Aesthetica amoris

Pentru a citi această poezie fără a fi considerat drept vreun nebun anormal cu intenţii bolnave se cuvin unele precizări, explicitări ale raţiunilor care au stat la baza acestei creaţii. În primul rând trebuie să se înţeleagă că aceasta nu este o poezie de dragoste (poate doar în parte – o mică parte). Este în mare parte (în cea mai mare parte) o poezie care încearcă să delimiteze conceptele frumos, urât şi estetic. Oamenii, în majoritatea lor pun urâtul într-o tabără şi esteticul în tabăra adversă, ca sinonim al frumosului. Wrooong. Esteticul nu e în nicio tabără, el este, dacă vreţi, un arbitru – arbitrul bunului gust. Frumosul şi urâtul sunt cateogrii ale esteticului ca ansamblu, ca sistem de valori, tot aşa cum geometria şi algebra sunt categorii ale matematicii. Nu poţi să spui că algebra e matemtică şi geometria este opusul ei! Cum altfel să explici acest lucru mai bine decât folosindu-te de pretextul dragostei? În accepţiune unanimă, dragostea este alcătuită din tablouri considerate frumoase. Dacă alcătuieşti o imagine estetică a dragostei folosindu-te de elemente considerate urâte, lucrurile se limpezesc. Nu numai că se stabilesc elemente comune specifice atât urâtului cât şi frumosului, dar (ceea ce este poate mai important) se stabilesc şi diferenţele dintre frumos şi estetic. Aşadar, esteticul este sinonim cu bunul gust, găsit arbitrar, atât în frumos, cât şi în urât. (Notă: nu faceţi spam cu definiţii din dex despre estetic, urât, frumos! Cele de mai sus reprezină viziunea şi părerile mele referitoare la copnceptele de estetic, urât, frumos. Este o abordare mai mult filozofică decât funcţională!) Now enjoy the poem! (PS: Daţi click pe imagini pentru a mări!)

Moto: Urâtul este doar o categorie a esteticului!

Când păşeşte lent spre mine,

Să respir îmi este greu –

Parcă tocurile-i fine

Calcă pe plămânul meu;

*

Blându-i zâmbet se arată,

Încercând să mă suprime,

O felină-nfometată

Ce se-nfruptă-ncet din mine;

*

Şi când ceafa mi-o alintă,

O ciudată pace-ncerc!

Într-o linşte de criptă,

Ca-ntr-o mare mă înec…

*

Rochia pe corpu-i plânge

Şi feeric desenează

Trupul ei scăldat în sânge

Ce în noapte luminează…

*

Parcă simt atunci când fata

Melancolic mă sărută,

Cum mă-mbrăţişează moartea

Şi mă-mbracă-n pacea mută;

*

Şi când dulcea-mi parteneră

Lângă mine stă pe pernă,

Duhul negru îmi oferă

Fericirea lui eternă…

*

Cu privirea încordată

O privesc înveninat

De o patimă turbată

De strigoi înfometat;

*

Când îi mângâi pielea fină

Ce miroase-a liliac,

Se dezlănţuie în mine

Un instinct de vârcolac;

*

Şi când buza-i muşc cu milă,

Un vampir mă-nchipuiesc

Care sfâşii din copilă,

Sângele-i să-mi însuşesc;

*

Şi cu mâna-mi jucăuşă,

Pieptu-i gol pe jumătate

L-aş desface ca pe-o uşă

Să-i simt inima cum bate;

*

În nebuna-mi pasiune

Î-aş desface organismul

Ca să simt cum mă răpune,

Enigmatic, romantismul;

*

Pe-ale sale măruntaie

Să-mi pun fruntea-ndrăgostită

Ca pe-o perină de paie

Cu miros de levănţică;

*

Şi grotescu-i şir de şoapte

Aş dori etern să ţină

Ca şi-ntuncata noapte,

Evident – cu lună plină!…

Filă de istorie

De când nu am mai pus eu o poezie de-a mea pe blog? Hai? Recunoaşteţi, vă era dor! Dacă nu vă era… well, it’s time for a new one!

 

Mă aflu pe pământ

Din nu-ştiu-ce motive

Şi cercetez relicve

Ca un străin ce sunt.

 

Şi sap în continuare,

Înfăşurat în lacrimi verzi;

Privindu-mă în soare,

Am început să şchiopătez!

 

De-atunci am mai săpat oleacă

Şi sap şi-acum – deloc nu stau!

Lopata-mi strâmbă se apleacă,

Iar eu de mine nu mai dau!

 

Şi nu găsesc comoara sacră – 

Vreo spartă antică ulcea

Ca să ateste că odată

A existat şi viaţa mea.

 

Aşa că-s condamnat la moarte,

Tu nu vei şti c-am fost cândva,

Căci o istorie fără fapte

Nicicând nu poate exista.

 

Dar nu te teme pentru mine

Şi nu mă plânge tu, copilă!

Reîncarnat din a ta milă,

Mă voi întoarce-n chip de câine!

 

Mai pe seară pun şi o traducere dacă am timp :P