Floryn Leahu Blog

poezie, proza, traduceri… stuff like that

Doamna goală, confidenta mea! (#7)

O apucă blând de ceafă şi o sărută apăsat.

– În plus, la cât de bine te descurci să-mi citeşti gândurile, nu cred că evaluarea de mâine va fi o provocare prea mare pentru tine!

Ea râse. Un râs scurt şi ascuţit, provocat în parte de vorbele lui, în parte de buzele care o gâdilau pe gât şi pe după ureche. Se lungi în pat deasupra ei, îndopându-i gura cu sărutări lacome şi copleşindu-i corpul cu mângâieri tandre. Ea se răsuci deasupra lui muşcându-l cu milă de buze şi îi spuse:

– Îmi placi mai mult aşa când eşti în pat cu mine şi nu sunt decât eu în mintea ta… când nu te mai gândeşti la… confidenta ta!

El o împinse cu violenţă de pe el, se ridică rapid şi lovi cu putere în pal-ul şifonierului. Lovitura provocă un zgomot surd în încăpere, o durere ascuţită lui, iar şifonierului o pagubă de o uşă căzută.

– De ce trebuia să aminteşti de ea?… Vorbeşti despre ea de parcă te-aş înşela cu o altă femeie!

– Să ştii că uneori sunt geloasă pe ea!… Şi nu mai ţipa, că ne aud mamele de jos!

– De ce îmi faci asta?

– Dar ce îţi fac?

– Cum să fii geloasă pe o statuie?

– Eu ştiu? Tu eşti cel care o numeşte “confidenta mea”! Probabil că o iubeşti mai mult din moment ce îi acorzi mai multă atenţie!

– Pe asta cu atenţia de unde ai scos-o?

– Păăi, nu ştiu! Să vedem! Ai mai multă încredere în ea decât în mine din moment ce ai faţă de mine secrete care ei i le împărtăşeşti; dacă nu eşti nici acasă, nici la şcoală, nici la mine, ştiu unde să te găsesc: în parc, stând pe marginea “patului doamnei goale”… uau!… îmi place cum sună!

– De unde ai mai scos-o şi pe asta cu secretele? Am impresia că tu singură cauţi motive de ceartă! Nu ştiu ce-i cu tine în seara asta! Ce secrete am eu faţă de tine?

– De exemplu, spune-mi şi mie care este lucrul pe care îl cauţi de câte ori te duci la ea? Am impresia că este ca o cale pe care vrei s-o urmezi!

– Daaa!… cam aşa cevaa!…

– Ce fel de cale? Unde te duce?

– …

– De ce nu zici nimic?

– Aş vrea să-ţi pot răspunde la întrebarea asta, dar… nici eu nu ştiu!… de fapt… noi de ce ne certăm?

– Îmi pare rău! Este vina mea! Dar câteodată mă simt copleşită… neputincioasă…

– De ce te simţi copleşită… neputincioasă… ?

– Simt că nu pot concura cu ea!

– Dar cine a spus că trebuie să concurezi cu ea?

– Nu e nevoie s-o spună nimeni pentru că… aşa simt! Înţelegi? Trebuie să realizezi că ea nu e reală, că…

– Ce este real până la urmă în lumea asta?

– Eu sunt! Întotdeauna am fost reală!… şi am fost aici!… Chiar aici… lângă tine! Cândva… când m-ai sărutat în fotoliul meu şi… şi mama ne-a găsit pe amândoi… şi eu plângeam… ca acum… atunci… atunci păreai că ai realizat asta… am crezut… am crezut că ai depăşit atunci momentul!

Ea plângea înecându-se în suspinuri şi el se simţi brusc mai puternic decât ea. Întotdeauna el fusese cel slab, cel sensibil, iar Carla fusese punctul de sprijin al relaţiei lor… al lui! Acum ea era cea sensibilă, ca atunci, la primul sărut. El se gândi că ea era puternică doar aşa, în faţa celorlalţi, dar în sinea ei era vulnerabilă, poate mai vulnerabilă decât el. Brusc se simţi vinovat şi realiză că este rândul lui să fie punctul de sprijin. Postura asta îl stânjenea. Nu era obişnuit cu ea. Nu ştia de unde să înceapă. Se apropie încet de ea şi o luă în braţe.

– Şşşş!… gata! Nu mai plânge! Îmi pare rău! Bine?

Îi şterse lacrimile şi o sărută cu blândeţe.

– Ce are ea şi eu nu am?

La fel de brusc, el se simţi revoltat. Sentimentului de vinovăţie îi luă locul cel al suferinţei. Se simţi rănit. S-ar fi simţit rănit chiar dacă ea ar fi insinuat că el ar căuta la o altă femeie ceva ce ea nu poate să-i ofere, dar la o statuie… la un obiect… O împinse în pat cu violenţă.

– Cum poţi să spui aşa ceva?… Îmi faci greaţă!… nu eu sunt cel care se gândeşte la ea tot timpul, tu eşti! Eşti mai obsedată de ea decât mine!…

Îşi luă geaca şi părăsi în grabă camera coborând scările spre living, unde se aflau mama lui, mama Carlei şi uşa de la intrare.

– Mihai!… Stai!… Aşteaaptă!… Mihaaaai! Î-hâă-hă-hă-hî-hî-hâaah!…

– Mihai! De ce plânge Carla?… Unde te duci singur la ora asta?

Fără să se oprească, el spuse peste umăr, în drum spre uşă:

– Am nevoie de nişte aer proaspăt. Aici nu se poate respira!

October 7, 2009 - Posted by | proza | , , , , , , , , , , , , , ,

3 Comments »

  1. sorry… dar nu reusesc sa ma prind de povestea asta sau ea nu se prinde de mine, nu pot sa imi dau seama.
    e greu sa faci o critica negativa care sa fie si constructiva mai ales ca uneori ma las purtata de venin si mai ales pentru ca iti apreciez celelalte textele (din ce am citit pana acum).

    Comment by vaduvaneagra | October 7, 2009 | Reply

    • e o nuvela fantastica, deci nu trebuie sa te prinzi de ea, nu incerca sa o analizezi sau sa o raportezi la realitate. ca sa iti placa o fictiune trebuie sa faci un pact fictional cu naratorul (umberto eco zicea, daca nu ma insel), sa accepti drept real ce ti se serveste, sa te mulezi dupa realitatea din opera, care are alte reguli si repere decat cea pe care o cunosti. in nuvela mea personajul central este mihai. tot el reprezinta si misterul si fantasticul din text. ca sa il intelegi pe mihai trebuie sa faci din framantarile lui framantarile tale, sa le accepti, sa intri in mintea lui. nu incerca sa il raportezi la temperamentul tau sau al altcuiva. accepta-l asa cum e si daca ai rabdare sa il urmezi pana la sfarsit il vei intelege😉 daca nu… sunt multumit ca iti plac celelalte texte (nu am pretentia de a fi un demiurg al cuvintelor🙂 ca sa placa toate textele mele tuturor; sper doar ca majoritatea textelor sa placa majoritatii cititorilor😉 )

      Comment by florynleahu | October 8, 2009 | Reply

  2. Nu stiu daca ai citit “Orasele invizibile” ale lui Calvino, acolo fantazia domneste incontestabil si realitatea este doar o amintire indepartata pe care (poate) ai trait-o candva.E una din cartile mele preferate (cred ca am si tradus cateva fragmente din ea pe blogul meu), deci nu cred ca am o problema cu “raportarea la realitate” dar ma rog… de gustibus non disputandum est😀
    ceea ce ma lasa un pic perplexa este modestia ta in primul rand😀 si faptul ca esti de parere ca o nuvela (sau orice text) are nevoie de rabdare pana la sfarsit in al doilea rand.
    orice carte care mi-a cerut efort si rabdare a fost o carte care nu mi-a placut, unica exceptie “Numele trandafirului” care a fost cam greoaie primele 30 de pagini dar apoi m-a rapit complet.
    Acum deh… asta mi-e parerea si nu sunt nici un critic literar nici vreo scriitoare…😀

    Comment by vaduvaneagra | October 8, 2009 | Reply


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: