Floryn Leahu Blog

poezie, proza, traduceri… stuff like that

Conversând cu idolul


 

Eminescu şi cu mine

Stam de vorbă la o bere.

El mă-ntreaba din privire:

” Ce-ţi mai face pana, vere?”

 

” Ia, e bine, ascuţită,

Încercată… dar mă doare

Că nu este iscusită

Cum e a Mãriei Tale!”

 

” Cin’ ţi-a zdruncinat conştiinţa

Cu-aste lucruri mincinoase?

Ce măsoară iscusinţa

Unei pene graţioase?”

 

” Bună întrebare!… Dar,

Nu îmi este de ajuns:

Tu eşti piatră de hotar!”

” Mulţumesc!… Şi bun răspuns!…

 

Însă te întreb acum,

Ca-ntre vechi şi buni amici:

După ce criterii tu

Mă puseşi pe mine-aici?”

 

” Cu respectul cuvenit –

Mai adu un rând, băiete! –

Tu acolo eşti numit,

Admirate, drag poete,

 

Nu de mine, nu din stimă,

Ci de critici, ci prin merit,

Căci, umili, cu toţi se-nchină

Pustiitului tău geniu.

 

Printre barzi tu străluceşti

Ca al tău luceafăr blând

Printre meteori răzleţi

Care parcă nici nu sânt.

 

Printre cei poeţi de seamă,

De departe te remarci;

Copleşindu-i cu-a ta panã,

Să se simtă mici îi faci.”

 

” De acord, dar cine spune

Că sunt eu cu mult mai bun

Ca Arghezi, de exemplu,

Care face flori din scrum?

 

Ce e binele? te-ntreb.

Te întreb la fel: ce-i rău?

Cum alegi ce gând e drept

Din ce zboară-n capul tău?

 

Dacă tu omori, să zicem,

Un păgân fărădelege?

Este bine?” ” Fără dubii,

Este rău. Se înţelege!”

 

” Însă dacă păcătosul

Este criminal sadea?

Este bine să-l trimită

Cineva în Iad să stea?”

 

” N-are drept să-l pedepsească

Nimenea în aşa hal!

Bine pentru ca să iasă,

Dă-l la penitenciar!”

 

” Însă dacă vrea copii

Să omoare de prin jur

Şi în viaţă poţi să-i ţii

Doar de-i faci din ţeastă ciur?

 

Ce e bine-atunci să faci?

Să-l omori ar fi păcat!

Dar de printre ţâncii dragi

Ar fi propriul tău băiat?…

 

Viaţa lor cea preţioasă

Este bine s-o salvezi,

Însă-i faptă păcătoasă

Pe bandit să-l lichidezi.

 

Invers, iarăşi este bine

Dacă viaţa lui îi ierţi,

Dar te-apasă astfel vina

Pentru celelalte vieţi.

 

De priveşti problema-n sine,

Orice-ai face este rău.

Poţi la fel să zici că-i bine,

După cum vrea muşchiul tău…

 

Printre cei ce tu îi numeri,

Cei ce rege m-au numit,

Uni-au dat bolând din umeri;

Alţii, chiar m-au ponegrit.

 

Dar părerea s-a impus

Fiindcă cei ce partea-mi luau

Au fost cu puţin mai mulţi

Decât cei ce mă negau.”

 

” Vrei să spui că ai valoare

Doar bazată pe hârtie?

Că ea, pentru fiecare,

E un joc la loterie?”

 

” Nu e treaba mea să judec

Câţi ca mine sunt mai slabi

Câtă vreme ştiu că-n lume

Suntem poeziei sclavi.

 

Eu spun doar că juriu-acesta

N-are dreptul să decidă!

Noi nu scriem o poveste

Pentru-o carte sub egidă!

 

Ei nu ştiu exact ce-nseamnă

Să tresari de fericire

Când sub propria ta pană

Ia contur o născocire

 

Care-i scrisă pentru tine,

Nicidecum pentru parale.

Scrisă pentru artă-n sine,

Fără nicio remuşcare;

 

Inefabilele patimi

Care-n tine se trezesc

Când cu-al tău cuvânt tu clatini

Ce ceilalţi nu reuşesc;

 

Când cu geniul tău frenetic,

Cu scânteia de moment,

Într-al Artei lan poetic,

Ai clădit un monument;

 

Când tresari ca o furtună,

Beat de somn din aşternut

C-ai găsit o rimă bună

La dilema ce-ai avut;

 

Când tresari cu exaltare,

Recitind acel pasaj

Construit din vorbe care

Spun exact acel mesaj

 

Care unic vrea să fie,

Vrea să fie chiar ce simţi,

Învingând rigoarea rimei

Prin cuvintele cuminţi

 

Ce se-nşiră pe hârtie

Ca un lanţ sub pana ta,

Imprimând în veşnicie

Ce-a simţit un om cândva!

 

Toate-acestea cine poate

Să ţi le aducă-n dar?

Cum să le-nţeleagă toate

Când de ele n-au habar?

 

Cum să merite vreodată

Să te critice pe tine

Când ei nici nu vor să poată

Cont de-aceste lucruri ţine?

 

Ei se dau experţi în toate

Câte ţin de poezie;

E uşor să naşti la fapte

Ce trăiesc doar pe hârtie!

 

Ştiu mereu ce-au vrut poeţii

Să exprime-n versul lor

Şi, prin zelul lor fanatic,

Inventează uneori

 

Sentimente şi intenţii,

Şi le umflă-n aşa hal

Că nici autorii bieţii

Nu le-au prevăzut măcar.

 

Şi atunci te-ntreb pe tine –

Chelner, incă două beri! –

Cum te poţi gândi a ţine

Cont de-asemenea păreri?

 

Ei se iau după tendinţe,

Fac sisteme de valori,

Însă bietele fiinţe

Se încurcă uneori,

 

Căci ce astăzi este lege,

Mâine doar va fi gunoi.

Însă cine-i înţelege

Când, smeriţi, revin apoi,

 

Ca să reînnobileze

Ce tot ei au decăzut,

Vechiul trend să-l promoveze

Pentru noul început?

 

Astăzi poate n-ai valoare,

Căci romantic eşti – La dracu! –

Dar nu ăsta-i lucrul care

Să-ţi măsoare harul sacru.

 

Ce e vina ta că astăzi

Te-ai născut şi nu atunci

Dacă tu prin pana-ţi castă

Artei jertfă îi aduci?

 

Dacă te năşteai atunce

Şi-mi erai contemporan,

Poate eu eram doar duce

Şi tu mare împărat.

 

Cine ştie cum iluştrii

S-ar fi hotărât aunci?

Doar erai la patul puştii!

Dar din ţeavă-acum mănânci,

 

Căci ce astăzi tu edifici

Nu mai merge în aval,

Căci curentul nu-l amplifici,

Ci înoţi căpos la deal.

 

Ei nu mai pătrund esenţa

Celor spuse-atent de tine,

Generalizând valenţa

Dintre rău şi dintre bine.

 

Poate mori şi nicio vorbă

Bună nu ţi se va da.

Însă poate că în Artă

Noi Renaşteri vor urma.

 

Poate că atunci valoarea

Ţi se va atribui,

Şi gãsi-vei alinarea

Când iubit pe veci vei fi

 

De cei care-n orice secul

Vor deschide să citească

Cartea ta-n care talentul

Pur or să ţi-l recunoască.

 

Căci atât doresc pe lume

Talentaţii şi martirii:

Să printeze al lor nume

Pe stindardul nemuririi.

 

Ei sunt cei ce fac eforturi

De trăiri contradictorii

Şi-ncercând să le exprime,

Îşi uzează neuronii;

 

Ei sunt cei ce ştiu că-n Artă

Nu contează cât de mult

Tuşul storci din pana-ţi moartă

Dacă versul pare mut;

 

Ei sunt cei ce simt momentul

Când să pună pe hârtie,

Şi când trebuie s-aştepte

Alt moment când pot să scrie;

 

Cei ce suferă când taie

Textul – propria lor carne –

Pentru simplul fapt că restul

E mai bun şi nu se cade

 

Să laşi strofa aia moartă –

Oricât ţi-ar fi ea de dragă –

Să se vadă ca o pată,

Să se simtă ca o plagă

 

În cuprinsul poeziei

Care-n rest îţi pare bună,

Mult prea bună ca să fie

Infestată cu-acea ciumă;

 

Ei sunt cei ce îşi asumă

Riscul de a fi respinşi

Din aşa-numita spumă

De-acei critici aşa-zişi,

 

Care poate au dreptate

În mai toate câte zic

Însă nu cînd, din păcate,

Sistematic pun la zid

 

Pentru simplul fapt că insul

Li se pare învechit

Şi nu-şi încadrează versul

În curentul cel valid.

 

Şi nu ăsta-i faptul care

Scrie drama cea mai mare.

Ei ar fi dispuşi, se pare,

Să atribuie valoare

 

Unuia mai mic ca tine

Care poate nici nu ştie

De ce pana-n mână ţine

Sau ce vrea cu ea să scrie.

 

Însă a ştiut să cearnă

Amalgamul de valori

Şi pe coală să aştearnă

Doar ce astăzi “dă” fiori.

 

Ei n-ar trebui sa fie

Prea formali când iau decizii

Şi ar trebui să ştie

În verdicte-a fi flexibili.

 

Dacă strică doar hârtia,

Este drept: să stea acasă!

Căci se vede cine scrie

Drept program de după masă.

 

Însă dacă-n el se vede

Dăruire şi talent –

Chiar dacă nu străluceşte –

Ar fi groaznic accident

 

Să-l înlăture din scenă

Fără nicio remuşcare,

Că doar nu-şi aruncă ochii

Pe-un C.V. de angajare,

 

Ci o soartă el decide –

Soarta celui care scrie –

Care, poate, se dezminte,

Dar iubeşte poezia.

 

Şi această pasiune

Totdeauna va găsi

Trei sau patru rime bune

Ce etern vor străluci –

 

Nestemate de valoare

Ce se caţără pe creste

Din acea-ncâlcită mare

Care opera lui este.

 

Căci prin excelenţă Arta

E complexă şi ciudată;

Capricioasă ca şi soarta,

Dar în nici un caz exactă

 

Ca un calcul de algebră;

Nu se lasă pe deplin

Încadrată de vreo normă;

Nu putem s-o definim.

 

Tocmai de-aia e frumoasă

Şi te prinde-n nurii ei

Ca sirena graţioasă

Marinarii cei holtei.

 

Căci prin rostul ei în lume

E creată să desfete;

Prin metodele-i nebune,

Spiritul uman să-mbete.

 

S-o-ngrădeşti în definiţii,

Reguli, şi-alte legi stupide,

Este ca şi cum edifici

Cimitir din piramide:

 

Ele-şi pierd sacralitatea,

Şi nu pentru c-ar fi multe,

Ci fiindcă realitatea

Le transformă-n pietre mute –

 

Poliedre litostrate,

Simple, pentru orice om,

Ci nu temple venerate

Demne doar de faraoni.

 

Tot aşa e şi cu Arta:

Las-o plină de mister.

Că-i penelul, pana , harfa,

Las-o liberă spre cer

 

De-unde-şi ia entuziasmul

Care e puterea ei,

Unde muza şi artistul

Sunt călăuziţi de zei:

 

El ca mire jun de rasă,

Oricând gata să creeze

Tot ce mitica-i mireasă

Cu răbdare-o să-i dicteze.

 

Şi, ca-n orice căsnicie,

Totu-i intim şi discret.

Nimeni n-are cum să ştie

Ce-a spus ea către poet.

 

Sau ce el simţea pe când

Pe-al ei sân se odihnea,

Şi robit de chipu-i blând,

S-a lăsat condus de ea

 

Şi de zâmbetu-i de înger

Ce posedă ca un demon,

Şi de ochiu-i pur ce plânge

Diamante fără seamăn!…

 

Se vor naşte-apoi păreri,

Se va ridica din umeri,

Însă nimeni, nicăieri,

N-ar avea cuvânt a spune

 

Că e albă sau e neagră

Sau că ştie el că-i gri.

Între alb şi negru, dragă,

Sunt nuanţe – zeci de mii!

 

Ce-i împinge să compare

Autori şi tropi stilistici?

Astea-s amănunte care

Bune sunt pentru statistici.

 

Barzii, după cum spuneam,

Se observă de departe.

Doar arunci un ochi pe geam:

Unul şi-a mai scos o carte…

 

Dar ceilalţi, ce sunt poeţi,

Veşnic cei cu tuş pe palme,

Ce pe scriere pun preţ,

Insensibili la sudalme,

 

Pentru ei nu e nevoie

Să se nască comparaţii,

Să se facă anevoie

Ierarhii şi declaraţii.

 

Fiindcă asta e elita!

Fiindcă ei sunt poezia!

Ei, cu neînchipuita

Muncă sacră şi mania

 

De a face lucrul bine,

Fără pic de compromisuri,

De-a transpune stări sublime,

Mari intenţii, vise, visuri!

 

Poezia este suma

Lor şi-a celor ce-or urma;

Celor care totdeauna

Arta o vor venera;

 

Celor care sunt magnifici,

Ce surprind prin harul lor,

Şi, citindu-i, te-identifici

În acel plăcut decor!

 

Şi fiind toţi pioni de bază

În acelaşi joc de şah,

Piese din acelaşi puzzle,

Boabe în acelaşi sac,

 

Cum sã poată să-i compare

Cineva pe-acest pământ?

Este ca şi cum pe mare

Compari două bori de vânt.

 

Sau – dacă doreşti matale –

Ca şi când deosebeşti,

Dintr-un lan de cereale,

Două boabe de orez.

 

Acest gen de comparaţii

Sunt benefice, e drept.

Însă doar când vrei să afli

Cum gândeşte un poet;

 

Când încerci a-l studia

Pe poet ca fenomen

Ca să poţi aprecia

Mult mai bine un poem.

 

Însă nu când îl reclami,

Pus la zid ca pe-un proscris,

Când aiurea îl condamni

Pentru ce-a făcut şi-a zis.

 

De formalizăm atâta

Unde vom ajunge, frate?

O să-l alungăm cu bâta

Pe poetul din cetate.

 

Îşi ia coala-n sul şi pana,

Cu tristeţe va pleca

Ca să-şi caute cetatea

Unde îl vor asculta.

 

De nici ei n-or preţui

Truda-i dezinteresată,

El va scrie poezii

Pentru el şi Mama-Artă.

 

Şi de fiecare dată

O să fie fericit

Când o grea şi minunată

Piesă a desăvârşit.

 

Şi tot gloata cea confuză,

Tot ei sunt acei ce pierd.

Dar nici merită-a lui muză

Fiindcă nu o înţeleg.

 

Asta o ştia şi Platon,

De la primii zei romani.

Însă noi n-am învăţat-o

În atâtea mii de ani!

 

O s-ajungem să ne umplem

De poeţi de conjunctură

Ce la televiziune

Fac dovadă de cultură.

 

Care crezi c-a fi urmarea,

Astea când s-or întâmpla,

Când un kitch va fi valoarea –

Un clişeu şi o manea?

 

Ce-ai putea sã critici, frate,

Dintr-un surogat nociv,

Dintr-un text ce-“n trend” se zbate

“Autentic” şi naiv?

 

Prin aceastã încercare

De-a-ncadra-n concept un vers

Vom asasina, se pare,

Poezia-n univers!

 

Asta este anecdota…

Vai! Ce sprinten e pendulul!…

Chelner! Hai, te rog cu nota! –

E trecut de ora unu!…

 

Dar ce stai aşa ca stana?

Vrei în ea să te prefaci? –

Stai să-mi iau canadiana! –

Spune, vere, de ce taci?”

 

” Ce-aş putea să mai adaug

La asemenea discurs?

Mă furase peisajul

Celor care tu le-ai spus!

 

Lucruri care mă frământă

De la primul meu poem:

Să trăiesc cu teama mută

Că nu trec de-acel barem,

 

Să mă lupt cu remuşcarea

Că n-aş fi destul de bun,

Să mă plec sub indignarea

Celor ce acestea spun…

 

De aceste lucruri toate,

Totdeauna m-am temu,t

Deşi eu credeam că, poate,

Versul meu atârnă mult.

 

M-am gândit frustrat că doară

Nu sunt cei ce dau valoare

Criticii, că nu-s la moară

Saci să pună pe cântare!

 

Însă, pe de altă parte,

Aveam totuşi îndoiala:

Ei sunt cei ce ştiu ce-n arte

Este bun sau alandala!”

 

” – Stai să-ţi lămuresc mirarea

Care fruntea-ţi încrestează:

Criticii nu dau valoarea,

Ei doar o apreciază.

 

Acest lucru este, însă,

Anevoie câteodată

Ţinând cont cât de complexă

Poate fi Bătrâna Artă.

 

Criticii formalizează

După cum au prins la şcoală,

După cum îi avizează

Teoria literară,

 

Care e şi ea o ştiinţă,

Şi de-aceea e formală.

Dar această consecinţă

Pentru Artă nu-i uşoară.

 

Căci o ştiinţă are reguli,

Instrumente de măsură,

Comparaţii, definiţii,

Argumente, o structură –

 

Lucruri care, pentru tine

Care scrii o poezie,

Nu fac nici cât trei măsline

Când pui rima pe hârtie.

 

Fiecare om e liber

Să exprime ce-a gândit,

După cum, la fel, de altul,

Este foarte diferit.

 

Cum să defineşti acuma

Într-o singură idee

Tot ce reprezintă suma

Infinitelor condeie?

 

Cum artistul să-şi supună

Născocirea teoriei

Când aceasta e postumă

Muzicii sau poeziei?

 

Multe genii în pictură

Au murit săraci, golani,

Iar acuma îi făcură

Lideri, dup-un car de ani.

 

Astăzi truda lor se vinde-n

Milioane de dolari,

Însă ei s-au scurs de zile

Anonimi şi solitari.

 

Unde e, atunci, dreptatea?

Pot simţi acei profani

Care e valoarea Artei

Când o cumpără cu bani?

 

Cum pot ei să-şi însuşească

Sacrele minunăţii

Cu o sumă pământească

De metale şi hârtii?

 

Cum să spună ce valoare

Are nu-ştiu-ce tablou

Când au sufletele goale

Şi nu simt al lui ecou?

 

Căci valoarea se măsoară,

Nu în aur, ci în simţ,

Pentru-aceastã perlã care

Demnã-i doar de zei şi sfinţi.

 

Şi a fost creat cu patimi,

Nu să doarmă-ntr-un salon,

Ci-n muzeu să smulgă lacrimi

De la orişicare om.”

 

” – Atunci eu de ce-aş mai scrie

De-i atât de complicat

Să creez o poezie

Lesne de apreciat?

 

De ce-aş irosi sudoarea

De pe frunte pe caiet,

Dacă-i un noroc valoarea?

Ce m-ar face mai poet

 

Decât unul care scrie

Cu vopseluri pe pereţi:

‚Alexandru plus Maria

Pe vecie se iubesc!’?”

 

” – Câteodată cel mai bine

Îl observi pe Domnul Sfânt

Când priveşti printre ruine

Din Infern, de sub Pământ.

 

Eu i-am criticat pe critici

Doar ca tu să prinzi curaj

Ci nu ca să-i identifici

Ca pe-un sumbru anturaj.

 

 

Nu inseamnă că de câte

Ori vor spune despre tine

Afirmaţii neplăcute,

Vreun cuvânt ce nu-ţi convine,

 

Trebuie în ei cu pietre

Să arunci ca-ntr-un lepros!

Poate au chiar ei dreptate

Şi eşti tu cel vanitos!

 

Şi chiar dacă n-au, nu-ncepe

Să-i pui tu la îndoială;

Treaba ta-i să scrii, poete,

Nu să faci cu critici şcoală!

 

E ca într-un meci de cupă

Când nedreptăţit te simţi

Că arbitrul te alungă

Cu un fluier printre dinţi

 

De pe drumul ce te duce

Spre trofeul mult râvnit,

Şi cu-acelaşi fluier face

Adversarul fericit.

 

Poţi să spui apoi ce-ai spune

Despre “bravul” cavaler,

Că-i în fotbal o ruşine,

Un tâmpit şi un mişel.

 

Asta nu-ţi va mai aduce

Şansa de-a juca din nou

Confruntarea de răscruce

Ce te-ar face un erou.

 

Şi cu ce te încălzeşte

Să-i înjuri pe-acei mişei?

Când mânia-n tine creşte,

Devii unul dintre ei!…

 

Hai că se făcu devreme!

Sau târziu – depinde cum

Fiecare îşi aşterne

Obositul pas pe drum!

 

Sincer, mi-a fãcut plãcere!

Poate ne vedem din nou

Sã zâmbim citind poeme

Sau slãvind vreun vechi tablou!

 

Dar, acum, te las pe tine

Sã seci piepţi cu suavu-ţi cânt!

Plec! M-aşteaptã şi pe mine

Poezia de mormânt!

 

Mi-am învins nevrednicia,

Ce-am avut de spus am spus!

Tu, abia-nfrunţi veşnicia,

Dar… sã nu mã faci de râs!

August 18, 2009 Posted by | poezie | , , , | 10 Comments

Alegoria păcatului


Printre lacrimi de noroi

Din sclipiri de iris crunte,

Un sărut de buze moi

Am simţit , în vis, pe frunte.

 

Un sărut de buze reci

Care inima-mi îngheaţă,

Un surâs de somn de veci

Care-mi minte altă viaţă.

 

Simt o mână rece-n păr,

Blândă dar amăgitoare,

Mă înlănţuie-un fior

Şi de el nu am scăpare:

 

Nici nu pot şi nici nu vreau!…

Şi m-abandonez în şoapte

Dintr-al căror murmur beau,

Devenind străin în noapte.

 

Simt o teamă când pătrund

Gol în negrul întuneric.

Eu nu văd, dar văd că sunt

Într-un cadru net feeric…

 

Acum sunt total pierdut,

Zac în bezna ancestrală,

Când, deodată, un sărut

Mă surprinde şi mă-nşeală.

 

Nu ştiu de unde-a venit,

Parcă-s cufundat în smoală,

N-am văzut dar am simţit!

Am simţit cum mă-nconjară

 

Trupul ei sub care-ncet

M-a surprins, râzând, pe spate.

Lunec jos cam spăriet;

Ezitând m-aşez în coate.

 

Mâna-i fină ca un fulg

Mă cuprinde-ncet de ceafă

Şi cu-n nou şi lung sărut,

Gura leneş îmi îndoapă.

 

 

Tot la fel de reci găsesc

Sânii ei de amazoană

Ce cuminţi se odihnesc

Pe-al meu piept în care toarnă

 

Val fierbinte de plăceri

Şi supremă voluptate.

Un vârtej de sărutări

Îmi alunecă pe spate,

 

Însă numai gura ei

E regină între ele;

Când m-atinge sar sântei

Din textura pielii mele.

 

Se abat spre trupul meu

Mii de palme pricepute,

Susţinând un trafic greu

Pe-ale pielii mele rute…

 

Când încerc, la rândul meu,

Să forţez o-mbrăţişare,

Mâna-mi lunecă în gol

Şi senzaţia dispare!

 

Speriat tresar din hău:

“Ce se-ntâmplă? Unde pleacă?

Cum?” plângeam în gândul meu;

Vocea ei plăcut mă-ntreabă:

 

” Sigur eşti că vrei cu noi

Să te laşi purtat pe creste?

Alfă, însă, că-napoi

Altă cale nu mai este!”

 

Jocu-ncepe-atunci din nou:

Suflu-mi greu se proiectează

Pe-al ei gât de unde-apoi

Peste faţa mea valsează.

 

Îmi ghiceşte gând cu gând

Şi dorinţa-mi împlineşte,

Iar plăcerea care-o simt,

Parcă viaţa îmi sleieşte.

 

 

“Cine, ce şi câte eşti?”

Ea nu pare că m-aude!

“Ce contează? Mă iubeşti?”

Simt pe faţă buze ude…

 

Simt cum exponenţial

Agitaţia sporeşte;

Într-un ritm demenţial,

Speriatul puls îmi creşte.

 

Nervii mei sunt încordaţi

Peste limita normală

Şi extrem de excitaţi

De atingerea cea moale

 

Pentru care părul ei

Peste trupul meu aleargă

Ca sălbaticii de zmei

Când un val de vânt incearcă.

 

Simt trepat că-nnebunesc,

Trupul meu nu mai rezistă

La deliciul diavolesc

Ce la infinit persistă.

 

Torturat mă zvârcolesc

Între menghinele-i coapse

Ce strânsoarea-şi înteţesc

Şi mişcările drăcoase…

 

 

Şi deodată mă destind,

Inundat de reci molime.

În extaz bolesc plutind.

E ciudat!… Sunt mort!… E bine!…

August 11, 2009 Posted by | poezie | , , , | Leave a comment

Prince Charming from linden tree


Prince Charming from linden tree

 

“Blanca, from your feeble childhood

You were sworn as bride to Lord,

For your born fortuitous happened

From unworthy, sinful love.

 

For Saint Ann we’ll leave tomorrow,

Where in prayers you shall mention

Solace to your own existence,

To my empty soul redemption.

 

“Father, I am not delighted

My romantic soul to squander!

I am fond of playing, haunting;

Others may those things abandon.

 

I shall not renounce my tresses

Down to ankles, nor get rotten

Blind and reading withered pages

Into incense smoke forgotten.”

 

“I know best for you what’s proper,

Drive away your lay ideas

To the old abode of prayer

We shall start as dawn appears.”

 

Lost, she listened – cried with sorrow,

By elopement thoughts abducted;

By a strange and nameless longing

And a desert lure attracted.

 

Weeping she began to saddle

Her enchanting silver stallion

Which was following her movements

As a faithful, mute companion.

 

And astride of it she vanished

Flying through the wind as blind,

Didn’t bother looking forward,

Didn’t even look behind.

 

Twisted paths in endless forest

She was struggling to descend

When the crimson beams of sunset

Brought the twilight to the end.

 

Now and then within the forest

Shade was flashed by nightly sparkling

While she stepped through rustling foliage

As the bees were friendly buzzing.

 

In the middle of the forest

Near the tall and ancient linden

Stopped her stallion close to spring that

Made a pleasant sound to listen.

 

Suddenly she started woken

By the tender wail of water.

Thus she saw a handsome youngster

Which on horseback was aside her.

 

He was gazing her astonished

With his big and dreamy eye,

With his linden on dark tresses

And with silver horn on thigh

 

From which faintly loosed a wailing

Rending as a grievous blaze –

So her pure heart swelled with longing

Of delightful stranger’s face.

 

With his own he touched her tresses

Then she blushed and felt the skies

When she left her lashes falling

Over shy-behaving eyes.

 

She displayed with charming features

On her frozen lips a smile

Which her eager mouth, through whispers,

Hardly opened for a while.

 

When she overwhelmed surrendered

And towards him bent her face,

He ceased horn’s hypnotic wailing

And spoke trifles full of grace.

 

When he climbed her on his horseback

She opposed him with a hand,

Yet forwent, her heart was beating

With a funny feelings blend.

 

Laying on the grass she pointed

Upwards to his face her sight;

They were smiling while the horses

Grazed together, side by side.

 

Only the romantic mumur

Of enchanted spring along

Melancholically deafened

Their so drunken souls with love.

