Floryn Leahu Blog

poezie, proza, traduceri… stuff like that

Doamna goală, confidenta mea! (#10)


Aventura iniţiatică a lui Mihai se apropie de sfârşit. Aceasta este a zecea parte dintr-o nuvelă din care am început să vă împărtăşesc deja de mai bine de 5 luni. Este penultima. Următoarea vo fi epilogul (sfârşitul). Înainte de a publica sfârşitul voi face un mic review, pentru a face trimitere la toate părţile anterioare ale poveştii. Din nou, precizez că este o sigură nuvelă unitară şi nu are niciun rost să citiţi această parte, a zecea, independent de celelalte. Trebuie citită liniar de la partea întâi la partea a noua (#1 – #9), pe care le găsiţi arhivate în categoria “Proză”. Enjoy it!

– Nu!…

– Ha? Cum adică nu?

– Va fi ultima dată şi va fi în seara asta… în noaptea asta… aşa am hotărât.

– Aaa!… Dar de ce neapărat acum?

– Pentru că mâine e ultima zi din an şi nu voi putea să mă duc. Tu nu ai cum să înţelegi! Trebuie să fac asta! De câte ori sunt cu ea îmi e frică. Mi-e teamă că sunt prea ambiţios, că aş putea să te pierd dintr-un motiv sau altul. Nu mai vreau să o văd! O urăsc! Dar nu pot să renunţ la ea până nu îmi arată ceva. Ceva ce mi-a promis prima oară când m-ai găsit în parc lângă ea, dar la care n-am reuşit să ajung. Atunci eram aproape de adevăr, oricare ar fi fost el şi dacă nu ne întrerupeai tu, atunci reuşeam să ajung la acel lucru pe care ea voia să mi-l arate şi, cumva, într-un fel ciudat, simt că este lucrul pe care eu l-am căutat incă de când am început să-mi pun primele întrebări. Te-am urât atunci pentru că m-ai oprit din tentativa de a descoperi acel lucru. Acesta e motivul pentru care mă duc mereu la ea de atunci, dar nu am mai reuşit niciodată să mă apropii de Capăt mai mult decât atunci. Nu mă înţelege greşit! Te iubesc mai mult decât orice. Fără tine sunt un nimic, şi dacă te-aş pierde, aş pierde totul – nici nu vreau să mă gândesc la asta – dar este foarte important pentru mine să ajung acolo, deşi nu ştiu exact unde este acel “acolo”. Simt că dacă nu fac asta nu voi fi împlinit şi nu te voi putea face fericită aşa cum meriţi… aşa cum îţi doreşti… sunt sigur că dacă voi descoperi ceea ce vreau, statuia nu mă va mai obseda, frământările se vor risipi, iar în universul meu nu va mai fi nimic, în afară de tine… Tu ai spus-o: Anul Nou este propice unui nou început, nu? De aceea vreau să termin anul acesta povestea,! Ca să pot păşi uşurat în noul an, să am o nouă existenţă… fericită, fără griji… fără frământări… fără resentimente… o existenţă curată pe care să pot să ţi-o dedic în întregime ţie… iar asta e ultima şansă! În seara asta se va termina totul! Asta e decizia mea!

Carla rămăsese şocată. Era cel mai frumos lucru pe care i-l spusese. Şi nici măcar nu vrusese să fie ceva care să sune romantic. Se uitase în ochii lui pe timpul însufleţitului discurs şi văzuse că el spunea totul din inimă, credea în fiecare cuvânt şi tot ce spusese era 100% serios, fără poezie, fără artificii. Să-i dedice ei propria lui existenţă… se simţea ca o zeiţă. I se tăiase răsuflarea. Şi-a dat seama că nimic nu mai contează de acum în viaţa ei, nimic în afară de el. Simţea şi ea că dacă îl va pierde, va pierde totul şi că este un nimic fără el.

– Nu fi prostuţ! Nu mă vei pierde niciodată! Iar dacă asta este decizia ta, eu ţi-o respect, dar te rog, nu în seara asta. Te rooog!

– Ba da, trebuie!

– Bine, dar te rog măcar lasă-mă să vin cu tine! Voi sta departe, dar vreau să te ştiu aproape de mine.

– Trebuie să fiu singur! De ce insişti?

– Pentru că am o presimţire ciudată. Când mă gândesc că te vei duce singur, acum, acolo, simt că cineva mi-a înfipt un fier încins în inimă, un fier care mă arde, mă arde, mă arde… vreau să fiu aproape, să te protejez dacă este cazul, te roog!

– Să mă protejezi? spuse el zâmbind. Mereu ai făcut asta, nu-i aşa? Nu mai plânge. Nu mi se va întâmpla nimic. Un nou început, îţi aminteşti?… unul perfect!…

Băiatul îi şterse lacrimile de pe obraji şi o privi în ochi. Niciodată nu i s-au părut ochii ei mai frumoşi ca acum. O sărută blând, cu grijă, ca într-un ritual. Ea se lăsă moale, la pieptul lui. Se ridică de pe trepte, o luă în braţe şi urcă scara spre dormitor…

O sărută scurt, apoi se ridică din pat, se îmbrăcă, pregătinduse de “întâlnirea cu statuia”, cum o numea el. Admise în sinea lui că fusese cea mai bună partidă de până atunci. Şi fata era de părere că nu se simţise niciodată mai bine… Cu toate astea, avea inima strânsă. Presimţirea aceea rea nu dispăruse, ba chiar se accentuase. Ar fi vrut să îl facă să se răzgândească, dar ştia că va fi în zadar. Pe de altă parte, şi ei îi surâdea ideea că se va termina povestea cu statuia aceea blestemată, că va scăpa de ea pentru totdeauna. Aşa că tot ce îi spuse fu:

– Te iubesc! Ai grijă!

– Şi eu!… nu uita: în seara asta se termină totul, da?

*

Trecuseră mai bine de două ore de când Mihai plecase şi Carla era tot mai neliniştită. Gândea că numai blestemata de statuie e de vină. Apoi se gândi că nu trebuie să o învinovăţească pe ea. Poate ar trebui chiar să-i fie recunoscătoare. Datorită ei s-a cuplat cu Mihai, nu? Poate că el avea dreptate: dacă ea nu-i întrerupea atunci, poate că problema s-ar fi rezolvat de la sine. Poate ea e de vină. Dar, pe de altă parte, dacă nu ar fi intervenit atunci şi el ar fi găsit ce căuta, a doua zi nu l-ar mai fi găsit pe pieptul statuii. În fond acela fusese catalizatorul relaţiei lor. Erau prea mulţi de “dacă”. Îşi dădu seama că astfel de gândire nu este deloc sănătoasă. Nu trebuie să regreţi nicio clipă întâmplările sau acţiunile tale din trecut. Cine face asta îşi regretă propria existenţă. Iar cine îşi regretă existenţa nu şi-o merită. Tot ce îţi rămâne de făcut este să te bucuri de momentele frumoase şi să încerci să nu le mai repeţi pe cele neplăcute. Astfel îţi vei îmbunătăţi existenţa, ca să ai cât mai puţine ocazii să regreţi ceva pe viitor. Asta trebuie să faci!…

Se uită la ceas. Două ore şi jumătate de când plecase. Ajunsese deja de ceva timp în parc. Golul din sufletul ei se adâncea. Devenea un vârtej de întuneric care o pustia pe dinlăuntru. Se încălţă în grabă, îşi trase un pulover gros, îsi puse paltonul şi ieşi. Va pleca după el!

Advertisements

January 20, 2010 Posted by | proza | , , , , , , , , | 1 Comment

Doamna goală, confidenta mea! (#9)


Ieşi din încăpere, coborî scările în grabă şi se îndreptă spre ieşire.

– Carla, stai! Iubito!… heeii! Unde te duci?

– Mă duc să lupt pentru relaţia mea!

– Aaah! Copiii ăştia. Sunt nişte nerecunoscători care fac numai probleme şi dau bătăi de cap. La asta se pricep cel mai bine.

– Da… îţi dau numai bătăi de cap… şi bucurie, şi împliniri… şi sentimentul că ai realizat ceva în viaţă… În plus, cred că avea dreptate!

– Ce vrei să spui?

– Ca practicante ale vieţii de cuplu am fost nişte dezastre. Poate am prins ceva experienţă care ne avizează să vorbim din perspectiva profesorului, dar ce elev ne-ar asculta cunoscându-ne istoria? În plus, adu-ţi aminte când erai de vârsta ei! Suportai sfaturi?

Şi Carla simţea că femeile aveau dreptate în ce-i spuseseră şi îi părea rău pentru cuvintele dure pe care li le aruncase la plecare. Acum ştia ce are de făcut. Urmându-le sfatul, avea să îl caute pe Mihai, să îi spună că îl iubeşte, că îi pare rău şi că se revanşa. Nu trebuia decât să îl găsească pentru asta. Şi ştia sigur unde îl va găsi!

*

– Cum a putut să spună aşa ceva?… Poţi să-ţi imaginezi?… Nu ştiu ce să fac!… Tu ce mă sfătuieşti? Ştiu că tu mă asculţi întotdeauna şi nu mă critici niciodată, chiar dacă greşesc… Problema e… e o mare problemă!… Problema e că o iubesc şi nu vreau să o pierd!

Cu faţa înfiptă în gâtul statuii, băiatul dădu frâu liber unui plâns convulsiv pe care reuşise cu mari eforturi să-l înăbuşe până atunci.

Fata ieşi atunci de după un gard viu şi se apropie de soclul de ciment spunând:

– Şi eu te iubesc, Mihai!… Şi eu te iubesc!…

Surprins, tânărul se opri din plâns, se întoarse şi dădu cu ochii de iubita lui.

– Îmi pare rău!… Îmi pare atât de rău! şopti ea cu ochii umezi. Oftă adânc spunând:

– Iartă-mă!

El se ridică de pe piatra rece, îmbrăţişând trupul cel cald al fetei şi se porni din nou pe plâns, de această dată pe umărul ei, nu al marmurii.

Carla se simţi atât de iubită şi de importantă!… Îl strânse în braţe şoptindu-i cuvinte liniştitoare, şi peste umărul lui se uita la piatra zâmbitoare gândind: „Cine-i mai tare acum, nenorocito?”

Se plimbară toată naptea prin Herăstrăul înmărmurit de linişte şi străjuit de lumina reflectoarelor şi a neoanelor de pe stâlpi, evitând totuşi zona statuii aceleia.

Au învăţat repede să aplice sfatul mamelor. Se prefăceau că nimic nu se întâmplase şi că cearta de mai devreme nu avusese loc. În sinea lor acceptaseră că amândoi avuseseră partea lor de vină şi remarcaseră că preţuiau mai mult momentele petrecute împreună după o ceartă din cauza căreia fuseseră la un pas să piardă tot ce însemna relaţia lor.

Ajunşi acasă, îşi schimbară hainele cu unele uscate – Carla avea întotdeauna o pereche de pijamale curate în şifonierul lui – şi se băgară în pătură privindu-se în ochi şi strângându-se în braţe ca să se încălzească. După ce frigul li se risipi din oase, băiatul începu s-o sărute pe gât, mai întâi încet şi tandru, iar apoi sălbatic, aproape brutal, de parcă o regăsise după mult timp. Se dezbrăcară repede, ca la comanda unui superior, apoi el o aşeză pe spate şi se năpusti asupra ei, asaltându-i trupul cu sărutări şi mângâieri grăbite. Mâinile lui încă reci făceau minuni pe pielea ei fierbinte. Corpul ei nu fusese niciodată străbătut de senzaţii mai intense. Băiatul îi sărută sânii catifelaţi apoi, coborâ încet spre abdomen: mai jos… mai jos… Ea gemu de plăcere…

*

– Da, dragă, sunt la mine!… Amândoi!… Aşa e, slavă Domnului!… Pe la cinci dimineaţa. S-au furişat să nu mă trezească. Credeau că dorm… Şi eu eram îngrijorată; de-aia n-am putut să dorm… Da, dragă, stai liniştită… Râdeau şi erau îngheţaţi. Hai la mine să bem cafeaua. Dar să nu pomeneşti nimic de aseară în prezenţa lor. Au învăţat o lecţie dură şi e bine că şi-au rezolvat problemele. Nu e nevoie să le amintim ceea ce ar trebui să uite cât mai repede… Bine… Te pup! Pa-pa! Te aştept!

Mama băiatului se duse în camera lor şi îi privi fericită. Dormeau îmbrăţişaţi, zâmbind prin somn. Erau dezveliţi, iar fata, cuibărită la pieptul lui avea un picior peste băiat. Femeia văzu că era murat de la apă. Puse mâna pe picior şi fu uimită de cât de rece putea să fie. Se grăbi să-i învelească gândind; „Ce nebuni sunt!… Au numai douăzeci de ani! E frumoasă viaţa la vârsta lor!”

*

În săptămâna ce urmă, copiii petrecură mult timp împreună… mai mult decât şi-ar fi dorit… acompaniaţi de pături, aspirine, şi ceaiuri fierbinţi. Îi costa imprudenţa acelei nopţi când se certaseră, dar nu regretau nimic. După patru-cinci zile, răceala era doar o amintire şi acum toată lumea se pregătea de înlocuirea vechiului an cu cel nou.

– Iubito, până la urmă ce facem: mergem la petrecerea prietenului meu Dan sau la cea a prietenei tale Andreea.

– Ce protocolar eşti?

– Ce vrei să spui?

– Amândoi sunt prietenii NOŞTRI!

– OK! Deci, unde vom merge?

– Vom merge la Andreea.

– Da, dar aş fi vrut să mă întâlnesc şi cu prietenii mei – OK, ai noştri, dar mai mult ai mei –  de Revelion!…

– Stai liniştit! Nu va lipsi nimeni!

– Adică?

– Astăzi, la şcoală am vorbit cu amândoi şi am stabilit că se vor uni cele două petreceri într-una singură. Şi cum casa Andreei este mai spaţioasă, a rămas că ne vom strânge toţi la ea.

– Şi de ce, mă rog, ai făcut tu una ca asta? Te cunooosc! Ştiu că pui ceva la cale!…

– Păiii… nu am vrut să facem compromisuri. Am vrut să avem toţi prietenii alături, ca să evităm situaţiile ca aceasta în care trebuie să alegem…

– Aşaa… şii?…

– Şi ce?…

– Continuă!

– Hm-hm-hm! Bine, bine! Şi am vrut ca Andreea şi Dan să fie împreună în seara de Revelion. Aşa vor putea să intre mai uşor pe felie.

– Pe felie? Ooo! Ce diabolică suntem!

– Cee? Nu ai văzut că Andreea e topită după el? Şi cum Dan s-a despărţit recent de Anca, m-am gândit că ar avea nevoie de puţină consolare. Doar Anul Nou este propice unui nou început, nu?

– Te-ai gândit la toate, nu-i aşa?

– Ce? N-ai fi vrut ca cineva să facă asta şi pentru  noi dacă ar fi fost nevoie?

– Băgăreaţo!

– Egoistule!

– Da? Vino încoace!

– Aaa! Ha-ha-ha! Terminăă!… ha-ha!… bine, gata, mă predau!… aaah! Ha-ha-ha!…

*

Ziua de 30 a fost una dificilă pentru băiat. A fost foarte frământat, gânditor, evenimentele treceau pe lângă el, iar el lua parte la ele doar din inerţie.

Carla l-a văzut, dar a crezut că este mai bine să nu-l tulbure, să-l lase să reflecteze, să se împace cu gândurile lui. În plus, avea senzaţia că totul este legat de nenorocita aceea de statuie care i-l fura de fiecare dată. Nu o mai văzuse din seara aceea şi cum evenimentele se precipitau cu viteză trebuie că era copleşit. Dar îşi va reveni. Ea va lupta pentru el. Nu va lăsa o rocă să i-l fure. A câştigat o luptă cu ”nemernica”. O va învinge de câte ori va fi nevoie.

Seara fata încercă o abordare. O durea să îl vadă aşa de abătut când toată lumea  se pregătea de distracţie.

– Mihai! Mihaai!

– Da! Spuse băiatul tresărind.

– Ce ai ?

– Hm, nimic!

– Asta poţi să i-o spui mamei tale, poate ea te va crede. Dar eu te cunosc mai bine. Ştii că de mine nu poţi să te ascunzi!

– Serios, n-am nimic. Trebuie să fie stresul pregătirilor. În plus, ştii cât de melancolic devin când vine vorba de sfârşitul unui lucru care îmi place. Anul ăsta cu siguranţă a fost cel mai frumos din viaţa mea – doar te-am cunoscut pe tine, nu?… Şi acum se sfârşeşte…

– Mihaai… fără minciuni şi fără secrete… aşa am stabilit! Remember?… Ce naiba? sunt prietena ta! Sunt aici ca să te susţin şi să te ajut. La bine şi la rău – aşa va fi, nu? Spune-mi ce te frământă!

– Tu ce crezi că este?

– Eu ştiu, dar vreau să o aud de la tine!

– Nu ştiu! Sunt foarte deprimat, derutat… confuz… eu… ştii… hă… trebuie să… cred că… vreau să mă duc în parc în seara asta! Să stau de vorbă cu statuia…

– Grozav! A…

– Nu te enerva! Te rog!

– Nu, nu mă enervez! Încerc doar să te ajut. E ca un drog pentru tine. Parcă te-a hipnotizat. Ai stat un timp departe de ea şi acum eşti ca un dependent de droguri în stare de sevraj. Nu mai eşti tu însuţi!

– Treubuie neapărat să o văd. În seara asta. Îţi promit că va fi ultima dată.

– Nu trebuie să îmi promiţi mie asta. Dacă pe viitor te va frământa la fel de mult absenţa ei, atunci promisiunea nu va rezolva situaţia. Vreau să te văd fericit alături de mine. Dacă asta implică obişnuitele vizite la statuie, nu e nicio problemă. Putem merge împreună sau te poţi duce singur dacă vrei. În fond… e doar o statuie, nu?

– Nu!…

– Ha? Cum adică nu?

– Va fi ultima dată şi va fi în seara asta… în noaptea asta… aşa am hotărât.

January 7, 2010 Posted by | proza | , , , , | Leave a comment

Doamna goală, confidenta mea! (#8)


Ştiu că nu am mai postat demult povestea lui Mihai şi am văzut că lumea mă caută dupa tagul “confidenta”. Aventura se apropie de sfârşit (mai are totuşi până acolo, nu vă speriaţi!). Aşa că am postat al 8-lea episod, bineînţeles, însoţit de scuzele de rigoare pentru cei care au aşteptat nejustificat de mult continuarea…

După plecarea tânărului, femeile se grăbiră în camera acestuia unde Carla zăcea pe pat, plângând în hohote. Mama băiatului se grăbi să o cuprindă în braţe şi o întrebă cu o blândeţe care trăda îngrijorare:

– Carlaa! Hii!…Dumnezeule!… Ce-i cu ușa asta? Ce s-a întâmplat, draga mea?

– Am spus ceva… ceva… ce nu trebuia… şi acum… acum… Mihai nu mai vrea… nu mai vrea să mă mai vadăă… î-hâă-hâ… hâă-hâă-hâăă-hî-hâăăă!

– Stai liniştită, draga mea! Bea un pahar cu apă. Stai să-ţi aduc un efervescent. O să te calmeze.

După câteva minute fata se linişti. Fixase un punct şi privea rătăcită într-acolo ca spre o ţintă imaginară, fără să spună un cuvânt şi fără să clipească.

– Acum că te-ai liniştit, vrei să ne spui ce s-a întâmplat? De ce v-aţi certat?

– Nici nu ştiu cum am început! Totul era aşa de bine! Ne sărutam… era aşa de tandru!… Apoi am zis eu ceva care a stricat armonia; am început să ne certăăm, ne împăcaserăm la un moment dat, apoi… am spus ceva care ştiu că l-a rănit îngrozitor. Atunci nu mi-am dat seama dar acum realizez că acele cuvinte i-au provocat o suferinţă foarte mare. S-a simţit trădat… şi acum… acum nu vrea să mai audă de mine!

Începu iar să plângă. Dar de data aceasta era un plâns calm şi mocnit care aducea mai mult a regret.

– Fii liniştită. Certurile sunt normale într-o relaţie. Voi aveţi deja cinci luni de când sunteţi împreună şi cred că e prima oară când vă certaţi. Oo! Aş fi vrut să am şi eu o aşa relaţie până acum!

Aici femeia se opri pentru a râde. Un râs fals, dar care denota siguranţă, cu care urmărea mai mult să o încurajeze pe fată.

– În plus, îl ştii pe fiul meu! Se aprinde repede dar îi trece de asemenea repede.

– Da dar el este atât de perfecţionist!… şi de perfect… chiar dacă va trece peste asta. O umbră va rămâne. Abia reuşisem să-i alung acele idei despre superficialitatea mea! Nu pot să ţin mereu pasul cu el. Este prea bun pentru mine.

– Fata mea, este fiul meu şi îl cunosc. Iar eu îţi spun că nu e nici pe departe perfect sau prea bun pentru tine. În plus el cel de acum, aşa cum este, este doar datorită ţie. Tu l-ai schimbat şi l-ai schimbat în bine. Asta dovedeşte că eşti destul de bună pentru el şi eu îţi sunt recunoscătoare. Ar trebui să fie şi el.

– Da, dar în tot acest timp, el m-a făcut fericită cum nu credeam că poate fi o femeie şi cum nu cred că m-ar putea face altcineva. A fost un schimb drept şi nu are pentru ce să se simtă dator!… În plus… nu aş vrea să stea cu mine doar din cauza asta. Asta m-ar durea şi mai mult!

Mama ei interveni:

– Iubito, trebuie să vorbeşti cu el. Comunicarea este mijlocul de rezolvare când apar conflicte într-o relaţie. Dacă tu ai început cearta sigur ai pornit de la ceva. Probabil că are şi el partea lui de vină.

– Da, dacă veţi vorbi despre acest incident cu calm, sigur îl veţi depăşi!… Ştii? Noi femeile avem un talent nu tocmai folositor nouă. Când ne nemulţumeşte un lucru la bărbatul iubit, avem tendinţa să i-l înfăţişăm ca pe un reproş, în aşa fel încât să se simtă vinovat şi ameninţat. Iar asta îl irită foarte mult pe bărbat. Îl face să se simtă nesigur şi va începe să se certe. Iar noi, femeile, în loc să atenuăm conflictul, vom pune paie pe foc şi gata cearta.

– Iubito, Mihai a avut vreodată nemulţumiri în legătură cu tine?

– Mamă, el are nişte standarde foarte înalte. Nu poate fi niciodată mulţumit pe deplin. După părerea lui oamenii sunt majoritatea nişte mediocri şi nişte superficiali care nu îşi folosesc adevăratul potenţial. Oricum, în ochii lui, eu sunt cea care mă apropii cel mai mult de standardul său. Dacă treci cu vederea toate astea, nu, nu a avut foarte multe nemulţumiri în legătură cu mine.

– Dar când a avut, ţi le-a adus la cunoştinţă?

– Da, evident!

– Şi cum a procedat?

– A făcut în aşa fel ca eu să mă prind, dar ca totul să pară o întâmplare, fără ca el să insinueze ceva… bine, au fost şi faze când a făcut uz de intervenţii mai directe, dar tonul lui avea o blândeţe dezarmantă, mai ales dacă eu deveneam iritată.

– Vezi? Aşa trebuie să faci şi tu! Este mult mai sănătos ca unul să se pefacă pur şi simplu că nu a urmărit nimic cu “vorbele alea”, iar celălalt să se prefacă la rândul lui că nu a găsit nici o insinuare în “vorbele alea”, dar pe viitor să ţină cont de aceste aspecte care îl nemulţumesc pe partener. O relaţie este ca un contract de afaceri: părţile implicate trebuie să respecte nişte clauze şi să facă nişte compromisuri pentru ca afacerea să fie cât mai profitabilă pentru amândoi.

Iritată, fata se ridică de pe pat, îşi luă paltonul şi se îndreptă spre uşă.

– Da? Dacă sunteţi atât de experte amândouă, de ce nu sunteţi măritate? Uitaţi-vă la voi! Aţi ajuns la vârsta la care v-aţi clădit deja cariere şi cu ce v-aţi ales? Cu câte o căsătorie eşuată şi cu câte un copil care n-a avut ce să înveţe despre o relaţie, decât ce a văzut de la voi: să se ferească de ele pentru că provoacă numai suferinţă. Un exemplu simplu care a omis faptul că relaţiile pot să-ţi aducă şi fericire şi împliniri, că pot fi şi complicate şi anevoioase, dar că trebuie să luptăm pentru ele. Acum când am descoperit asta pe cont propriu veniţi şi voi cu sfaturi? Nu credeţi că aţi ajuns prea târziu? Sigur, aţi putea să daţi vina pe trafic dar ştim cu toţii că nu ar fi o scuză prea iscusită!

Ieşi din încăpere, coborî scările în grabă şi se îndreptă spre ieşire.

– Carla, stai! Iubito!… heeii! Unde te duci?

December 13, 2009 Posted by | proza | , , , , , , , , | 2 Comments

Doamna goală, confidenta mea! (#7)


O apucă blând de ceafă şi o sărută apăsat.

– În plus, la cât de bine te descurci să-mi citeşti gândurile, nu cred că evaluarea de mâine va fi o provocare prea mare pentru tine!

Ea râse. Un râs scurt şi ascuţit, provocat în parte de vorbele lui, în parte de buzele care o gâdilau pe gât şi pe după ureche. Se lungi în pat deasupra ei, îndopându-i gura cu sărutări lacome şi copleşindu-i corpul cu mângâieri tandre. Ea se răsuci deasupra lui muşcându-l cu milă de buze şi îi spuse:

– Îmi placi mai mult aşa când eşti în pat cu mine şi nu sunt decât eu în mintea ta… când nu te mai gândeşti la… confidenta ta!

El o împinse cu violenţă de pe el, se ridică rapid şi lovi cu putere în pal-ul şifonierului. Lovitura provocă un zgomot surd în încăpere, o durere ascuţită lui, iar şifonierului o pagubă de o uşă căzută.

– De ce trebuia să aminteşti de ea?… Vorbeşti despre ea de parcă te-aş înşela cu o altă femeie!

– Să ştii că uneori sunt geloasă pe ea!… Şi nu mai ţipa, că ne aud mamele de jos!

– De ce îmi faci asta?

– Dar ce îţi fac?

– Cum să fii geloasă pe o statuie?

– Eu ştiu? Tu eşti cel care o numeşte “confidenta mea”! Probabil că o iubeşti mai mult din moment ce îi acorzi mai multă atenţie!

– Pe asta cu atenţia de unde ai scos-o?

– Păăi, nu ştiu! Să vedem! Ai mai multă încredere în ea decât în mine din moment ce ai faţă de mine secrete care ei i le împărtăşeşti; dacă nu eşti nici acasă, nici la şcoală, nici la mine, ştiu unde să te găsesc: în parc, stând pe marginea “patului doamnei goale”… uau!… îmi place cum sună!

– De unde ai mai scos-o şi pe asta cu secretele? Am impresia că tu singură cauţi motive de ceartă! Nu ştiu ce-i cu tine în seara asta! Ce secrete am eu faţă de tine?

– De exemplu, spune-mi şi mie care este lucrul pe care îl cauţi de câte ori te duci la ea? Am impresia că este ca o cale pe care vrei s-o urmezi!

– Daaa!… cam aşa cevaa!…

– Ce fel de cale? Unde te duce?

– …

– De ce nu zici nimic?

– Aş vrea să-ţi pot răspunde la întrebarea asta, dar… nici eu nu ştiu!… de fapt… noi de ce ne certăm?

– Îmi pare rău! Este vina mea! Dar câteodată mă simt copleşită… neputincioasă…

– De ce te simţi copleşită… neputincioasă… ?

– Simt că nu pot concura cu ea!

– Dar cine a spus că trebuie să concurezi cu ea?

– Nu e nevoie s-o spună nimeni pentru că… aşa simt! Înţelegi? Trebuie să realizezi că ea nu e reală, că…

– Ce este real până la urmă în lumea asta?

– Eu sunt! Întotdeauna am fost reală!… şi am fost aici!… Chiar aici… lângă tine! Cândva… când m-ai sărutat în fotoliul meu şi… şi mama ne-a găsit pe amândoi… şi eu plângeam… ca acum… atunci… atunci păreai că ai realizat asta… am crezut… am crezut că ai depăşit atunci momentul!

Ea plângea înecându-se în suspinuri şi el se simţi brusc mai puternic decât ea. Întotdeauna el fusese cel slab, cel sensibil, iar Carla fusese punctul de sprijin al relaţiei lor… al lui! Acum ea era cea sensibilă, ca atunci, la primul sărut. El se gândi că ea era puternică doar aşa, în faţa celorlalţi, dar în sinea ei era vulnerabilă, poate mai vulnerabilă decât el. Brusc se simţi vinovat şi realiză că este rândul lui să fie punctul de sprijin. Postura asta îl stânjenea. Nu era obişnuit cu ea. Nu ştia de unde să înceapă. Se apropie încet de ea şi o luă în braţe.

– Şşşş!… gata! Nu mai plânge! Îmi pare rău! Bine?

Îi şterse lacrimile şi o sărută cu blândeţe.

– Ce are ea şi eu nu am?

La fel de brusc, el se simţi revoltat. Sentimentului de vinovăţie îi luă locul cel al suferinţei. Se simţi rănit. S-ar fi simţit rănit chiar dacă ea ar fi insinuat că el ar căuta la o altă femeie ceva ce ea nu poate să-i ofere, dar la o statuie… la un obiect… O împinse în pat cu violenţă.

– Cum poţi să spui aşa ceva?… Îmi faci greaţă!… nu eu sunt cel care se gândeşte la ea tot timpul, tu eşti! Eşti mai obsedată de ea decât mine!…

Îşi luă geaca şi părăsi în grabă camera coborând scările spre living, unde se aflau mama lui, mama Carlei şi uşa de la intrare.

– Mihai!… Stai!… Aşteaaptă!… Mihaaaai! Î-hâă-hă-hă-hî-hî-hâaah!…

– Mihai! De ce plânge Carla?… Unde te duci singur la ora asta?

Fără să se oprească, el spuse peste umăr, în drum spre uşă:

– Am nevoie de nişte aer proaspăt. Aici nu se poate respira!

October 7, 2009 Posted by | proza | , , , , , , , , , , , , , , | 3 Comments