Floryn Leahu Blog

poezie, proza, traduceri… stuff like that

Doamna goală, confidenta mea! (#1)

Nimic interesant la prima vedere. Doar un tip obişnuit. Ai zice că e un tocilar care nu ştie altceva decât logaritmi şi, eventual, câţi cromozomi are o găină. De fapt nu e deloc aşa! Este foarte inteligent, nimic de zis. Dar nu e nici pe departe tocilar. De fapt nici nu-şi petrece prea mult timp învăţând. În schimb, este capabil de o sensibilitate rar întâlnită. Trăieşte intr-un univers numai al lui, în care visează, în care îşi clădeşte lumea ideală, destinul pe care şi-l doreşte. Sensibilitatea lui excesivă îl face să se simtă rănit de orice cuvânt mai dur, dar tot ea îi permite să descopere lucruri nebănuite de alţii, prin asocieri de care numai el este capabil.

Nimeni nu îl înţelege cu adevărat. Nici chiar părinţii lui. Acest lucru l-a determinat să se închidă în el şi să-şi exerseze sensibilitatea nativă dublată de o imaginaţie pe măsură.

Acum , spre exemplu, se plimbă prin Herăstrău, supărat că mama lui, sătulă de atâta visare de care el dă dovadă, l-a repezit cu un “Tu chiar nu înţelegi nimic?” mai răstit.

– De fapt ea este cea care nu înţelege nimic! gândi el.

Şi, brusc, îi veni în minte ideea că şi-ar dori o mamă care să-l înţeleagă, ba nu! O femeie care să-l înţeleagă! Da, de asta ar avea nevoie: de o femeie care să-l înţeleagă. Asta ar preţui el cel mai mult în relaţia cu o femeie. După părerea lui, asta era mai important chiar decât sexul. Desigur că majoritatea adolescenţilor de vârsta lui ar zâmbi ironic la auzirea unei asemenea afirmaţii. Chiar şi prietenii lui zâmbeau tolerant când el îşi expunea teoriile lui himerice. Ei nu-i zâmbeau ironic, ci doar pentru că nu credeau în convingerile lui. Îl acceptaseră aşa cum e, gândind că un individ excentric îşi avea sarea şi piperul lui în grup. Era un factor care îi destindea cu naivitatea cu care credea în idealuri înalte pe care toţi le considerau deja pură demagogie. Pe el, însă, zâmbetul lor tolerant îl durea mai mult decât o bătaie umilitoare primită de la un outsider. Erau prietenii lui şi prietenii ar trebui să se înţeleagă reciproc şi să creadă unii în aspiraţiile celorlalţi. Asta era o altă teorie de-ale lui.

– Dar unde să găsesc eu o femeie care să mă înţeleagă? Nimeni nu mă poate înţelege. Poate ceilalţi au dreptate. Poate că eu sunt cel care nu înţelege!

Şi, frământat de acest gând, dă cu piciorul într-o piatră, în încercarea de a se descărca de furie. Piatra însă, nu-i răspunde aşteptărilor şi se izbeşte violent cu un sunet surd. El îşi ridică ochii surprins şi descoperă un piedestal din ciment finisat pe care se odihneşte ostentativ o femeie din marmură albă, pe jumătate goală. Rămâne în contemplaţie, uitând complet de supărare. Trecuse de o groază de ori pe aici, dar nu observase piatra asta până acum. Apariţia din faţa lui îl lăsase fără suflare. Era perfectă. Ai zice că deţine şi suflet. Zăcea întinsă pe spate, iar capul, sprijinit de mâna dreaptă era uşor înclinat într-o parte, fiind luminat de un zâmbet îngeresc de fermecător. Sânii îi erau rotunzi şi păreau tari. “Normal! Doar sunt din marmură!” gândi el zâmbind. Bazinul era răsucit astfel încât, de la mijloc în jos, era întoarsă pe o parte, iar un cearceaf o acoperea până peste şoldul de deasupra, în timp ce în partea inferioară se zgârcea să îi mai acopere trupul, lăsând să se vadă partea superioară a pulpei. Totuşi, cearceaful avea decenţa de a-i ascunde feminitatea de privirile prea curioase. Zâmbetul ei inocent lăsa impresia că nu este conştientă de cât sex-appeal face uz, iar acest lucru era şi mai incitant. Îşi zise în sinea lui că dacă ar avea suflare, nu ar fi bărbat care să nu şi-o dorească. Admise că a văzut multe femei în Hustler care nu aveau nici pe departe asemenea contururi. Dar mai mult decât atât, l-au fermecat ochii ei visători şi expresivi, părul ei ondulat în bucle generoase (întotdeauna îi plăcuse un astfel de păr). Ochii păreau că privesc o lume diferită de cea din parc, o altă lume decât cea pe care o cunoşteau ceilalţi oameni… “Pe care o cunoşteau oamenii! Doar ea nu e om!”îşi zise el.

Nu, nu era om! Dar el găsea mai multă expresivitate în ea – o piatră albă – decât într-o femeie animată şi plină de culori…. Bineînţeles că era mult mai expresivă! Nici cea mai bună actriţă nu se putea înfăţişa pe jumătate goală într-un parc împânzit de lume afişând această privire care denota inocenţă şi naivitate… decât dacă este într-adevăr inocentă… Însă nu există femeie atât de inocentă!…

Acest din urmă gând îi schimonosi faţa într-o grimasă de regret. Ar fi femeia ideală pentru el. Probabil că ea ar fi singura capabilă să-i înţeleagă frământările şi să le încuviinţeze. Singura care ar face din frământările lui propriile ei frământări. Singura pe care el ar putea s-o iubească cu adevărat.

Privind la marmura albă, ghicea această înţelegere în zâmbetul ei îngăduitor care părea că spune: “Eu înţeleg orice! Pune-mă la încercare!” Deşi era goală în parc, părea o adevărată doamnă. “Doamna goală… îmi place cum sună! îsi zise el afişând un zâmbet vag. Se apropie încet, cu emoţie, de soclu. Se aşeză cuminte pe margine şi îşi sprijini privirea în ochii ei mari şi galeşi. “Fata asta priveşte altă lume. Parcă e ruptă din rai. Nu vede ceea ce văd ceilalţi. Ea vede altceva… Altceva ce?” Chinuit de întrebare explorează mai adânc în ochii ei. Ca hipnotizat se pierde în irişii înmărmuriţi ai pietrei având sentimentul că se apropie de răspunsul pe care îl caută cu atâta patimă. Fascinaţia creşte. Nu mai vede parcul, copacii, oamenii, nici chiar lumina zilei. Nu mai vede nimic, nici măcar întuneric. Este ceva inefabil, dar armonios. Nu-şi poate explica ce este şi nici măcar nu încearcă. Este prea preocupat să ajungă la capăt. Nu ştie exact cum arată acest CAPĂT sau ce-l aşteaptă acolo, dar este sigur că acolo se află răspunsul pe care-l caută. Nu mai simte nimic: nici emoţie, nici durere, nici propria greutate. Nu aude, nu vede, de parcă toate simţurile i-au fost anihilate… parcă ar fi mort! Dar are totuşi conştiinţa propriei existenţe, nu poate fi mort… Totuşi, existenţa asta… parcă n-o mai recunoaşte. De fapt ceilalţi n-o cunosc. El parcă şi-o aduce aminte de undeva din negura timpurilor…

– Mihai! un sunet răzbate până la el tulburându-i liniştea asurzitoare care nici linişte nu era. Încă în transă, o întreabă uitând că vorbeşte cu o statuie:

– De unde îmi ştii numele?

O pereche de mâini îi acoperă subit ochii readucându-l la realitate. Tresare speriat. Vede… vede întunericul! Vede ceva! I se pare ciudat. La fel de ciudat ca ciripitul melodios al păsărilor. La fel de ciudat ca plânsul copilului supărat că mama nu îi cumpără vată de zahăr sau ca lătratul câinelui pe care îl simte la picioarele lui gudurându-se.

– Ghici cine e?

September 23, 2009 - Posted by | proza | , , , , , , ,

6 Comments »

  1. va urma… evident🙂
    astept reactii. daca ai citit acest prim episod, esti curios/oasa sa afli ce se intampla in continuare? ti-am captat interesul? exprima-ti parerea!

    Comment by florynleahu | September 23, 2009 | Reply

  2. sper/am ca va urma…:) e foarte frumoasa; eu, perosnal, astept cu nerabdare urmatorul ‘episod’ :p
    esti talentat…:)

    Comment by catalinA | September 25, 2009 | Reply

    • mă bucur că îţi place! btw, am postat si “episodul 2”. enjoy!

      Comment by florynleahu | September 25, 2009 | Reply

  3. Foarte frumos. Sper ca “Mihai” sa isi dea seama curand ca nu e el cel care nu intelege…si ca e special..

    Comment by Adia | September 29, 2009 | Reply

    • Da, este special, şi ca orice personaj special are un destin special… dar nu spun mai multe că stric tot farmecul! Dacă rămâi alături de Mihai până la sfârşit, vei afla🙂

      Comment by florynleahu | September 29, 2009 | Reply

  4. […] În sfârşit, vom afla (adică voi, că eu ştiu ) cum se termină nuvela voastră preferată, „Doamna goală, confidenta mea!” şi o poezie-două printre toate acestea. Să vedem numai când le voi scrie, că am idei dar nu am […]

    Pingback by Aiurit – gânduri zăpăcite… « Floryn Leahu Blog | February 18, 2010 | Reply


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: