criticii formalizează

După cum au prins la şcoală,

După cum îi avizează

Teoria literară,

 

Care e şi ea o ştiinţă,

Şi de-aceea e formală.

Dar această consecinţă

Pentru Artă nu-i uşoară.

 

Căci o ştiinţă are reguli,

Instrumente de măsură,

Comparaţii, definiţii,

Argumente, o structură –

 

Lucruri care, pentru tine

Care scrii o poezie,

Nu fac nici cât trei măsline

Când pui rima pe hârtie.

 

Fiecare om e liber

Să exprime ce-a gândit,

După cum, la fel, de altul,

Este foarte diferit.

 

Cum să defineşti acuma

Într-o singură idee

Tot ce reprezintă suma

Infinitelor condeie?

 

Cum artistul să-şi supună

Născocirea teoriei

Când aceasta e postumă

Muzicii sau poeziei?

 

Multe genii în pictură

Au murit săraci, golani,

Iar acuma îi făcură

Lideri, dup-un car de ani.

 

Astăzi truda lor se vinde-n

Milioane de dolari,

Însă ei s-au scurs de zile

Anonimi şi solitari.

 

Unde e, atunci, dreptatea?

Pot simţi acei profani

Care e valoarea Artei

Când o cumpără cu bani?

 

Cum pot ei să-şi însuşească

Sacrele minunăţii

Cu o sumă pământească

De metale şi hârtii?

 

Cum să spună ce valoare

Are nu-ştiu-ce tablou

Când au sufletele goale

Şi nu simt al lui ecou?

 

Căci valoarea se măsoară,

Nu în aur, ci în simţ,

Pentru-aceastã perlã care

Demnã-i doar de zei şi sfinţi.

 

Şi a fost creat cu patimi,

Nu să doarmă-ntr-un salon,

Ci-n muzeu să smulgă lacrimi

De la orişicare om.”

 

” – Atunci eu de ce-aş mai scrie

De-i atât de complicat

Să creez o poezie

Lesne de apreciat?

 

De ce-aş irosi sudoarea

De pe frunte pe caiet,

Dacă-i un noroc valoarea?

Ce m-ar face mai poet

 

Decât unul care scrie

Cu vopseluri pe pereţi:

‚Alexandru plus Maria

Pe vecie se iubesc!’?”

 

” – Câteodată cel mai bine

Îl observi pe Domnul Sfânt

Când priveşti printre ruine

Din Infern, de sub Pământ.

 

Eu i-am criticat pe critici

Doar ca tu să prinzi curaj

Ci nu ca să-i identifici

Ca pe-un sumbru anturaj.

 

 

Nu inseamnă că de câte

Ori vor spune despre tine

Afirmaţii neplăcute,

Vreun cuvânt ce nu-ţi convine,

 

Trebuie în ei cu pietre

Să arunci ca-ntr-un lepros!

Poate au chiar ei dreptate

Şi eşti tu cel vanitos!

 

Şi chiar dacă n-au, nu-ncepe

Să-i pui tu la îndoială;

Treaba ta-i să scrii, poete,

Nu să faci cu critici şcoală!

 

E ca într-un meci de cupă

Când nedreptăţit te simţi

Că arbitrul te alungă

Cu un fluier printre dinţi

 

De pe drumul ce te duce

Spre trofeul mult râvnit,

Şi cu-acelaşi fluier face

Adversarul fericit.

 

Poţi să spui apoi ce-ai spune

Despre “bravul” cavaler,

Că-i în fotbal o ruşine,

Un tâmpit şi un mişel.

 

Asta nu-ţi va mai aduce

Şansa de-a juca din nou

Confruntarea de răscruce

Ce te-ar face un erou.

 

Şi cu ce te încălzeşte

Să-i înjuri pe-acei mişei?

Când mânia-n tine creşte,

Devii unul dintre ei!…

 

Hai că se făcu devreme!

Sau târziu – depinde cum

Fiecare îşi aşterne

Obositul pas pe drum!

 

Sincer, mi-a fãcut plãcere!

Poate ne vedem din nou

Sã zâmbim citind poeme

Sau slãvind vreun vechi tablou!

 

Dar, acum, te las pe tine

Sã seci piepţi cu suavu-ţi cânt!

Plec! M-aşteaptã şi pe mine

Poezia de mormânt!

 

Mi-am învins nevrednicia,

Ce-am avut de spus am spus!

Tu, abia-nfrunţi veşnicia,

Dar… sã nu mã faci de râs!

August 18, 2009 - Posted by | poezie | , , ,

10 Comments »

  1. Ei, na, ma! Prima poezie care mi-a placut. ( in afara de Nichita Stanescu )

    Comment by lucamatei | August 18, 2009 | Reply

  2. […] 18, 2009 by lucamatei Singura poezie care imi place. In afara de ce scrie betivul Stanescu. Click pentru a o citi. Decat sa pierzi 30 min vorbin cu o proasta/prost pe Y!M, mai bine […]

    Pingback by Poezie « Luca “Darko” Matei | August 18, 2009 | Reply

  3. mutzam tzy tzy :d cu tine a crescut numarul fanilor mei de la 0 la 1 :)) sa fie intr-un ceas bun

    Comment by florynleahu | August 18, 2009 | Reply

  4. Foarte frumos!
    Tb sa iti marturisesc ca de fiecare data ma surprinzi, chiar se vede ca ai talent ;)!

    ps. dar stii care e preferata mea🙂

    Comment by delia | August 18, 2009 | Reply

  5. […] ba, mi-a placut poezia aia VS eminescu, crezi ca e posibil, ipotetic, sa fii reincarnarea marilor poeti disparuti? Leahu Floryn: nu pt ca […]

    Pingback by Interviu cu Florin Leahu « Luca “Darko” Matei | October 1, 2009 | Reply

  6. Super poezia…o sa incerc sa-ti fac reclama;)

    Comment by alex | October 6, 2009 | Reply

    • multumesc. ma bucur ca iti place:)

      Comment by florynleahu | October 6, 2009 | Reply

  7. Imi place stilul tău. Mânuieşti cu talent cuvintele.

    Comment by Mitrea Mihaela Evelina | October 10, 2009 | Reply

  8. ma topesti…felicitari!

    Comment by irene | October 14, 2009 | Reply

    • e bine ca te topesc. oricum a inceput sa fie frig afara😛🙂

      Comment by florynleahu | October 15, 2009 | Reply


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: