Floryn Leahu Blog

poezie, proza, traduceri… stuff like that

Doamna goală, confidenta mea! (#9)

Ieşi din încăpere, coborî scările în grabă şi se îndreptă spre ieşire.

– Carla, stai! Iubito!… heeii! Unde te duci?

– Mă duc să lupt pentru relaţia mea!

– Aaah! Copiii ăştia. Sunt nişte nerecunoscători care fac numai probleme şi dau bătăi de cap. La asta se pricep cel mai bine.

– Da… îţi dau numai bătăi de cap… şi bucurie, şi împliniri… şi sentimentul că ai realizat ceva în viaţă… În plus, cred că avea dreptate!

– Ce vrei să spui?

– Ca practicante ale vieţii de cuplu am fost nişte dezastre. Poate am prins ceva experienţă care ne avizează să vorbim din perspectiva profesorului, dar ce elev ne-ar asculta cunoscându-ne istoria? În plus, adu-ţi aminte când erai de vârsta ei! Suportai sfaturi?

Şi Carla simţea că femeile aveau dreptate în ce-i spuseseră şi îi părea rău pentru cuvintele dure pe care li le aruncase la plecare. Acum ştia ce are de făcut. Urmându-le sfatul, avea să îl caute pe Mihai, să îi spună că îl iubeşte, că îi pare rău şi că se revanşa. Nu trebuia decât să îl găsească pentru asta. Şi ştia sigur unde îl va găsi!

*

– Cum a putut să spună aşa ceva?… Poţi să-ţi imaginezi?… Nu ştiu ce să fac!… Tu ce mă sfătuieşti? Ştiu că tu mă asculţi întotdeauna şi nu mă critici niciodată, chiar dacă greşesc… Problema e… e o mare problemă!… Problema e că o iubesc şi nu vreau să o pierd!

Cu faţa înfiptă în gâtul statuii, băiatul dădu frâu liber unui plâns convulsiv pe care reuşise cu mari eforturi să-l înăbuşe până atunci.

Fata ieşi atunci de după un gard viu şi se apropie de soclul de ciment spunând:

– Şi eu te iubesc, Mihai!… Şi eu te iubesc!…

Surprins, tânărul se opri din plâns, se întoarse şi dădu cu ochii de iubita lui.

– Îmi pare rău!… Îmi pare atât de rău! şopti ea cu ochii umezi. Oftă adânc spunând:

– Iartă-mă!

El se ridică de pe piatra rece, îmbrăţişând trupul cel cald al fetei şi se porni din nou pe plâns, de această dată pe umărul ei, nu al marmurii.

Carla se simţi atât de iubită şi de importantă!… Îl strânse în braţe şoptindu-i cuvinte liniştitoare, şi peste umărul lui se uita la piatra zâmbitoare gândind: „Cine-i mai tare acum, nenorocito?”

Se plimbară toată naptea prin Herăstrăul înmărmurit de linişte şi străjuit de lumina reflectoarelor şi a neoanelor de pe stâlpi, evitând totuşi zona statuii aceleia.

Au învăţat repede să aplice sfatul mamelor. Se prefăceau că nimic nu se întâmplase şi că cearta de mai devreme nu avusese loc. În sinea lor acceptaseră că amândoi avuseseră partea lor de vină şi remarcaseră că preţuiau mai mult momentele petrecute împreună după o ceartă din cauza căreia fuseseră la un pas să piardă tot ce însemna relaţia lor.

Ajunşi acasă, îşi schimbară hainele cu unele uscate – Carla avea întotdeauna o pereche de pijamale curate în şifonierul lui – şi se băgară în pătură privindu-se în ochi şi strângându-se în braţe ca să se încălzească. După ce frigul li se risipi din oase, băiatul începu s-o sărute pe gât, mai întâi încet şi tandru, iar apoi sălbatic, aproape brutal, de parcă o regăsise după mult timp. Se dezbrăcară repede, ca la comanda unui superior, apoi el o aşeză pe spate şi se năpusti asupra ei, asaltându-i trupul cu sărutări şi mângâieri grăbite. Mâinile lui încă reci făceau minuni pe pielea ei fierbinte. Corpul ei nu fusese niciodată străbătut de senzaţii mai intense. Băiatul îi sărută sânii catifelaţi apoi, coborâ încet spre abdomen: mai jos… mai jos… Ea gemu de plăcere…

*

– Da, dragă, sunt la mine!… Amândoi!… Aşa e, slavă Domnului!… Pe la cinci dimineaţa. S-au furişat să nu mă trezească. Credeau că dorm… Şi eu eram îngrijorată; de-aia n-am putut să dorm… Da, dragă, stai liniştită… Râdeau şi erau îngheţaţi. Hai la mine să bem cafeaua. Dar să nu pomeneşti nimic de aseară în prezenţa lor. Au învăţat o lecţie dură şi e bine că şi-au rezolvat problemele. Nu e nevoie să le amintim ceea ce ar trebui să uite cât mai repede… Bine… Te pup! Pa-pa! Te aştept!

Mama băiatului se duse în camera lor şi îi privi fericită. Dormeau îmbrăţişaţi, zâmbind prin somn. Erau dezveliţi, iar fata, cuibărită la pieptul lui avea un picior peste băiat. Femeia văzu că era murat de la apă. Puse mâna pe picior şi fu uimită de cât de rece putea să fie. Se grăbi să-i învelească gândind; „Ce nebuni sunt!… Au numai douăzeci de ani! E frumoasă viaţa la vârsta lor!”

*

În săptămâna ce urmă, copiii petrecură mult timp împreună… mai mult decât şi-ar fi dorit… acompaniaţi de pături, aspirine, şi ceaiuri fierbinţi. Îi costa imprudenţa acelei nopţi când se certaseră, dar nu regretau nimic. După patru-cinci zile, răceala era doar o amintire şi acum toată lumea se pregătea de înlocuirea vechiului an cu cel nou.

– Iubito, până la urmă ce facem: mergem la petrecerea prietenului meu Dan sau la cea a prietenei tale Andreea.

– Ce protocolar eşti?

– Ce vrei să spui?

– Amândoi sunt prietenii NOŞTRI!

– OK! Deci, unde vom merge?

– Vom merge la Andreea.

– Da, dar aş fi vrut să mă întâlnesc şi cu prietenii mei – OK, ai noştri, dar mai mult ai mei –  de Revelion!…

– Stai liniştit! Nu va lipsi nimeni!

– Adică?

– Astăzi, la şcoală am vorbit cu amândoi şi am stabilit că se vor uni cele două petreceri într-una singură. Şi cum casa Andreei este mai spaţioasă, a rămas că ne vom strânge toţi la ea.

– Şi de ce, mă rog, ai făcut tu una ca asta? Te cunooosc! Ştiu că pui ceva la cale!…

– Păiii… nu am vrut să facem compromisuri. Am vrut să avem toţi prietenii alături, ca să evităm situaţiile ca aceasta în care trebuie să alegem…

– Aşaa… şii?…

– Şi ce?…

– Continuă!

– Hm-hm-hm! Bine, bine! Şi am vrut ca Andreea şi Dan să fie împreună în seara de Revelion. Aşa vor putea să intre mai uşor pe felie.

– Pe felie? Ooo! Ce diabolică suntem!

– Cee? Nu ai văzut că Andreea e topită după el? Şi cum Dan s-a despărţit recent de Anca, m-am gândit că ar avea nevoie de puţină consolare. Doar Anul Nou este propice unui nou început, nu?

– Te-ai gândit la toate, nu-i aşa?

– Ce? N-ai fi vrut ca cineva să facă asta şi pentru  noi dacă ar fi fost nevoie?

– Băgăreaţo!

– Egoistule!

– Da? Vino încoace!

– Aaa! Ha-ha-ha! Terminăă!… ha-ha!… bine, gata, mă predau!… aaah! Ha-ha-ha!…

*

Ziua de 30 a fost una dificilă pentru băiat. A fost foarte frământat, gânditor, evenimentele treceau pe lângă el, iar el lua parte la ele doar din inerţie.

Carla l-a văzut, dar a crezut că este mai bine să nu-l tulbure, să-l lase să reflecteze, să se împace cu gândurile lui. În plus, avea senzaţia că totul este legat de nenorocita aceea de statuie care i-l fura de fiecare dată. Nu o mai văzuse din seara aceea şi cum evenimentele se precipitau cu viteză trebuie că era copleşit. Dar îşi va reveni. Ea va lupta pentru el. Nu va lăsa o rocă să i-l fure. A câştigat o luptă cu ”nemernica”. O va învinge de câte ori va fi nevoie.

Seara fata încercă o abordare. O durea să îl vadă aşa de abătut când toată lumea  se pregătea de distracţie.

– Mihai! Mihaai!

– Da! Spuse băiatul tresărind.

– Ce ai ?

– Hm, nimic!

– Asta poţi să i-o spui mamei tale, poate ea te va crede. Dar eu te cunosc mai bine. Ştii că de mine nu poţi să te ascunzi!

– Serios, n-am nimic. Trebuie să fie stresul pregătirilor. În plus, ştii cât de melancolic devin când vine vorba de sfârşitul unui lucru care îmi place. Anul ăsta cu siguranţă a fost cel mai frumos din viaţa mea – doar te-am cunoscut pe tine, nu?… Şi acum se sfârşeşte…

– Mihaai… fără minciuni şi fără secrete… aşa am stabilit! Remember?… Ce naiba? sunt prietena ta! Sunt aici ca să te susţin şi să te ajut. La bine şi la rău – aşa va fi, nu? Spune-mi ce te frământă!

– Tu ce crezi că este?

– Eu ştiu, dar vreau să o aud de la tine!

– Nu ştiu! Sunt foarte deprimat, derutat… confuz… eu… ştii… hă… trebuie să… cred că… vreau să mă duc în parc în seara asta! Să stau de vorbă cu statuia…

– Grozav! A…

– Nu te enerva! Te rog!

– Nu, nu mă enervez! Încerc doar să te ajut. E ca un drog pentru tine. Parcă te-a hipnotizat. Ai stat un timp departe de ea şi acum eşti ca un dependent de droguri în stare de sevraj. Nu mai eşti tu însuţi!

– Treubuie neapărat să o văd. În seara asta. Îţi promit că va fi ultima dată.

– Nu trebuie să îmi promiţi mie asta. Dacă pe viitor te va frământa la fel de mult absenţa ei, atunci promisiunea nu va rezolva situaţia. Vreau să te văd fericit alături de mine. Dacă asta implică obişnuitele vizite la statuie, nu e nicio problemă. Putem merge împreună sau te poţi duce singur dacă vrei. În fond… e doar o statuie, nu?

– Nu!…

– Ha? Cum adică nu?

– Va fi ultima dată şi va fi în seara asta… în noaptea asta… aşa am hotărât.

January 7, 2010 - Posted by | proza | , , , ,

No comments yet.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: