Doamna goală, confidenta mea! (#7)

O apucă blând de ceafă şi o sărută apăsat.

– În plus, la cât de bine te descurci să-mi citeşti gândurile, nu cred că evaluarea de mâine va fi o provocare prea mare pentru tine!

Ea râse. Un râs scurt şi ascuţit, provocat în parte de vorbele lui, în parte de buzele care o gâdilau pe gât şi pe după ureche. Se lungi în pat deasupra ei, îndopându-i gura cu sărutări lacome şi copleşindu-i corpul cu mângâieri tandre. Ea se răsuci deasupra lui muşcându-l cu milă de buze şi îi spuse:

– Îmi placi mai mult aşa când eşti în pat cu mine şi nu sunt decât eu în mintea ta… când nu te mai gândeşti la… confidenta ta!

El o împinse cu violenţă de pe el, se ridică rapid şi lovi cu putere în pal-ul şifonierului. Lovitura provocă un zgomot surd în încăpere, o durere ascuţită lui, iar şifonierului o pagubă de o uşă căzută.

– De ce trebuia să aminteşti de ea?… Vorbeşti despre ea de parcă te-aş înşela cu o altă femeie!

– Să ştii că uneori sunt geloasă pe ea!… Şi nu mai ţipa, că ne aud mamele de jos!

– De ce îmi faci asta?

– Dar ce îţi fac?

– Cum să fii geloasă pe o statuie?

– Eu ştiu? Tu eşti cel care o numeşte “confidenta mea”! Probabil că o iubeşti mai mult din moment ce îi acorzi mai multă atenţie!

– Pe asta cu atenţia de unde ai scos-o?

– Păăi, nu ştiu! Să vedem! Ai mai multă încredere în ea decât în mine din moment ce ai faţă de mine secrete care ei i le împărtăşeşti; dacă nu eşti nici acasă, nici la şcoală, nici la mine, ştiu unde să te găsesc: în parc, stând pe marginea “patului doamnei goale”… uau!… îmi place cum sună!

– De unde ai mai scos-o şi pe asta cu secretele? Am impresia că tu singură cauţi motive de ceartă! Nu ştiu ce-i cu tine în seara asta! Ce secrete am eu faţă de tine?

– De exemplu, spune-mi şi mie care este lucrul pe care îl cauţi de câte ori te duci la ea? Am impresia că este ca o cale pe care vrei s-o urmezi!

– Daaa!… cam aşa cevaa!…

– Ce fel de cale? Unde te duce?

– …

– De ce nu zici nimic?

– Aş vrea să-ţi pot răspunde la întrebarea asta, dar… nici eu nu ştiu!… de fapt… noi de ce ne certăm?

– Îmi pare rău! Este vina mea! Dar câteodată mă simt copleşită… neputincioasă…

– De ce te simţi copleşită… neputincioasă… ?

– Simt că nu pot concura cu ea!

– Dar cine a spus că trebuie să concurezi cu ea?

– Nu e nevoie s-o spună nimeni pentru că… aşa simt! Înţelegi? Trebuie să realizezi că ea nu e reală, că…

– Ce este real până la urmă în lumea asta?

– Eu sunt! Întotdeauna am fost reală!… şi am fost aici!… Chiar aici… lângă tine! Cândva… când m-ai sărutat în fotoliul meu şi… şi mama ne-a găsit pe amândoi… şi eu plângeam… ca acum… atunci… atunci păreai că ai realizat asta… am crezut… am crezut că ai depăşit atunci momentul!

Ea plângea înecându-se în suspinuri şi el se simţi brusc mai puternic decât ea. Întotdeauna el fusese cel slab, cel sensibil, iar Carla fusese punctul de sprijin al relaţiei lor… al lui! Acum ea era cea sensibilă, ca atunci, la primul sărut. El se gândi că ea era puternică doar aşa, în faţa celorlalţi, dar în sinea ei era vulnerabilă, poate mai vulnerabilă decât el. Brusc se simţi vinovat şi realiză că este rândul lui să fie punctul de sprijin. Postura asta îl stânjenea. Nu era obişnuit cu ea. Nu ştia de unde să înceapă. Se apropie încet de ea şi o luă în braţe.

– Şşşş!… gata! Nu mai plânge! Îmi pare rău! Bine?

Îi şterse lacrimile şi o sărută cu blândeţe.

– Ce are ea şi eu nu am?

La fel de brusc, el se simţi revoltat. Sentimentului de vinovăţie îi luă locul cel al suferinţei. Se simţi rănit. S-ar fi simţit rănit chiar dacă ea ar fi insinuat că el ar căuta la o altă femeie ceva ce ea nu poate să-i ofere, dar la o statuie… la un obiect… O împinse în pat cu violenţă.

– Cum poţi să spui aşa ceva?… Îmi faci greaţă!… nu eu sunt cel care se gândeşte la ea tot timpul, tu eşti! Eşti mai obsedată de ea decât mine!…

Îşi luă geaca şi părăsi în grabă camera coborând scările spre living, unde se aflau mama lui, mama Carlei şi uşa de la intrare.

– Mihai!… Stai!… Aşteaaptă!… Mihaaaai! Î-hâă-hă-hă-hî-hî-hâaah!…

– Mihai! De ce plânge Carla?… Unde te duci singur la ora asta?

Fără să se oprească, el spuse peste umăr, în drum spre uşă:

– Am nevoie de nişte aer proaspăt. Aici nu se poate respira!

Doamna goală, confidenta mea! (#6)

– Săru’mâna!

– Bună, fata mea!

Femeia îi privi îndeaproape. Erau atât de tineri şi de frumoşi!… şi fericiţi!… Parcă îi era teamă să nu-i piardă. Ea nu avusese parte de fericire lângă bărbatul ei. Viaţa alături de el fusese un calvar. Dar ar face totul din nou fără să ezite numai să ştie că băiatul ei va fi fericit şi va avea parte de împlinirea de care ea nu avusese. “Dumnezeu să-l ierte că a avut destule păcate, dar l-am iubit!…”

Pe Carla o iubea ca pe fiica ei. Îi era recunoscătoare pentru ceea ce făcuse pentru fiul ei. Numai o fată ca ea ar fi fost în stare să îl iubească pe Mihai atât de mult şi să îl accepte aşa cum este. În plus, se simţea din belşug influenţa pozitivă pe care o exercita asupra lui de la o zi la alta. “Aproape că mi-e frică! Sunt prea fericiţi ca să dureze!” se gândea că dacă relaţia lor s-ar fi terminat, Mihai, la cât e el de sensibil şi la cât de mult o iubeşte pe Carla, ar fi distrus şi nu s-ar mai apropia vreodată de altă fată.

– Mamaa! Ce faci?

– Săru’mâna!

– Bună, Mihai!… Am venit pe la mama lui Mihai să bem cafeaua!

– Voi vreţi cafea, copii?

– Nu, mamă! O să ne ducem în camera mea. Ai putea să ne aduci mai târziu nişte limonadă.

– Ia spuneţi, copii, unde vreţi să vă petreceţi Sărbătorile?

– Eu şi Carla ne-am gândit să petrecem Crăciunul cu mama şi cu dumneavoastră, iar de Revelion poate vom pleca undeva, sau ne ducem la un party la nişte prieteni.

– Vezi, dragă?… Mama ta spunea mai devreme că sunteţi atât de îndrăgostiţi încât nu vă gândiţi decât la voi, iar pe noi, mamele, ne-aţi uitat!

– Nu se poate! Mama, ai spus tu asta? Drept pedeapsă nu o să-ţi iau niciun cadou de Crăciun! spuse el râzând, un râs molipsitor care îi îndemnă şi pe ceilalţi să facă acelaşi lucru cu poftă.

– Mihai, dar ia spune, sunteţi în ultimul an de liceu! Te-ai gândit ce cale vrei să urmezi mai departe? Carla zice că vrea să devină scriitoare. Tu?…

– Da, vreau să devin avocat.

– Avocat? De ce tocmai avocat?

– Pentru că vreau să ajut oamenii neputincioşi în faţa sistemului.

– Dacă tu cauţi dreptatea urmând Dreptul, vei avea numai decepţii.

– De ce spuneţi asta?

