Floryn Leahu Blog

poezie, proza, traduceri… stuff like that

Istoria şi originile Crăciunului (#2)

Aşa cum v-am promis, partea a doua a articolului despre istoria şi originile Crăciunului!

Click aici pentru prima parte!

Istoria Crăciunului. Înainte să parcurgem istoria Crăciunului, aş vrea să mai zăbovim puţin asupra originilor sale, întrucât m-am împiedicat de informaţii noi după ce am postat prima parte a acestui articol. Cele mai vechi atestări ale celebrării Crăciunului, sau mai bine zis a strămoşului său, ajung la noi de la o distanţă de mai bine de 4000 de ani în trecut, de la primii mesopotamieni. Aceştia închinau ultimele zile din an celebrării lui Marduk, conducătorul zeilor, care se credea că în fiecare an la sosirea iernii duce o luptă cu forţele răului. Sărbătoarea se numea Sanmuk iar regele trebuia să îi jure lui Marduk credinţă şi să moară până la sfârşitul anului pentru a-l ajuta pe zeu să câştige lupta, întrucât se credea că acesta are nevoie de susţinători. Cu toate acestea, un criminal de rând era îmbrăcat în haine regale şi sacrificat în locul regelui. Persienii şi babilonienii aveau o sărbătoare asemănătoare, numită Sacaea. Aceasta avea şi un ritual în care sclavii deveneau stăpâni iar stăpânii – sclavi.

În Europa primordială, oamenii credeau în vrăjitoare, spirite, spiriduşi şi stafii. În apropierea solstiţiului de iarnă, când nopţile deveneau din ce în ce mai lungi, aceştia se temeau că soarele nu se va mai întoarce şi aveau ritualuri şi serbări în care îl implorau să revină.

Grecii antici aveau o sărbătoare asemănătoare cu Sanmuk/Sacaea închinată lui Kronos care purta război cu Zeus şi titanii lui. Aceeaşi sărbătoare era foarte apropiată de Saturnaliile romanilor (de fapt Cronos este corespondentul lui Saturn în mitologia romană).

În Scandinavia, pe timpul iernii, Soarele disparea pentru mult timp de pe cer. După 35 de zile erau trimişi în munţi cercetaşi care să vadă când acesta va reveni moment în care se sărbătorea Yuletide (noaptea în care Marea Zeiţă Mamă a dat naştere copilului-zeu Soare) cu buşteni şi ruguri uriaşe aprinse şi crengile copacilor împodobite cu mere, pentru a aminti de revenirea primăverii. Acest ritual de împodobire cu mere apare şi în Saturnaliile romanilor care mai împodobeau casa cu  crengute şi ghirlande de laur şi brad, în care înfigeau lumânări aprinse.

Încheind această paranteză ca o adăugare la cele spuse în articolul precedent, revenim la Istoria Crăciunului. Telesphorus, al doilea episcop al Romei între anii 125 şi 136 a fost primul care adeclarat că serviciul bisericesc ar trebui să cinstească Naşterea Mântuitorului. Însă timp de 3 secole de la începerea misiunii de evanghelizare a apostolilor, data sărbătoririi naşterii lui Iisus a fost orientativă, oamenii văzând-o în diverse zile. Astfel, Crăciunul se serba  uneori pe 6 ianuarie, dată apropiată cu cea a sărbătorii păgâne calatio (1 ianuarie), când se anunţau sărbătorile de peste an. Alteori, Naşterea Domnului se celbra în luna septembrie, în timpul festivalului evreiesc al trompetelor – Rosh Hashanah al zilelor noastre. În anul 320, Papa Iulius I a menţionat 25 decembrie ca dată oficială a naşterii lui Hristos, iar Constantin cel Mare, primul împărat creştin al Romei, a introdus în 325 aceeaşi zi ca dată fixă de sărbătorire a Crăciunului. În anul 354, Episcopul Romei Liberius a ordonat în mod oficial credincioşilor să serbeze Naşterea lui Iisus pe 25 decembrie. Cu toate acestea, creştinii nu vedeau cu ochi buni această celebrare, întrucât îşi aduceau aminte de ritualurile păgâne. În consecinţă, Crăciunul devine popular abia în secolul al XIX-lea. Cartea lui Washington Irving din anul 1820, „Cum se ţine Crăciunul la Bracebridge Hall”, a reprezentat un catalizator al popularităţii Crăciunului, la fel ca şi „O colindă de Crăciun” a lui Charles Dickens, din 1834. Tot în acelaşi an, regina Victoria a Angliei, îşi aduce soţul (prinţul german Albert) la palatul Windsor introducând tradiţia bradului de Crăciun şi a colindelor din Europa. În 1836, Alabama a devenit primul stat SUA care a declarat Crăciunul sărbătoare legală. Oklahoma va fi ultimul în 1907. In 1837, „Cartea Crăciunului” a lui T.H. Hervey a devenit un best seller. În 1860, ilustratorul american Thomas Nast s-a inspirat din povestirile europene despre Sf. Nicolae pentru a-l crea pe Moş Crăciun (Santa Claus). Astăzi, multe din obiceiurile păgâne sunt reflectate în Crăciun. Iar cei supăraţi că acum Crăciunul nu mai este atat de religios cum s-ar cuveni ar trebui să-şi amintească de fapt că la origine este o sărbătoare necreştină care nici măcar nu a fost celebrată până relativ recent!

Bradul de Crăciun. Circulă mai multe legende populare despre originea bradului de Crăciun. Prima îl are drept protagonist pe călugărul anglican Bonifaciu (devenit sfânt), rânduitorul Bisericii creştine în Franţa şi Germania. Într-o zi el ar fi dat peste un grup de păgâni care se pregăteau să sacrificeun copil zeului Thor în jurul unui stejar falnic. Pantru a salva copilul, călugărul a doborât stejarul cu pumnul, iar în locul acestuia a răsărit un brăduţ. Călugărul le-a spus păgânilor că acel brad este Pomul Veţii şi reprezintă viaţa veşnică a lui Iisus.

În altă legendă, un pădurar sărac a găsit un copil înfometat şi rătăcit. Deşi sărac, omul l-a adăpostit pe copil dându-i şi de mâncare din ce avea. A doua zi, pădurarul a găsit afară un brad cu ramuri falnice şi scânteietoare. Copilul ar fi fost însuşi Iisus, iar bradul – răsplata pentru fapta sa cea bună.

O altă legendă îl prezintă pe Martin Luther, întemeietorul protestantismului, plimbându-se în pădure, în ajun de Crăciun. Uimit de frumuseţea stelelor sclipind printre cetinile brazilor, a tăiat un brăduţ şi l-a dus acasă pentru familia sa. Pentru a sugera sclipirea stelelor a împodobit pomul cu lumânări aprinse.

O altă ipoteză susţine că bradul îşi are originea într-o piesă medievală. Cei mai mulţi oameni neştiind să citească, în Evul Mediu învăţăturile biblice erau propovăduite prin intermediul scenetelor de teatru. Piesa evocând Paradisul care înfăţişa crearea omului şi alungarea lui Adam şi a Evei din Rai se juca în fiecare an pe 24 decembrie. Cum în acea perioadă a anului merii nu aveau nici fructe nici frunze, se folosea un brăduţ de crengile căruia se atârnau mere roşii.

Potrivit altei legende, un călugăr din Devonshire ajunge în secolul al VII-lea în Germania pentru a propovădui cuvântul lui Dumnezeu. Pentru a simboliza Sfânta Treime, se spune că el s-a folosit de forma triunghiulară a bradului.

A şasea legendă, cea românească, ne povesteşte că într-o zi s-a iscat din senin o furtună năpraznică, cu grindina cât oul de porumbel şi vânt ce smulgea pietrele din loc. Surprinşi de furtună, Iisus şi Sfântul Petru cer adăpost copacilor zgribuliţi şi înfricoşaţi. Îngrijoraţi pentru propriile fructe şi frunze, stejarul, fagul, mărul, părul, salcia şi plopul îi refuză pe rând. Bradul, socotit de toţi nefolositor, neavând fructe de apărat şi cu frunzişul rezistent la rigorile grindinii, i-a adăpostit fără şovăială. Când furtuna s-a oprit şi soarele a răsărit din nou pe cer, Iisus, pentru a-l răsplăti pe vrednicul brad a rânduit ca bradul să nu-şi mai lepede frunzele ca ceilalţi copaci nici pe timpul iernii, iar acele lui să aibă miros plăcut care să îmbie şi să încânte oamenii. Cât despre lipsa de rod a bradului, Domnul a rânduit ca în miez de iarnă, când toate fructele de pe pământ se vor fi terminat, bradul să fie împodobit de oameni cu toate bunătăţile, iar când se vor strânge în jurul lui, să se gândească la El – la Iisus – pentru că el – bradul – este copacul cel mai drag dintre toţi Mântuitorului.

