Experiment literar reuşit!

În urma provocării pe care am lansat-o aici, doamna Lelia Mossora de pe Reţeaua literară mi-a propus un proiect interesant. Să facem amândoi o poezie. Scriem fiecare câte un vers. Poezia a ieşit foarte bine, e de-a dreptul superbă, dar recunosc faptul că o găsesc străină de stilul meu. Se vede că nu îmi aparţine în totalitate. De fapt cred că este mai mult amprenta doamnei Lelia, deoarece dumneaei a avut privilegiul primului vers, ceea ce a impus oarecum ritmul poeziei. Nu vă vine să credeţi cât ne-am ciondănit ca să iasă ceva atât de unitar (aviz cititorilor: “unitar” nu are grad de comparaţie, deci nu folosiţi construcţia “atât de unitar” pentru că e incorectă! 😛 ).

Închipuiţi-vă că dumneaei este profesoară de limba română şi îl urăşte pe Eminescu. Nu îi voi dezvălui vârsta dar este îndeajuns de respectabilă pentru a fi mama unui frate mult mai mare al meu, dacă aş avea unul. La polul opus… mă aflu eu: un puşti pentru care Eminescu reprezintă ce reprezintă Michael Jackson pentru fanii care s-au sinucis după moartea lui. În plus… i-am mărturisit (doar mă ştiţi că-s sincer :”> ), că am renunţat (am fost exmatriculat de) la facultatea de Litere. Dumneaei crede în zodii şi scopuri bine determinate, planificarea viitorului, iar mie toate acestea mi se par nişte copilării. Singurele lucruri pe care le avem în comun în afară de pasiunea pentru poezie sunt zodia (raci!) şi caracterul încăpăţânat (v-aş arăta discuţia cu toate contrazicerile, dar vă ia o veşnicie să citiţi 😀 ). Ţinând cont de toate acestea, vă imaginaţi cum ne-am înţeles (mai ales că amândoi suntem guralivi si niciunul nu prea avea timp să vorbească de celălalt). Cu toate aceste “mici” diferenţe dintre noi, pe parcursul poeziei am fost foarte disciplinaţi. Colaborarea noastră a fost armonioasă, iar răspunsurile prompte. Poezia “interactivă” a fost compusă pe messenger, fiecare scriind căte un vers. Am scris-o în culori, exact ca pe mess: versurile roşii sunt compuse de doamna Lelia, iar cele albastre îmi aparţin. Rezultatul îl vedeţi mai jos:

 

Zbor

 

Sunt un stol de cocori ce bântuie toamna

cu aripi trudite foşnind spre zenit,

când numai tăcerea mereu îmi e doamna

şi punct de plecare i-acelaşi “venit”.

 
 

 
 

Furtuna mă bate cu valul uitării,

obstacole-s munţii în freamătul meu

şi gândul se-ntoarce la malul iertării

să-mi mângâie zborul de pustnic ateu.

 
 

 
 

Mă duc spre zenit cu ceasul ce moare,

iar stolul ce sunt e-un singur cocor

şi taina ascund în valul de mare

ce criptă-mi va fi, deasupra-i de mor.

 
 

Culeg sărutări din stele ciobite

ce lacrimi de ambră aşează pe val

şi gesturi mă dor de-nceput ostenite

iar aripii dor i se face de mal.

 
 

 
 

Lelia Mossora & Florin Leahu

17 februarie 2010