– Crede-mă, dragule, sunt în barou de peste 10 ani. Şi drepatea nu este a celor drepţi, este a celor puternici. Un om sărac nu poate niciodată să ceară despăgubirile meritate deoarece trebuie să plătească anticipat o taxă de timbru de 10% din valoarea sumei cerute, bani pe care, dacă pierde procesul, nu și-i mai recuperează. Iar cel bogat are avocați mai buni care pot manipula legea după caz! Dacă nu accepţi asta şi totuşi vrei să faci carieră ca avocat, vei fi strivit de către sistem. Sfatul meu, dacă vrei să ajuţi oamenii, este să te faci doctor sau savant, să descoperi un leac împotriva cancerului sau a SIDA. Cred că mult mai mulţi oameni îţi vor fi recunoscători. Şi mai cred că tu eşti capabil să faci orice ţi-ai propune.

Se aude o bătaie în uşă: “Des-chii-de uuuu-şa, creş-ti-neee!…” Erau colindătorii. De mic copil îl fascinaseră copiii aceia cu obrajii rumeni care colindau în Ajun străduindu-se să cânte cât mai frumos şi se bucura alături de ei când le vedea ochii sclipind de fericire la primirea vreunei bancnote sau a unei portocale. El nu fusese niciodată cu colindul. Dar când mama lui le deschidea uşa acelor copii era la fel de bucuros ca atunci când venea Moş Crăciun. Mai târziu aflase că el nu există şi că era un coleg de serviciu al mamei sale şi totodată iubitul ei, deşi singurele ocazii când l-a adus în casă au fost în calitate de Moş Crăciun.

Dar aceşti colindători erau adevăraţi. Ei reprezentau spiritul Crăciunului şi el saluta de fiecare dată venirea lor cu entuziasm. Şi acum a fost foarte bucuros de venirea lor, dar s-a mulţumit să-i privească zâmbind şi să-i asculte. Acum nu mai era copil şi nu se cădea să se poarte ca unul. Carla, însă, i-a văzut acea sclipire stranie în ochi, privire care o fascina şi pe ea, şi a înţeles că este foarte fericit în acele momente. Îl cunoştea mai bine deât pe ea însăşi. Citea în el ca într-o carte deschisă.

După plecarea colindătorilor, tinerii se retraseră în camera băiatului,iar mama le aduse limonada promisă.

– Mâine avem evaluarea la psihologie. Nu crezi că ar trebui să învăţăm un pic?

– Hmmm!… Nu prea am chefff!… Ştii doar că dacă te am prin preajmă numai la învăţat nu mă pot gândi!

– Dar la ce te gândeşti, obsedatule?

– La asta!

(va urma)

Doamna goală, confidenta mea! (#5)

Pentru că aţi fost cuminţi, continuarea aventurii lui Mihai. Enjoy!

*

 

Vara a fost o experienţă de vis. Clipele petrecute alături de Carla la mare, la munte şi chiar în Bucureşti au fost cele mai frumoase din viaţa lui. Era fericit. Carla era într-adevăr fata de care avea nevoie. Dar totuşi nu-i era de ajuns. Ceva îi lipsea. Celorlalţi nu le venea să creadă că “visătorul” Mihai se maturizase în sfârşit. Unii chiar erau invidioşi că “un fătălău ca el” pusese mâna pe “o bucată bună cum e Carla”. El nu se mai exterioriza de faţă cu nimeni şi nu-şi expunea părerile sau aspiraţiile decât în faţa Carlei. Acest lucru l-a făcut să se izoleze de toată lumea, chiar de unii dintre prietenii lui. ” Nu mi-au fost niciodată prieteni!” gândi el. Şi-a dat seama că acesta este un lucru benefic pentru el. Chiar şi mama lui era fericită cum de mult timp nu mai fusese.

Dar sufletul lui era încă bântuit de piatra cea albă din inima Herăstrăului. În serile paşnice şi înstelate de vară el îi făcea vizite lungi şi dese care de multe ori se întindeau până dimineaţa. De multe ori îi era teamă că e prea ambiţios, că vrea prea mult şi că ar putea pierde totul. Dar simţea că dacă nu depăşeşte cumva acest moment nu va putea niciodată să se simtă împlinit şi, mai mult, nu va putea să o facă fericită pe Carla pe care o iubea mai mult decât orice. ” Chiar decât pe mama!” gândi el. Îşi aduse aminte de prima întâlnire cu statuia. Gândise atunci că doar o femeie inocentă ca ea l-ar putea face să se simtă împlinit. Acum zâmbea indulgent la un asemenea gând. I se părea că trecuse mult timp de atunci şi că el era mult mai tânăr şi mai necopt decât acum. Carla îl făcuse să descopere că se înşela, că în viaţă ai nevoie de mult mai puţin decât crezi ca să poţi fi fericit. Îşi aminti prima noapte de dragoste cu ea: fusese atât de pasională şi de atentă! Îi lăsase impresia că se preocupa mai mult de el, de plăcerea lui decât de a ei. ” Asta înseamnă dăruire!” îşi spuse. “Şi cine reuşeşte să se facă atât de iubit are toate motivele ca să fie fericit!”