Lăsând legendele la o parte, împodobirea pomului de Crăciun este un obicei, venit din Occident, cel mai probabil de la popoarele germanice. Încetul cu încetul, acesta a intrat în tradiţia creştină. În Evul Mediu, case împodobite cu pomi de Crăciun apar în provincile Alsacia şi Lorena, dar nu cu ocazia Crăciunului, ci mai degrabă cu cea a Anului Nou. De aici tradiţia se extinde în întreaga Franţă, Spania, Italia şi Elveţia.

De asemenea, este posibil ca pomul de Crăciun să provină de la nordici, care obişnuiau să-şi împodobească casele cu ramuri de Brad şi de vâsc, iar în perioada preistorică, în timpul sărbătorii Yuletide (vezi mai sus) împodobeau în timpul iernii crengile copacilor cu mere la reapariţia soarelui pentru a celebra revenirea primăverii. La fel făceau şi vechii romani care mai împodobeau şi casele cu ghirlande de brad în care aprindeau lumânări pe durata Saturnaliilor. Pomul de Crăciun a pătruns mai târziu şi în Orient, prin intermediul catolicismului. În Rusia europeană Ajunul Crăciunului era sărbătorit în pădurile de brazi, unde era ales unul ca cel mai frumos dintre toţi împodobit cu lumânări aprinse, bomboane, jucării etc. În secolul al XII-lea, din motive neştiute, bradul era atârnat de tavan, cu vârful în jos.

În tradiţia românească de la sat, regăsim acest obicei al împodobirii bradului la nunţi şi la moartea tinerilor necăsătoriţi, atât femei cât şi bărbaţi. Obiceiul există din vremea dacilor şi semnifică o nuntă rituală între persoana decedată şi natura reprezentată prin brad. El a rămas în tradiţia unor comunităţi locale din regiunile Banat şi Oltenia. Bradul astfel împodobit se numeşte Pomul Vieţii, care se regăseşte drept motiv natural în arta populară. Odată cu evoluţia etnografică a poporului român, bradul a căpătat din ce în ce mai multe înţelesuri, precum cel de “arbore de judecată”, “arbore de pomană”, “arbore fertilizator” sau “stâlp de arminden” (arminden= nume popular al zilei de 1 mai considerată ca început al primăverii).

Moş Crăciun. În multe părţi ale lumii, fie nu există Moş Crăciun, fie el este acompaniat de diferite personaje desprinse din legende superbe. În Scandinavia, piticii “Tomte” nu aveau la început infăţişări omenesti, ei trecând deseori la violenţă atunci când fermele nu erau îngrijite cum trebuie. Scandinavii ţin încă destul de mult la această legendă şi a apărut practic pentru a-i uni, a-i face să lucreze mai eficient. Creştinismul a trecut peste Tomte, le-a dat de-a lungul anilor chipuri omeneşti, trăsături blajine si acţiuni paşnice, integrându-i in spiritul Crăciunului. Astfel, piticii încep să fie numiţi acum “Joulupukki”, ei împărţind cadouri micuţilor asemeni lui Moş Crăciun. Piticii se deosebesc totuşi de Moş. Ei se menţin mereu slabi, au o sanie trasă de o capră, sania nu zboară şi nici nu vine de la Polul Nord. Oamenii locului spun că piticii ies chiar din pădurile din apropierea caselor, cooperând cu un membru al familiei care trebuie neapărat să se îmbrace la fel. El primeşte cadourile şi le dă apoi copiilor.

Italienii ţin mult la legenda vrăjitoarei “La Bafena”. Această femeie în vârstă era bună la suflet şi se spune că le-ar fi oferit mâncare şi adăpost celor trei magi, în drumul lor spre Iisus. Bafena îşi trage un şal negru pe ea şi se urcă pe mătură, pornind în călătorie. Ţine un sac plin de cadouri în spate şi încearcă să se strecoare peste tot fără să fie văzută. Se spune că dacă un copil o spionează, ea îl va lovi puternic cu mătura (metodă excelentă pentru părinţi de a ţine copiii în pat). Bafena intră tot pe coş, lasă cadouri celor cuminţi şi o bucată de cărbune sau puţină cenuşă celor obraznici. Şi, dacă tot vine cu mătura, bătrâna vrajitoare are obiceiul să facă şi curat în casă!

În Rusia există Ded Moroz sau “Moş Gerilă”, tradus in română. Ded Moroz împarte cadouri fie intrând pe coş, fie apărând la diverse petreceri. El vine de regulă însoţit de o nepoată, Snegurochka. Legenda spune că Ded Moroz fusese un vrăjitor ce răpea copiii şi cerea cadouri pentru răscumpărarea acestora. Ruşii l-au reconvertit între timp, spunând că, pentru a-şi repara greşelile din trecut, Moş Gerilă a început să împartă chiar el cadourile micuţilor. Moşul vine la ruşi şi în celelalte state care au suferit o influenţă rusă categorică în troika, o sanie trasă de un cal.

În Olanda, vine Sinterklaas, un moş asemănător cu moşul americanilor. Dacă înfăţişarea este oarecum similară, ei bine, povestea diferă. Sinterklaas ajunge la sfârşitul lui noiembrie, el luând calea apei tocmai din Spania, într-un vapor cu aburi. Nu există reni, sanie sau zboruri spectaculoase. Moşul o ia la pas pe străzi, întâlnindu-se cu toţi copiii. El este ajutat de Black Peter, un copil de culoare care a stârnit multe controverse de-a lungul anilor. Unele cărţi spuneau că Peter era sclavul lui Sinterklaas, făcând referire la perioada de sclavie a negrilor. Ca să scape de rasism, olandezii au găsit o soluţie superbă: Peter o ia pe coş înaintea Moşului şi de acolo i se trage culoarea! Este coşar de meserie!

În Marea Britanie, conceptul de Father Christmas era puternic până nu demult. Acum el se cam confundă cu Santa Claus, chiar dacă deosebiri sunt multe între cele două persoanje. La începuturi, Father Christmas nu aducea cadouri nimănui, el fiind bucuros şi plin de optimism iarna. Avea o haină verde şi a intrat în magica poveste a lui Dickens, “A Christmas Carol”, devenind personajul “Ghost of Christmas Present”. Father Christmas, asociat cu bunătatea şi cu dragostea pentru copii, a început să le dea cadouri acestora. Are reni, coboară pe coş şi degustă, recăpătându-şi puterile, mâncarea lăsată de familie special pentru el.

La americani, Santa Claus este o adaptare a personajului olandez Sinterklaas, numele atribuit Sfântului Nicolae din Mira (actuala Turcie), care a trăit aproximativ între anii 280-345. Precum pentru mai mulţi sfinţi din antichitate, avem de-a face cu un contrast între ceea ce ştim despre sfântul Nicolae – nimic – şi cultul său foarte popular. Se spune că era extrem de pios încă din copilărie, dedicându-şi viaţa credinţelor creştine. A devenit cunoscut în întreaga lume datorită generozităţii sale faţă de cei săraci. Cu toate acestea, romanii l-au întemniţat şi torturat, dispreţuindu-l. Este eliberat de Constantin cel Mare când acesta ajunge împărat al Romei permiţându-i Sfântului chiar privilegiul de a fi delegat la consiliul sinuodului de la Nicea în 325. A rămas cunoscut pentru dragostea de copii şi generozitatea sa devenind patronul spiritual al navigatorilor, al Greciei, al Siciliei, al Rusiei şi al copiilor. Olandezii au păstrat vie legenda Sfântului Nicolae. În Olanda secolului al XVI-lea, copiii olandezi îşi aşezau saboţii în apropierea vetrei, în speranţa că aceştia vor fi umpluţi cu bunătăţi.
Olandezii scriau numele Sfântului drept Sint Nikolaas, care s-a transformat apoi în Sinterklaas şi, în sfârşit, în Santa Claus, în anglicană. În anul 1822, Clement C. Moore a compus faimosul său poem, “A Visit From St. Nick” (“O vizită din partea Sfântului Nicolae”), care a fost mai târziu publicat drept “The Night Before Christmas” (“Noaptea dinainte de Crăciun”). Imaginea actuală a lui Moş Crăciun, de bărbat gras, cu barba albă, îmbrăcat în haine roşii, se pare că se datorează portretizării pe care Moore a făcut-o acestui personaj de basm… În 1860, cotidianul Harper’s Illustrated Weekly a publicat un desen al lui Moş Crăciun, îmbrăcat într-un costum roşu ornat cu nasturi negri şi cu o curea din piele. Timp de aproape 30 de ani, Thomas Nast, desenator şi caricaturist al ziarului, a ilustrat prin sute de desene toate aspectele legendei şi va da mitului principalele sale caracteristici vizuale. Nast este şi cel care a promovat în 1885 ideea că reşedinţa lui Moş Crăciun se află la Polul Nord. Acest lucru a fost preluat anul următor de scriitorul George P. Webster. În 1931, Moş Crăciun a primit o nouă imagine printr-o campanie publicitară, desfăşurată de Coca-Cola. Desenatorul Haddon Sundblom l-a conturat o burtă durdulie, un aer jovial, un costum roşu şi o atitudine tolerantă. Compania foloseşte aceeaşi imagine a lui Moş Crăciun în campaniile publicitare realizate cu ocazia sărbătorilor de iarnă din acel moment până în prezent.

Chiar dacă mitul poate varia de la zonă la zonă, în special în funcţie de clima în perioada Crăciunului (care pleacă de la o iarnă îngheţată în emisfera nordică şi ajunge la o vară călduroasă în emisfera sudică), în general Moş Crăciun este imaginat ca fiind îmbrăcat într-un costum roşu, având o barbă lungă şi albă şi locuind într-o ţară nordică (mai frecvent în Finlanda sau în Canada). Spiriduşii îl ajută la pregătirea cadourilor. El împarte cadourile cu ajutorul unei sănii zburătoare, ce este trasă de reni (sau pe o planşă de surf în Australia). Moş Crăciun intră în case prin horn (dacă există unul) şi pune cadourile sub pomul de Crăciun sau în cizmele pregătite special pentru aceasta.

In 1925, s-a descoperit că nu existau reni la Polul Nord. Există însă, oricum, o mulţime de reni în Lapland (Laponia), Finlanda. În 1927 marele secret al adresei lui Santa a fost divulgat de Markus Rautio (“Uncle Markus”) care era gazda popularei emisiuni “Ora Copiilor” la un post public de radio finlandez. El a declarat că Moş Crăciun locuieşte in Munţii Korvatunturi din Lapland. Korvatunturi – literar “Muntele Ureche” se află în ţinutul Savukoski, Lapland, Finlanda, pe graniţa fino-rusă. La 500 m (1,640 ft) înălţime, este de fapt un deal mai mare. Însă cele trei vârfuri ale sale indicau răspunsul pe care copiii lumii îl cereau de ani de zile : “Da, Moş Crăciun (Santa Claus) exista cu adevărat .” Şi oficiul său poştal Oficial este în oraşul Napapiiri, lângă Rovaniemi, aproape de Muntele Korvatunturi. Muntele însuşi este interzis oamenilor. Satul lui Moş Crăciun din Finlanda a fost înfiinţat în 1985 şi din acel an au fost primite peste 12,5 milioane de scrisori din peste 197 de ţări. Din România au fost trimise peste 33 000 de redactări spre această destinaţie.

Tradiţii şi simboluri de Crăciun. Există numeroase tradiţii legate de sărbătorirea Crăciunului despre a căror origine nu ştim mare lucru. Iată câteva dintre acestea!

Vâscul. Simbol al prosperităţii, păcii şi bucuriei, vâscul era folosit de druizi pentru a sărbători sosirea iernii cu mult timp înainte de naşterea lui Hristos. Această plantă, un parazit care creşte pe alţi copaci (în special pe stejar), era adunat pentru decorarea locuinţelor. Druizii credeau că vâscul are proprietăţi curativge pentru o gamă foarte largă de afecţiuni. Scandinavii îl considerau simbol al păcii şi al armoniei, asociindu-l cu zeiţa lor Frigga, patroana dragostei. Obiceiul cu sărutul sub vâsc este probabil deviat din această credinţă străveche. Tot aici, duşmanii care se războiau, dacă ajungeau sub vâsc, trebuiau să încheie un armistiţiu până cel puţin a doua zi. Era interzisă lupta sub vâsc – simbol al păcii.

Din antichitate ne-au rămas puţine menţiuni, dar lămuritoare! La Vergiliu (70-19 î.e.n.), vâscul, ale cărui frunze de un verde pal aduc la culoare cu aurul, are puterea de a-i asigura lui Enea călătoria în şi ieşirea viu din infern fapt de neconceput în absenţa crăcii miraculoase.

Pliniu cel Bătrân (23-79 e.n.), în Naturalis Historia scrie că Druizii, sacerdoţii celţi, socoteau vîscul (craca de aur) o plantă sacră, capabilă să vindece toate bolile, având virtuţi magice. Îi culegeau, iarna, cu mare solemnitate, frunzele şi fructele, într-o anumită noapte, în ajunul Crăciunului – deoarece, crede Frazer, Crăciunul nu este decît o veche celebrare păgână a solstiţiului de iarnă – după un anumit ritual: un preot îmbrăcat în alb se urca în stejarul din care se recolta vîscul şi-l tăia cu o seceră de aur. Crăcile tăiate nu trebuiau să atingă pământul şi erau adunate într-un ştergar alb.

La Români, în spaţiul de formare a umanităţii istorice, sărbătoarea crăcilor de aur este prăznuită cu aceeaşi grijă şi cu acelaşi fast, chiar dacă semnificaţiile primordiale, multimilenare, s-au diluat ori s-au pierdut. În preajma Crăciunului, oamenii îşi procură măcar o cracă de vîsc (cracă de aur) pe care s-o aibă în casă între Crăciun şi Anul Nou. S-a păstrat din vremi imemoriale credinţa că craca de aur aduce noroc, că le merge bine în anul următor celor care stau sau se sărută sub craca de vîsc în noaptea de Crăciun şi/sau în noaptea de Anul Nou. Din aceste credinţe, altădată de uz comun în toată Europa s-au mai păstrat ici-colo unele relicte: Dacă nu e vîsc, nu e nici noroc, spun ţăranii din Ţara Galilor, de exemplu. O manifestare cu acelaşi scop este uratul cu Sorcova, în care, înainte vreme, urarea se făcea în timp ce corpul celui sorcovit era atins ritmic cu creanga de aur (crăci de vîsc), nu cu flori artificiale, din hârtie, ca astăzi, cum reţine, în exclusivitate, Dex-ul, ceea ce ascunde semnificaţia şi imaginea reală a obiceiului. De unde hârtie şi flori artificiale cu milenii în urma? Urarea copilului cu sorcova (reprezentare a anului nou) nu se putea face decît cu crăci de vîsc, interpretate şi ca talisman, căci nu se cunoaşte o altă plantă purtătoare de noroc ca vîscul. În acele vremuri vâscul era considerat panaceu (leac universal, pentru orice), fertilizator, protector împotriva relelor şi a magiei, etc.

Poinsettia sau Steaua Craciunului. Aceste plante sunt originare din Mexic şi sunt numite după primul ambasador al Americii în Mexic, Joel Poinsett. El este cel care a adus aceste plante în America, în anul 1828. Mexicanii din secolul al XVIII-lea credeau că această plantă simbolizează Steaua din Bethleem. Astfel, Poinsettia a început să fie asociată cu Crăciunul. În fapt, floarea acestei plante este mică şi de culoare galbenă. Însă în jurul său se află frunze mari, de culoare roşie, care adesea sunt confundate cu petalele Poinsettiei.

Simbolul Xmas, care semnifică sărbătoarea Crăciunului. Această abreviere pentru Crăciun, Xmas (Christmas, in limba engleză), este de origine greacă. Cuvântul grecesc pentru Hristos este Xristos. In timpul secolului al XVI-lea, europenii au început sa foloseasca initiala numelui lui Hristos, “X”, în locul cuvântului “Christ” din termenul “Christmas”, ca o prescurtare a numelui acestei sărbători. Deşi creştinii de la începuturi ştiau că X-ul din nume înlocuia numele lui Hristos, creştinii de mai târziu, care nu cunoşteau originea grecească a acestui nume, au considerat că abrevierea “Xmas” este doar o formă de lipsă de respect.

Acadeaua in forma de baston. Aceste acadele se folosesc de secole, dar abia în jurul anului 1900 au fost decorate cu dungi roşii şi îndoite în forma unui baston. Uneori, erau dăruite în timpul unor servicii religioase, pentru a-i linişti pe copiii care deveneau agitaţi şi plictisiţi la slujbe. Una dintre poveşti (şi aproape sigur falsă) care este spusă adesea în America legat de felul în care au apărut aceste acadele este aceasta: La sfârşitul anilor 1800, un cofetar din Indiana a vrut să exprime semnificaţia Crăciunului cu ajutorul unei acadele. I-a venit ideea de a îndoi una dintre acadelele sale albe sub forma unui baston. De asemenea, a încorporat în aceste dulciuri mai multe simboluri ale iubirii şi sacrificiului pe care Iisus Hristos le-a făcut pentru oameni. La început, a folosit un baston de acadea alb, simplu – albul simbolizează puritatea şi natura lipsită de păcate a lui Iisus. Apoi, a adăugat trei dungi roşii, pentru a simboliza durerea suferită de Iisus pe cruce, înainte de moarte. Aceste trei dungi simbolizează Sfânta Treime. De asemenea, a adăugat o dungă roşie mai lată, care ţine locul sângelui vărsat de Iisus pentru întreaga omenire. Dacă priveşti acest baston din acadea, cu cârja îndreptată în sus, arată ca un toiag ciobănesc, deoarece Iisus este Păstorul oamenilor. Însă, dacă întorci bastonul cu cârja în jos, acesta arată exact ca litera J, simbolizând prima literă din numele lui Iisus (Jesus, in limba engleză). Cofetarul a făcut aceste acadele special pentru Crăciun, astfel încât să ne aducem aminte mereu ce anume înseamnă pentru noi această sărbătoare.

Colindele. La români, colindele au o funcţiune rituală, exprimând o atmosferă sărbătorească, de ceremonie, petreceri şi urări. Ele se cântă în perioada Crăciunului, iar multe dintre ele sunt legate de imaginea lui Moş Crăciun. Numele „Moş Crăciun” în aceste cântece apare drept „Crăciunu’” sau „Doamne”, cu variantele „Lerui Doamne”, „Alerui Doamne”, „Ler”. Cele mai populare colinde sunt: „Mărire-ntru cele-nalte”, „Astăzi s-a născut Hristos”, „Domn, Domn să-nălţăm”, „Sus la poarta raiului”, „Colindiţa”, „O ce veste minunată”, „Plecarea magilor”, „Moş Crăciun cu plete dalbe”, „Bună dimineaţa la Moş Ajun”, „Florile dalbe”, „Colinde – strigate colindătorilor”, „Colind de fereastră”, şi „Colindul Crăciunului”. Obiceiul de mers la colindat a fost promovat de Ion Creangă în Amintiri din copilărie. Cel mai vechi cântec creştin de Crăciun este „Jesus refulsit omnium”, compus de St. Hilary din Poitiers, în secolul al IV-lea, iar cea mai veche transcriere după unul englezesc este scrisă de Ritson, în 1410. Oliver Cromwell a interzis colindele în Anglia între 1649 şi 1660. Martin Luther şi adepţii lui s-au împotrivit acestei idei, unii find nevoiţi să emigreze. În 1649, John de Brebeur a scris prima colindă americană de Crăciun, numită „Iisus S-a Nascut“. Piesa religioasă, „Pătimirea“, a fost jucată în Oberammergau, Germania în 1634 şi de atunci este interpretată la fiecare 10 ani. În anii 1700, muzica lui Mendelssohn şi a lui Händel a fost utilizată în loc de colinde de Crăciun. În 1818, ajutorul de preot austriac Joseph Mohr a fost anunţat cu o zi înaintea Crăciunului că orga bisericii sale s-a stricat şi nu poate fi reparată la timp pentru slujba de Crăciun. Din această cauză, el a compus trei piese, una dintre ele fiind „Stille Nacht”(Silent Night), care astăzi este cântată în peste 180 de limbi. Cea mai bine vândută piesă de Crăciun este „White Christmas” de Bing Crosby ce a apărut în filmul Holiday Inn, înregistrarea fiind comercializată în peste 30 de milioane de unităţi.