 

Then the Moonlight showed her glamour

And the night itself admired

How she painted darkened shadows

On the stubbles silver-coloured.

 

And she lenghtens them and shifts them,

Gradually as she ascends,

But the youngsters lose their traces

Through the woods that never ends.

 

At the castle gate, the stallion,

Stood the next day, whole in foam,

But his tender, charming mistress

Was eloped and far from home.

 

Mai jos aveţi şi varianta originală a poeziei:

 

Făt-frumos din tei

 

– Blanca, află că din leagăn

Domnul este al tău mire,

Căci născută eşti, copilă,

Din nevrednică iubire.

 

Mâni în schit la sfânta Ana

Vei găsi la cel din stele

Mângâierea vieţii tale,

Mântuirea feţei mele.

 

– Nu voi, tată, să usuce

Al meu suflet tânăr vesel

Eu iubesc vânatul, jocul;

Traiul lumii alţii lese-l.

 

Nu voi părul să mi-l taie,

Ce-mi ajunge la călcâie,

Să orbesc cetind pe carte

În fum vânăt de tămâie.

 

– Ştiu mai bine ce-ţi prieşte,

Las’ de-a lumii orice gând,

Mâni în zori de zi pleca-vom

Către schitul vechi şi sfânt.

 

Ea aude – plânge. Parcă

Îi venea să plece-n lume,

Dusă de pustie gânduri

Şi de-un dor fără de nume.

 

Şi plângând înfrână calul,

Calul ei cel alb ca neaua,

Îi netează mândra coamă

Şi plângând îi pune şeaua.

 

S-avântă pe el şi pleacă,

Păru-n vânturi, capu-n piept,

Nu se uită înainte-i,

Nu priveşte îndărăpt.

 

Pe cărări pierdute-n vale

Merge-n codri făr’ de capăt,

Când a serii raze roşii

Asfinţind din ceruri scapăt.

 

Umbra-n codri ici şi colo

Fulgerează de lumine…

Ea trecea prin frunza-n freamăt

Şi prin murmur de albine;

 

În mijloc de codru-ajunse

Lângă teiul nalt şi vechi,

Unde-izvorul cel în vrajă

Sună dulce în urechi.

 

De murmur duios de ape

Ea trezită-atunci tresare,

Vede-un tânăr, ce alături

Pe-un cal negru stă călare.

 

Cu ochi mari la ea se uită,

Plini de vis, duioşi plutind,

Flori de tei în păru-i negru

Şi la şold un corn de-argint.

 

Şi-ncepu încet să sune,

Fermecat şi dureros –

Inima-i creştea de dorul

Al străinului frumos.

 

Părul lui i-atinge părul,

Şi atunci c-obrazul roş

Ea apleacă gene lunge

Peste ochii cuvioşi.

 

Iar pe buze-i rece-un zâmbet

Înecat, fermecător,

Care gur-abia-i deschide,

Cea uscată de amor.

 

Când cu totului răpită

Se-ndoi spre el din şele,

El înceată din cântare

Şi-i grăi cu grai de jele,

 

Ş-o cuprinde de călare –

Ea se apără c-o mână,

Însă totuşi lui se lasă,

Simte inima că-i plină.

 

Şi pe umărul lui cade

Al ei cap cu faţa-n sus;

Pe când caii pasc alături,

Ea-l privea cu suflet dus.

 

Numai murmurul cel dulce

Din izvorul fermecat

Asurzeşte melancolic

A lor suflet îmbătat.

 

Lun-atunci din codri iese,

Noapte toată stă s-o vadă,

Zugrăvește umbre negre

Pe câmp alb ca de zăpadă.

 

Şi mereu ea le lungește,

Şi urcând pe cer le mută,

Dar ei trec, se pierd în codri

Cu viaţa lor pierdută.

 

La castel în poartă calul

Stă a doua zi în spume,

Dar frumoasa lui stăpână

A rămas pierdută-n lume.

August 9, 2009 Posted by | translations | , , , , | Leave a comment