Floryn Leahu Blog

poezie, proza, traduceri… stuff like that

Aesthetica amoris


Pentru a citi această poezie fără a fi considerat drept vreun nebun anormal cu intenţii bolnave se cuvin unele precizări, explicitări ale raţiunilor care au stat la baza acestei creaţii. În primul rând trebuie să se înţeleagă că aceasta nu este o poezie de dragoste (poate doar în parte – o mică parte). Este în mare parte (în cea mai mare parte) o poezie care încearcă să delimiteze conceptele frumos, urât şi estetic. Oamenii, în majoritatea lor pun urâtul într-o tabără şi esteticul în tabăra adversă, ca sinonim al frumosului. Wrooong. Esteticul nu e în nicio tabără, el este, dacă vreţi, un arbitru – arbitrul bunului gust. Frumosul şi urâtul sunt cateogrii ale esteticului ca ansamblu, ca sistem de valori, tot aşa cum geometria şi algebra sunt categorii ale matematicii. Nu poţi să spui că algebra e matemtică şi geometria este opusul ei! Cum altfel să explici acest lucru mai bine decât folosindu-te de pretextul dragostei? În accepţiune unanimă, dragostea este alcătuită din tablouri considerate frumoase. Dacă alcătuieşti o imagine estetică a dragostei folosindu-te de elemente considerate urâte, lucrurile se limpezesc. Nu numai că se stabilesc elemente comune specifice atât urâtului cât şi frumosului, dar (ceea ce este poate mai important) se stabilesc şi diferenţele dintre frumos şi estetic. Aşadar, esteticul este sinonim cu bunul gust, găsit arbitrar, atât în frumos, cât şi în urât. (Notă: nu faceţi spam cu definiţii din dex despre estetic, urât, frumos! Cele de mai sus reprezină viziunea şi părerile mele referitoare la copnceptele de estetic, urât, frumos. Este o abordare mai mult filozofică decât funcţională!) Now enjoy the poem! (PS: Daţi click pe imagini pentru a mări!)

Moto: Urâtul este doar o categorie a esteticului!

Când păşeşte lent spre mine,

Să respir îmi este greu –

Parcă tocurile-i fine

Calcă pe plămânul meu;

*

Blându-i zâmbet se arată,

Încercând să mă suprime,

O felină-nfometată

Ce se-nfruptă-ncet din mine;

*

Şi când ceafa mi-o alintă,

O ciudată pace-ncerc!

Într-o linşte de criptă,

Ca-ntr-o mare mă înec…

*

Rochia pe corpu-i plânge

Şi feeric desenează

Trupul ei scăldat în sânge

Ce în noapte luminează…

*

Parcă simt atunci când fata

Melancolic mă sărută,

Cum mă-mbrăţişează moartea

Şi mă-mbracă-n pacea mută;

*

Şi când dulcea-mi parteneră

Lângă mine stă pe pernă,

Duhul negru îmi oferă

Fericirea lui eternă…

*

Cu privirea încordată

O privesc înveninat

De o patimă turbată

De strigoi înfometat;

*

Când îi mângâi pielea fină

Ce miroase-a liliac,

Se dezlănţuie în mine

Un instinct de vârcolac;

*

Şi când buza-i muşc cu milă,

Un vampir mă-nchipuiesc

Care sfâşii din copilă,

Sângele-i să-mi însuşesc;

*

Şi cu mâna-mi jucăuşă,

Pieptu-i gol pe jumătate

L-aş desface ca pe-o uşă

Să-i simt inima cum bate;

*

În nebuna-mi pasiune

Î-aş desface organismul

Ca să simt cum mă răpune,

Enigmatic, romantismul;

*

Pe-ale sale măruntaie

Să-mi pun fruntea-ndrăgostită

Ca pe-o perină de paie

Cu miros de levănţică;

*

Şi grotescu-i şir de şoapte

Aş dori etern să ţină

Ca şi-ntuncata noapte,

Evident – cu lună plină!…

January 9, 2010 Posted by | poezie | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 2 Comments

Lacrimi pentru Hristos


Aceasta e o poezie scrisă demult, prin ultimul an de liceu sau primul din cei doi petrecui la Litere – ştiu că vă întrebati cum un tip dăştept ca mine şi care iubeşte cuvântul aşa de mult a renunţat la aşa o facultate (buget zi), dar şi Emin a rămas corigent în clasa a IV-a la limba română, aşa că… chill (eu în clasa a IV-a, am câştigat locul I pe municipiul BUCUREŞTI la olimpiada de limba română… does that make me better than him? 😀 ). Anyway, poezia… uitasem de ea, dar am găsit-o pe pagina pea de pe agonia, pagină în care au crescut buruieni aşa că… hai să vedem!

 

Oh, Doamne!…dacă este fel,
te rog, sfârşitul, Tu abate-Mi.
De nu, voi fi al lumii miel:
urma-voi calea Mea de patemi.

Plângând umil, stătea-n genunchi,
plecat cu capul spre ţărână,
fiindu-I prinse în mănunchi,
sub barbă, mână printre mână.

În ochi cu lacrimi şi în gând
cu remuşcări şi glas de culpă
a zis; “pe care-o să-L sărut
e El!”… se duce şi-L sărută.

Îşi poartă pasul către El
soldaţi ce-n lanţuri Îl îmbracă;
în lanţuri care soarta Sa
o plâng de inima îţi seacă.

Apostolii plângeau în cor,
purtând în ei durere mare,
iar Petru Simon – dirijor,
plângea din toţi cu mult mai tare.

Erau cu toţii prea loviţi,
purtau prea multă suferinţă
ca să mai fie răzvrătiţi.
Smeriţi, cătau spre pocăinţă.

Pe fruntea Sa ţepoşii ghimpi –
cununa patimilor Sale –
îşi blestemau şi ei, plângând,
a lor coruptă ursitoare.

Plângea şi lemnul greu şi sfânt,
plângea a crucii Lui povară,
mulţimi întregi plângeau văzând
cum lemnul crucii Îl doboară.

Râdeau duşmanii Lui cei răi,
gândind ce patimi să-I mai deie.
Voiau să vadă Domnul lor
că-Şi stinge ultima scânteie.

Pe drumul patimilor Lui
plângea sudoarea Sa de rege,
plângeau şi pietrele în grai
ce nimeni nu-l va înţelege.

Piroanele când au pătruns
cerescul trup în patru locuri,
şi norii s-au pornit pe plâns,
să stingă inimile-n focuri.

Plângând, pământul s-a deschis
să lase loc de evadare
şi morţilor ce grai au prins
să plângă-a Lui înmormântare.

Plângea întregul univers,
plângea cerşind a Lui scăpare.
Doar El, smerit, cu chipul şters,
tăcea, spre cer cătând iertare.

Iertare pentru-ai Lui călăi,
iertare pentru-a lumii vină,
iertare pentru fiii Săi
ce însetează de lumină…

October 8, 2009 Posted by | poezie | , , , , , , , , , , , , , | 6 Comments