Spiriduşii lui Moş Crăciun. Conceptul de spiriduşi de Crăciun provine din credinţa străveche că gnomii păzeau casa omului de spiritele rele. Spiriduşii au fost iubiţi şi urâţi, pentru că deşi uneori se purtau cu bunăvoinţă, puteau foarte uşor să se transforme în nişte fiinţe răutăcioase şi nesuferite, atunci când nu erau trataţi cum se cuvine. Percepţia cea mai răspândită era că ei erau după cum era şi persoana cu care aveau de a face, răutăcioşi sau drăguţi. În Evul Mediu, ei mai degrabă aşteptau daruri decât să le facă. Abia pe la mijlocul secolului al XIX-lea spiriduşii au devenit prieteni ai lui Moş Crăciun.

Cam atât despre Crăciun! Dacă mai aveţi şi voi lucruri interesante pe care le-am omis în acest articol, sunteţi liberi să le adăugaţi!

Surse:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Cr%C4%83ciun

http://www.parinti.com/modules.php?name=News&file=article&sid=266

http://stiri.kappa.ro/monden/07-12-2006/totul-despre-craciun-istoria-craciunului-113445.html

http://sarbatori.blogspot.com/2007/11/istoria-craciunului.html

http://www.carpinet.net/dblog/articolo.asp?articolo=391

http://ro.wikipedia.org/wiki/Pom_de_Cr%C4%83ciun

http://ro.wikipedia.org/wiki/Mo%C5%9F_Cr%C4%83ciun

http://www.kidz.ro/articol/Copil/26/slideshow/1/Scandinavia.html

http://en.wikipedia.org/wiki/Sinterklaas

http://www.kidz.ro/articol/Copil/26/slideshow/5/Father-Christmas.html

http://www.kidz.ro/articol/Copil/26/slideshow/4/Ded-Moroz.html

http://www.kidz.ro/articol/Copil/26/slideshow/3/Sinterklaas.html

http://www.kidz.ro/articol/Copil/26/slideshow/2/La-Bafena.html

http://www.eva.ro/divertisment/articol460.html

http://www.gandirea.ro/craciun.php

December 29, 2009 - Posted by | Articole

11 Comments »

  1. foarte frumos!
    Chiar ai prins esenta acestei sarbatori😉 cu toate sibolurile si povestile ei.

    ps. apropo LA MULI ANI! si la cat mai multe versuri😉

    Comment by bokancel | January 7, 2010 | Reply

  2. “În secolul al XII-lea, din motive neştiute, bradul era atârnat de tavan, cu vârful în jos.”

    Haha, deci ştiu pe cineva care în secolul XXI a pus bradul pe orizontală, deasupra patului😀

    Comment by Anna | January 8, 2010 | Reply

    • da, draga ana, vreun nostalgic tomnatec. e drept nu poti sa mai invii timpurile trecute🙂

      Comment by florynleahu | January 8, 2010 | Reply

  3. […] craciunului (şi altele) – astea se găsesc în posturile mele despre crăciun  – postul 1 şi postul 2 – care au strâns neaşteptat de multe vizite (practic au ţinut blogul în picioare 2 […]

    Pingback by De unde mă găsiţi! « Floryn Leahu Blog | January 8, 2010 | Reply

  4. […] nu există! După succesul articolelor dedicate Crăciunului, postul 1 şi postul 2, precum şi cel închinat Unirii lui Cuza, mi-am zis că oamenilor le place să se informeze cu […]

    Pingback by Dragobetele nu există! « Floryn Leahu Blog | February 25, 2010 | Reply

  5. […] succesul articolelor dedicate Crăciunului, postul 1 şi postul 2, precum şi cel închinat Unirii lui Cuza, mi-am zis că oamenilor le place să se informeze cu […]

    Pingback by Floryn Leahu Blog | February 25, 2010 | Reply

  6. […] Click aici pentru partea a doua! […]

    Pingback by Istoria şi originile Crăciunului (#1) « Floryn Leahu Blog | December 10, 2010 | Reply

  7. Buna treaba…!

    Comment by Arena Capua | December 6, 2013 | Reply

  8. tot timpul vine bine sa sti de unde vin traditi si/sau obiceiuri pentru a intelege de unde suntem. articolul chiar a fost interesant. mi-a placul sa aflu care colinde sunt mai stravechi,intr-un fel sau altul, si care sunt mai recente petru ca eu sunt un din acece personane care iubesc coinde , precum ador si craciunul, iar cum si mai mult fiind constiente de originea sa.

    Comment by Cristina | December 18, 2013 | Reply


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: