Floryn Leahu Blog

poezie, proza, traduceri… stuff like that

Doamna goală, confidenta mea! (#4)

Iată şi cel de-al 4-lea episod al frumoasei noastre nuvele😛

 

*

 

– Cum te simţi?… Să nu-mi spui că încă te mai gândeşti la dobitocii de azi-dimineaţă!

Stătea nemişcat în fotoliul familiar al Carlei privind la fel de familiarul spătar din piele roşie. Întotdeauna îi plăcuseră fotoliile Carlei. Aveau o formă mult mai inspirată şi o culoare mult mai frumoasă decât pesimistul cenuşiu al fotoliilor sale. Mama Carlei o consultase pe ea când le cumpărase şi fotoliile reprezentau de fapt alegerea fetei, nu a mamei pe când mama lui le-a ales pe cele din piele gri pe care el nu le poate suporta. “Mă deprimă culoarea gri!” gândi el.

– N-ai de gând să spui nimic?… Pe bune! Nu ştiu ce-a fost în capul tău! Să te culci lângă statuia aia? Puteai să răceşti urât de tot sau, mai rău, să fii snopit în bătaie de nişte huligani! Tu nu ai pic de minte? La ce te-ai gândit de ai făcut una ca asta?

– Îţi mulţumesc frumos! O critică în plus este exact lucrul care îmi lipsea! Mai ales că vine de la tine! Acum mă simt mult mai bine!

– Nu fi copil! Ştii foarte bine că nu te critic dar trebuie să recunoşti şi tu că te-ai comportat foarte ciudat. Nu o spun ca pe un reproş, ci pentru că mă îngrijorează atitudinea ta din ultima vreme… dar tu… eşti întotdeauna prea ocupat să te plângi pentru te-miri-ce lucru şi să critici pe toată lumea care nu plânge alături de tine în loc să apreciezi oamenii care te iubesc şi te tolerează aşa cum eşti: cu toate calităţile, cu defectele şi cu ciudăţeniile tale!

– Îngrijorează?… oameni care mă iubesc?

Mihai zâmbi încurcat. Fata îl dezarmase complet. Cel mai mult îl surprinsese faptul că îşi începuse pledoaria pe un ton cald si consolator şi devenise tot mai agresivă, vorbind tot mai repede şi mai răstit, uitând parcă să mai respire. Acum respira greu ca după un sprint sănătos, fiind roşie toată ca un măr pârguit. Cunoscându-l ea se aştepta ca el să înceapă să plângă ca un copil, să îi dea dreptate şi eventual să-şi ceară scuze. Dar spre surprinderea ei, el se ridică din fotoliul lui venind spre al ei, se aplecă zâmbind şi prinzându-i palmele într-ale lui, repetă ultima frază:

– Oameni care mă iubesc?… Tu mă iubeşti, Carla?

Ea tăcu neputând să spună nimic şi fu rândul ei să fie surprinsă. Ochii i se înceţoşară şi făcu exact lucrul la care s-ar fi aşteptat de la el: izbucni într-un hohot de plâns. El se ridică şi o cuprinse în braţe şi îi sufocă suspinul cu un sărut blând şi pasional. Surprinsă pentru a doua oară, ea se relaxă devenind moale, nemaifiind stăpână pe corpul ei şi începu să tremure, dar de data asta nu din cauza plânsului. După un timp el se desprinse de ea privind-o cu acelaşi zâmbet de mai devreme, iar ea avu impresia că el păstrase acest zâmbet chiar şi în timp ce a sărutat-o. Parcă îi simţea gustul pe buze. Se gândi că băiatul i-a dat o lecţie importantă. Natura lui a făcut-o întotdeauna să-şi facă griji pentru el şi a văzut că nu ştie cum să se poarte cu fetele şi că nu este capabil să cucerească vreuna. Şi-a zis că atunci când va veni vremea, ea va fi prima lui iubită şi îl va învăţa cum să le capteze interesul. Dar mai târziu, după ce era clar că acea clipă sosise, se trezi că nu avea curajul să facă acel pas, deşi fusese mereu dezinvoltă cu băieţii. Nu a avut nici măcar curajul să recunoască faţă de ea însăşi, dar se îndrăgostise de el. El, care trebuia să fie experimentul ei, a făcut din ea o pradă – propria lui pradă. Şi cea mai mare ironie este că a făcut-o fără ca măcar să-şi propună acest lucru. Şi acum se gândea că este prinsă într-o cursă fără scăpare. Ştia că el n-o iubeşte. De fapt o iubea, şi chiar foarte mult; poate era fiinţa pe care o iubea cel mai mult, dar era conştientă de fatul că nu o iubea cu acel gen de iubire de care ea avea nevoie şi cu care ea îl iubea la rândul ei. Cu rimelul întins pe obraji, încă mai suspina serios când mama ei îşi făcu apariţia în încăpere. La cât de marcaţi erau de ultimele scene petrecute între ei, nici nu îi simţiseră prezenţa.

– Mihai! Ce i-ai făcut fiicei mele?

– Eu… Nimic!

– Cum nimic! Atunci de…

– Nu… Mamă! Plâng de fericire!…

 

(va urma)

September 28, 2009 - Posted by | proza | , , , , , , ,

2 Comments »

  1. 🙂 Ma bucur pentru ei. O fi dupa poveste adevarata?..

    Comment by Adia | September 29, 2009 | Reply

  2. Ti-am spus, stai cu ei pana la final si vei afla!🙂

    Comment by florynleahu | September 29, 2009 | Reply


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: