Floryn Leahu Blog

poezie, proza, traduceri… stuff like that

Optimism


 

Iată şi rondelul mult-aşteptat! Este primul meu rondel şi, dcă nu mă înşel, este de asemenea prima mea poezie. Se întâmpla în anul 2003-2004 – un an plin de realizări, dacă fac o introspecţie (nu genul de realizări de trecut în CV, dar genul de realizări care îţi oferă satisfacţii personale şi pe care ceilalţi le iau drept fluturi, cai verzi pe pereţi, etc. Dar pentru tine sunt foarte importante!)

 

Un sonor parfum de tei,

Semn că primăvara vine,

În nqtură şi în mine,

Se ghiceşte-n părul ei.

 

De privesc în ochii ei,

Simt cum brusc vibrează-n mine

Un sonor parfum de tei,

Semn că primăvara vine.

 

Şi-ascultând mireasma ei,

Primăvara-n minte-mi vine

Şi disting atât de bine

Cum se plimbă prin alei

Un sonor parfum de tei…

Advertisements

October 11, 2009 Posted by | poezie | , , , , , , , , , , , | 1 Comment

Oare (de) ce sunt?


Azi am scris din nou! Da, am scris o poezie, după mult timp! Am fost plictisit, melancolic, metafizic şi am avut o dorinţă nebună să scriu. Nu ştiam ce, nu ştiam dacă o să iasă ceva bun, dar trebuia să scriu. Am început cu un rondel (vă spuneam că poate mă apuc de unul – i-l datorez unei puştoaice de pe reţeaua literară care mi-a aprins o dorinţă de creaţie cum de mult n-am mai avut). Nu am uitat nici de rondelurile din liceu din care v-m promis unul (mai încolo 😉 ). Dar iată poemul meu de după rondel1 mi se pare mai matur decât ce scriam înainte, oricum schimbat de ce scriam mai demult (nush dacă în bine sau nu, dar oricum schimbat! E un poem de autocunoaştere, de definire a existenţei proprii. Se numeşte “oare (de) ce sunt?”. Voi oare (de) ce sunteţi?

 

 

Cuget câteodată-n sine-mi: care-i rostul meu sub soare?

Sunt un freamăt de culoare pe câmpii de sensuri pline?

Vreo nălucă din vechime ce găsit-a încarnare

Dintr-o jalnică eroare în acest patetic “mine”?

 

Sau oi fi vreu geniu kantic, încifrând a lui comoară

Într-o muză ce pogoară peste-un biet poet romantic,

Smulsă din trecutul antic şi sortită-apoi să moară –

O martiră de fecioară pentru-al meu talent semantic?

 

Sau un fur oi fi, pesemne, condamnat din alte vremuri

Veşnic să compun poemul ce destinu-mi o să-nsemne,

Că-n eretice catrene din trohei ce sfinţi cutremur

Am urmat nebun îndemnul de-a-i fura lui Bragi poeme!

 

Avatar al vreunui faur care de prin mitici ere

A-ndrăznit calic să spere că un suflu de balaur

I-o aduce-n creştet laur şi din roşile-i oţele

Va preface-n versuri stele, călind litere de aur.

 

Poate-un cuib de arhetipuri aş mai fi în astă lume,

Plăsmuit din proaste glume, dând nuanţe la nimicuri

Încercând din magici picuri să edifice albume

De metafore nebune – perle roase de nisipuri.

 

Aş putea să mai fiu iară o emoţie sublimă

Ce-a găsit propice climă în inertu-mi trup de ceară,

Şi-ncercând să iasă-afară, în răstimpuri îşi imprimă

În vreo tremurândă rimă, silueta-i solitară.

 

Şi, de-asemeni, aş putea să mai fiu pe-acest pământ

Sideral fior plăpând plăsmuit din colb de stea

Ce stingheră-n vid plutea, c-un thanatic simţământ,

Viu în pieptul ei arzând, într-un cosmos din saltea.

 

Poate vreun banal simpatic ce se vrea în lume zeu

Şi în mintea-i de ateu moflăie în stih apatic

Şi se vede enigmatic între lirici apogeu,

Pentru slove-arhiereu – un himeric emblematic…

October 11, 2009 Posted by | poezie | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 13 Comments

Ce-ar fi…


Trebuie neapărat să o citiţi! O poezia aparţinând lui Cristian Lisandru:

Ce-ar fi să uităm de toate şi să evadăm din lume,
Să ne ducem pe pustie propovăduind amor,
Ce-ar fi să răspundem astăzi insolenţelor prin glume
Şi să tragem tuşă groasă peste jalea din decor?

Am putea să dăm uitării cercetări cu de-amănuntul,
Nu ni s-ar mai face greaţă de-ntrebări fără răspuns,
Mângâind sintaxa frazei şi înnobilând cuvântul
Am analiza adverbe şi-nţelesul lor ascuns…

Eşti metaforă, iubito, te descriu cu simplitatea
Unui individ ce scrie prins în dor fenomenal,
Uneori mi se impută verva şi tenacitatea
Şi sunt îndemnat să-mi caut vindecarea la spital…

Eşti în mine semn de dulce, semn de patimă deplină,
Semn de tragic şi de bine, semn de vesel şi de trist,
Ipocriţi cu zâmbet jalnic mi te-ar declara străină
Transmiţându-mi c-ar fi bine-n altă eră să exist…

Noi ne-am pus pe coji de nucă dar genunchii jubilează,
Suportăm cu bucurie interogatorii seci,
În afară de iubire altceva nu mai contează
Dar se mai preling pe spate picături de teamă, reci…

Ce-ar fi să le dăm cu tifla unora care ne-acuză
Că alimentăm cu vise suflete de-ndrăgostiţi,
Că jignirea nu ne doare, iar atacul ne amuză,
Ce-ar fi să zburăm prin cosmos precum doi meteoriţi?

Inventez o galaxie care să ne ocrotească,
Şi pretind planeta noastră, ca să ne mutăm pe ea,
Doi extratereştrii veseli cu iubire pământească
Încălziţi constant şi veşnic de-o sentimentală stea…

Sursa: Cristian Lisandru Blog

October 11, 2009 Posted by | Scrise de alţii | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 Comments

Povaţă


 

Aceasta este tot o poezie din liceu, tot de la colocviul amintit mai devreme! Este o poezie, sinceră, copilăroasă, care se vrea matură şi călăuzitoare. Este foarte însufleţită şi revelatoare (probabil că observaţi ritmul furtunos pe scheletul căruia e construită), o poezie la care ţin foarte mult (probabil aţi mai auzit asta de 1000 de ori până acum; e adevărat că ţin la toate poeziile mele foarte mult, dar sunt unele care au un loc special în inima mea, aşs cum între femeile pe care le-ai iubit, există câte una pe care, oricâte vei mai avea după ea, o porţi în suflet şi în gând cu o nostalgie dulce)

 

De vrei, adierea,
Să-ţi mângâie chinul,
Învinge-ţi destinul
Şi leapădă-ţi fierea
Şi fugi de hainul
ce-ţi ia mângâierea,
Şi dulce ca mierea
Îşi face veninul.

Şi-nvaţă ce-nseamnă
Să ştii să te bucuri;
Şi-apoi din nimicuri
Ce vin şi te-ndeamnă,
Pe ele să picuri
Cu lacrimi de toamnă,
Încearcă şi toarnă
Tot felul de lucruri

Ce-ţi sunt mai utile
Ca banii şi-averea,
Ce-nşfacă durerea
Din tine, copile!
Ce-apoi fericirea
Aduc către tine,
Şi-atunci simţi cum vine
La tine iubirea.

Aievea de-ţi pare
Că-i vitregă soarta,
‘Ţi-închipui că moartea
E singura cale
Şi vrei să-ţi dai viaţa
Pe două parale
Şi singur cazi moale
Şi-ţi fuge nădejdea.

Dar nu asta-i taina
Şi nu ăsta-i rostul
Pe care tot prostul
În lume îl are.
Tu nu ştii că omul
E lucrul pe care
Nu-i nici o valoare
Să-i capete costul?

De-aceea iubeşte
Şi cată de-nvaţă
Să ştii cum în viaţă
Din plin se trăieşte.
Aruncă-te-n faţă,
Durerea-ţi opreşte
Şi o-nlocuieşte
Cu pofta de viaţă!

 

Ce mai este interesant la această poezie, este că are fix 1000 (o mie) de caractere! – lucru neprobat, am luat de bună contorizarea celor de pe agonia, dacă are cineva răbdare 😀 să îmi daţi de veste dacă au contorul bun.

Vă mai promiteam ieri că azi vă voi da un rondel, am scris câteva, da tot în liceu! (si abia în ultimul an m-am apucat de poezii! – Doamne, ce activ am fost: venea bacul, lucram full time, citeam foarte mult şi scriam şi multe poezii, iar acum nu mai fac nimic din toate astea – de unde aveam timp?). deci, mai târziu punem şi un rondel (poate scriu azi un rondel, că tot am devenit nostalgic, dar să vedem dacă mai iese ca în liceu 🙂 )

October 11, 2009 Posted by | poezie | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 Comment