Şi Carla era fericită. Mai ales că înţelesese că el o vedea acum ca pe o femeie şi se bucura din partea lui de acea iubire de care avea nevoie şi pe care crezuse că nu o va obţine niciodată de la el. Şi ei i se părea că a trecut mult timp de când Mihai a sărutat-o pentru prima dată în living pe fotoliul de piele roşie. Până la urmă avusese dreptate în privinţa lui. Avusese nevoie de ea. Fusese un experiment reuşit şi era mulţumită de ce a scos din el. Îl privea ca pe propria ei realizare. Nu se mai simţea ca o pradă. Îşi aduse aminte de acel sentiment de atunci şi cum a reuşit el s-o facă să izbucnească în lacrimi printr-o simplă întrebare atât de sinceră încât părea de-a dreptul naivă. Atunci i se simţise inferioară. Zâmbi încurcată şi simţi cum roşeşte amintindu-şi de acele momente. Acum îl iubea şi mai mult pentru că i se părea o versiune îmbunătăţită a lui celui de atunci. Şi îl iubea şi mai mult pentru că această versiune upgradata o considera opera ei.

Mihai era mult mai tolerant. Se împăcase cu ceea ce el numea “defectele” sau “superficialitatea” Carlei şi învăţase să o accepte asa cum este. Acum chiar încerca să îi facă pe plac în anumite privinţe. Vedea lumea cu alţi ochi şi asta numai datorită ei. Ea era cea care îl învăţase că viaţa nu e aşa de roz precum pare şi că nu poţi întotdeuna să faci lucrurile aşa cum ţi-ai dori. Trebuie doar să încerci să le faci cât poţi mai bine şi să te bucuri de ceea ce ai şi, apoi, fericirea… vine singură. Dar ştia că aceasta nu poate fi o fericire adevărată, cel puţin nu pentru el. Nu îşi uitase niciodată aspiraţiile şi nici nu şi le nega. Ar fi însemnat să se nege pe sine ca om. Când era copil auzise mereu între adulţi discuţii de genul: “Când eram mic îmi doream să mă fac cosmonaut; îmi doream foarte tare să văd cum răsare Pământul de pe Lună… şi acum aş da orice ca să am şansa asta!…” De fiecare dată el era surprins şi gândea că oamenii mari sunt atât de proşti! Îşi promisese că el dacă va dori ceva nu se va lăsa până nu va obţine ceea ce îşi propune. Dacă un om renunţă la visurile sale, e mort pe dinlăuntru, iar el iubea viaţa!…

Dar acum se trezea şi el prins în valul mediocrităţii. Se trezea mereu gândindu-se că poate în tot acest timp greşise, că aşa era normal să îţi petreci viaţa. Doar toţi ceilalţi făceau la fel!… Şi când unul ca el le spunea părerea lui ei strâmbau din nas: “Eah!… fluturi de copil! Get yourself grown up, kid!” El nu putea fi totuşi de acord cu ei şi dacă aceasta era maturizarea, atunci nu şi-o dorea!

Cu toate acestea, se simţea din ce în ce mai des prins în hăţişurile normalităţii. De fapt nu era aceasta normalitatea. Nu pentru el. La urma urmei era ceva convenţional; dacă cine a inventat graiul i-ar fi spus câinelui găină, acum cel mai bun prieten al omului ar fi fost chemat cu “pui-pui!” în loc de “cuţu-cuţu” şi asta ar fi fost la fel de normal pe cât de anormal ar fi fost să îl numeşti “câine” aşa cum îl numim noi astăzi. Tot aşa şi cu normalitatea: dacă este impusă de majoritate este luată în considerare, iar dacă unul mai mult sau mai puţin vizionar vine şi spune că ceea ce se credea a fi realitate este total
greşit ceilalţi îl vor considera nebun, nefiind capabili să priceapă că ei sunt cei ce trăiesc într-o falsă realitate. Cum spunea şi Platon: dacă unul iese din Peşteră şi vede lumina Soarelui şi se întoarce, apoi, mânat de principiul solidarităţii faţă de semenii săi, pentru a-i convinge să facă acelaşi pas, atunci ei vor arunca în acesta cu pietre şi nu vor părăsi Peştera. Galilei a fost acuzat de erezie pentru că a susţinut ceea ce astăzi ştiu şi cred toţi preşcolarii.

 

*

 

– Bună, mamă!

– Ce faci, Mihai?

– Am venit de la şcoală!

– Singur?

– Nu! Cu Carla!

 

(va urma!)

Doamna goală, confidenta mea! (#4)

Iată şi cel de-al 4-lea episod al frumoasei noastre nuvele 😛

 

*

 

– Cum te simţi?… Să nu-mi spui că încă te mai gândeşti la dobitocii de azi-dimineaţă!

Stătea nemişcat în fotoliul familiar al Carlei privind la fel de familiarul spătar din piele roşie. Întotdeauna îi plăcuseră fotoliile Carlei. Aveau o formă mult mai inspirată şi o culoare mult mai frumoasă decât pesimistul cenuşiu al fotoliilor sale. Mama Carlei o consultase pe ea când le cumpărase şi fotoliile reprezentau de fapt alegerea fetei, nu a mamei pe când mama lui le-a ales pe cele din piele gri pe care el nu le poate suporta. “Mă deprimă culoarea gri!” gândi el.

– N-ai de gând să spui nimic?… Pe bune! Nu ştiu ce-a fost în capul tău! Să te culci lângă statuia aia? Puteai să răceşti urât de tot sau, mai rău, să fii snopit în bătaie de nişte huligani! Tu nu ai pic de minte? La ce te-ai gândit de ai făcut una ca asta?

– Îţi mulţumesc frumos! O critică în plus este exact lucrul care îmi lipsea! Mai ales că vine de la tine! Acum mă simt mult mai bine!

– Nu fi copil! Ştii foarte bine că nu te critic dar trebuie să recunoşti şi tu că te-ai comportat foarte ciudat. Nu o spun ca pe un reproş, ci pentru că mă îngrijorează atitudinea ta din ultima vreme… dar tu… eşti întotdeauna prea ocupat să te plângi pentru te-miri-ce lucru şi să critici pe toată lumea care nu plânge alături de tine în loc să apreciezi oamenii care te iubesc şi te tolerează aşa cum eşti: cu toate calităţile, cu defectele şi cu ciudăţeniile tale!

– Îngrijorează?… oameni care mă iubesc?

Mihai zâmbi încurcat. Fata îl dezarmase complet. Cel mai mult îl surprinsese faptul că îşi începuse pledoaria pe un ton cald si consolator şi devenise tot mai agresivă, vorbind tot mai repede şi mai răstit, uitând parcă să mai respire. Acum respira greu ca după un sprint sănătos, fiind roşie toată ca un măr pârguit. Cunoscându-l ea se aştepta ca el să înceapă să plângă ca un copil, să îi dea dreptate şi eventual să-şi ceară scuze. Dar spre surprinderea ei, el se ridică din fotoliul lui venind spre al ei, se aplecă zâmbind şi prinzându-i palmele într-ale lui, repetă ultima frază:

– Oameni care mă iubesc?… Tu mă iubeşti, Carla?

Ea tăcu neputând să spună nimic şi fu rândul ei să fie surprinsă. Ochii i se înceţoşară şi făcu exact lucrul la care s-ar fi aşteptat de la el: izbucni într-un hohot de plâns. El se ridică şi o cuprinse în braţe şi îi sufocă suspinul cu un sărut blând şi pasional. Surprinsă pentru a doua oară, ea se relaxă devenind moale, nemaifiind stăpână pe corpul ei şi începu să tremure, dar de data asta nu din cauza plânsului. După un timp el se desprinse de ea privind-o cu acelaşi zâmbet de mai devreme, iar ea avu impresia că el păstrase acest zâmbet chiar şi în timp ce a sărutat-o. Parcă îi simţea gustul pe buze. Se gândi că băiatul i-a dat o lecţie importantă. Natura lui a făcut-o întotdeauna să-şi facă griji pentru el şi a văzut că nu ştie cum să se poarte cu fetele şi că nu este capabil să cucerească vreuna. Şi-a zis că atunci când va veni vremea, ea va fi prima lui iubită şi îl va învăţa cum să le capteze interesul. Dar mai târziu, după ce era clar că acea clipă sosise, se trezi că nu avea curajul să facă acel pas, deşi fusese mereu dezinvoltă cu băieţii. Nu a avut nici măcar curajul să recunoască faţă de ea însăşi, dar se îndrăgostise de el. El, care trebuia să fie experimentul ei, a făcut din ea o pradă – propria lui pradă. Şi cea mai mare ironie este că a făcut-o fără ca măcar să-şi propună acest lucru. Şi acum se gândea că este prinsă într-o cursă fără scăpare. Ştia că el n-o iubeşte. De fapt o iubea, şi chiar foarte mult; poate era fiinţa pe care o iubea cel mai mult, dar era conştientă de fatul că nu o iubea cu acel gen de iubire de care ea avea nevoie şi cu care ea îl iubea la rândul ei. Cu rimelul întins pe obraji, încă mai suspina serios când mama ei îşi făcu apariţia în încăpere. La cât de marcaţi erau de ultimele scene petrecute între ei, nici nu îi simţiseră prezenţa.

– Mihai! Ce i-ai făcut fiicei mele?

– Eu… Nimic!

– Cum nimic! Atunci de…

– Nu… Mamă! Plâng de fericire!…

 

(va urma)

Doamna goală, confidenta mea! (#3)

Pentru că aţi fost cuminţi, aţi citit, aţi comentat, v-a plăcut (sper!), iată şi mult-aşteptatul (din nou, sper) episod 3! Enjoy it:

Ajuns acasă, nu mănâncă nici cât o pisică simandicoasă deşi mama îi pregătise mâncarea lui preferată. “E felul ei de a-şi cere scuze!”gândi el. Îi răspundea expeditiv la întrebări şi se grăbi să se ducă în camera lui deşi nici somn nu-i era câtuşi de puţin. Se zvârcoli ceva timp, dar nici vorbă de somn. Se strecură tiptil afară şi hălădui pe străzile Bucureştiului ca un aurolac izgonit din culcuşul său de altul mai puternic decât el. Mergea fără ţintă, cel puţin el nu-şi propusese niciuna, dar se trezi îndreptându-se spre Herăstrăul pustiu la ora asta. Se hotărî să se ducă la statuia care-l fascinase atât de puternic în urmă cu câteva ore. După vreo două ore de plimbare uşoară ajunse la stânca de marmură. Se apropie sfios de ea, ca un copil care calcă pragul şcolii pentru prima dată. Se aşeză şovăind pe piedestal lângă făptura aceea (pentru că el o considera mai mult decât o piatră lipsită de conştiinţă) plecându-şi capul şi privindu-şi genunchii ca un copil vinovat. După un timp îşi ridică privirea şi fixă ca şi în urmă cu câteva ore ochii marmurei care exercita în mod inexplicabil atâta putere de seducţie asupra sa. În întunericul nopţii, lumina palidă a lunii si a felinarului din apropiere exacerbau misterul iar băiatului nu îi trebui prea mult timp pentru a reveni în starea de transă pe care atât de incitat o descoperise în cursul zilei. Între el şi piatra din parc avea loc un dialog mut în care cuvintele nu aveau nicio valoare şi nicio putere. Puterea lor era depăşită în universul în care el păşise. Cu toate simţurile anihilate dar cu conştiinţa mai vie ca niciodată înainta sigur pe el în prăpastia ce i se oferea misterioasă spre explorare. Nu îi era teamă că se va rătăci deoarece nu exista decât o singură cale iar dacă ar fi vrut să se întoarcă era de ajuns să se deconecteze psihic şi revenea la realitate sau mai bine spus la falsa realitate a semenilor lui… nu! El nu seamănă cu ei! Se simţea umilit să fie asemănat cu mediocritatea si superficialitatea revoltătoare din jurul lui. Treptat se lasă tot mai abandonat pe calea ce i se întinde cuminte în faţă asemenea unui sul de mochetă care se derulează pe măsură ce el înaintează. Gândurile i se estompează până ce luciditatea îl părăseşte cu totul…

Un râset puternic îl trezeşte la realitate. Deschide ochii, ridică capul de pe sânul rece de marmură şi îşi mişcă gâtul amorţit de durere în direcţia hohotelor. Nişte copilaşi de 7-8 ani care probabil se duceau la şcoală râdeau de el ţintuindu-l cu privirile vesele şi cu degetele acuzatoare. Îşi frecă gâtul amorţit şi ochii umflaţi de somn. Contactul cu lumina puternică a soarelui îl determină să-şi acopere pentru moment ochii cu palmele. Alt grup gălăgios, de data aceasta de adolescenţi de seama lui, se îndreaptă spre el. Câteva fete râd strident şi zgomotos aclamându-l persiflator.

– Ce faci, mă? Morţii mă-ti de labagiu pervers! se aude o voce.

– Hai, mă, să facem chetă să îi tocmim o panaramă!

Râsetele se înteţesc şi se trezeşte lovit de o sticlă goală de cola. Impactul dopului de plastic îi provoacă o durere scurtă şi ascuţită. Grupul se îndepărtă la fel de gălăgios iar el îşi acoperi faţa cu mâinile şi izbucni într-un hohot de plâns spasmodic.

( v a     u r m a)

Doamna goală, confidenta mea! (#2)

Era Carla. Chiar şi vocea ei îi suna ciudat în urechi. Îi îndepărtă încet mâinile şi lumina soarelui îi izbi cu violenţă retina. Se simţi de parcă ar vedea pentru prima dată toate aceste lucruri din jurul său… Singurul lucru familiar era privirea de marmură; blândă, îngăduitoare care parcă îl încuraja să exploreze noul univers ce i se dezvăluia generos înainte.

– Hei! Mihai! Ce se întâmplă cu tine? Cu cine vorbeai mai devreme?

El însă nu răspunde. Încă era debusolat. Privea în continuare piatra albă şi fină ca şi cum ar fi fost singurul lucru cunoscut în tot acest peisaj ostil şi străin.

– Hei! Ce-i cu tine? Mă îngrijorezi!… Doar nu te-ai îndrăgostit de statuia asta!

Începu să râdă. Un râs sincer şi cristalin.

– Numai tu ai putea fi capabil de aşa ceva!

Râsul ei îl făcu să-şi revină.

– Bună Carla!… Ce faci Brunooo?

Câinele lătră bucuros că Mihai în sfârşit îl bagă în seamă.

– Ce faci aici Carla?

– Eu? Îl plimb pe Bruno. Dar tu?

– Eu? Mă plimbam…

– Ei!…Hai spune…Cine te-a mai supărat acum?

– Mama!… Zice că nu înţeleg nimic… Poate că are dreptate…

– Ooo! Vino încoace! Îl sărută pe frunte. Lasă că mă ai pe mine. Nu-i asculta pe ceilalţi!

Carla era mai specială. Deşi nici ea nu credea în aspiraţiile lui, avea impresia că ea îl înţelege. Era singura care putea să îl consoleze şi să-i redea încrederea în sine însuşi. Îi păsa de sentimentele lui. El o iubea mai mult decât şi-ar fi iubit o soră dacă ar fi avut vreuna. Era singura făptură care se apropia de idealul său de umanitate, deşi chiar şi ea era superficială în multe privinţe. Era oricând bucuros să o întâlnească pentru că reuşea întotdeauna – numai ea ştia cum – să îi alunge supărarea şi chiar să-l înveselească în desele momente de criză sentimentală pe care el le traversa.

Totuşi, acum parcă nu mai era bucuros să o vadă. Chiar era ofticat că ea apăruse. “Dar de ce?” Singur găsi răspunsul. Pentru că îl întorsese din drumul său spre CAPĂT. Iar ceea ce se afla acolo îl frământa teribil. Era ceea ce el căutase dintotdeauna. Nu ştia ce este dar sigur trebuia să fie piatra filozofală, răspunsul la întrebările existenţiale pe care şi le pusese mereu, concretizarea idealurilor la care aspirase necontenit sau, poate, toate astea la un loc. Se întreba dacă va mai putea vreodată să ajungă atât de aproape de CAPĂT… Şi vinovată era numai Carla!…

– Zi, măi, ai fost?

– Ăăă… unde?

– Băi, tu nu eşti cu mine aici. Pe unde rătăceşti? Te-am întrebat dacă ai fost azi la şcoală că eu nu te-am văzut.

– Nu, nu am fost.

– De ce?

– Lasă asta. Hai să ne plimbăm. Vrei?

– Sigur! spuse ea puţin surprinsă.

Mihai uită repede de supărare şi acum chiar se bucura că se întâlnise cu Carla. Se simţea bine cu ea. Ziua trecuse ca prin farmec. Nu-i venea să creadă cât de parşiv poate fi timpul. Ajunşi în faţa casei ei, îşi luă un “pe curând” de la ea după obişnuitul sărut pe obraz, apoi plecă spre casă, liniştit şi frământat. Liniştit pentru că îşi prizase doza necesară de împăcare lăuntrică din care Carla avea întotdeauna o porţie pregătită pentru el şi frământat pentru că simţea că viaţa lui se schimbase radical din acea zi, deşi nu ştia cauza acestei schimbări şi nici nu identifica un efect palpabil al acesteia. Dar era sigur că ceva s-a schimbat. Simţea el asta. Şi ştia că dacă el simte ceva nu se înşeală. Chiar dacă nu ştie exact despre ce este vorba, cu siguranţă nu se înşeală. Acesta este un motiv pentru care caută răspunsul acela. Şi când te gândeşti că azi era atât de aproape de adevăr, atât de aproape de CAPĂT!… Daa! Asta trebuie să fie! Femeia aceea – adică statuia aceea – trebuie să fie cheia. Probabil că asta îl frământă…

Doamna goală, confidenta mea! (#1)

Nimic interesant la prima vedere. Doar un tip obişnuit. Ai zice că e un tocilar care nu ştie altceva decât logaritmi şi, eventual, câţi cromozomi are o găină. De fapt nu e deloc aşa! Este foarte inteligent, nimic de zis. Dar nu e nici pe departe tocilar. De fapt nici nu-şi petrece prea mult timp învăţând. În schimb, este capabil de o sensibilitate rar întâlnită. Trăieşte intr-un univers numai al lui, în care visează, în care îşi clădeşte lumea ideală, destinul pe care şi-l doreşte. Sensibilitatea lui excesivă îl face să se simtă rănit de orice cuvânt mai dur, dar tot ea îi permite să descopere lucruri nebănuite de alţii, prin asocieri de care numai el este capabil.

Nimeni nu îl înţelege cu adevărat. Nici chiar părinţii lui. Acest lucru l-a determinat să se închidă în el şi să-şi exerseze sensibilitatea nativă dublată de o imaginaţie pe măsură.

Acum , spre exemplu, se plimbă prin Herăstrău, supărat că mama lui, sătulă de atâta visare de care el dă dovadă, l-a repezit cu un “Tu chiar nu înţelegi nimic?” mai răstit.

– De fapt ea este cea care nu înţelege nimic! gândi el.

Şi, brusc, îi veni în minte ideea că şi-ar dori o mamă care să-l înţeleagă, ba nu! O femeie care să-l înţeleagă! Da, de asta ar avea nevoie: de o femeie care să-l înţeleagă. Asta ar preţui el cel mai mult în relaţia cu o femeie. După părerea lui, asta era mai important chiar decât sexul. Desigur că majoritatea adolescenţilor de vârsta lui ar zâmbi ironic la auzirea unei asemenea afirmaţii. Chiar şi prietenii lui zâmbeau tolerant când el îşi expunea teoriile lui himerice. Ei nu-i zâmbeau ironic, ci doar pentru că nu credeau în convingerile lui. Îl acceptaseră aşa cum e, gândind că un individ excentric îşi avea sarea şi piperul lui în grup. Era un factor care îi destindea cu naivitatea cu care credea în idealuri înalte pe care toţi le considerau deja pură demagogie. Pe el, însă, zâmbetul lor tolerant îl durea mai mult decât o bătaie umilitoare primită de la un outsider. Erau prietenii lui şi prietenii ar trebui să se înţeleagă reciproc şi să creadă unii în aspiraţiile celorlalţi. Asta era o altă teorie de-ale lui.

– Dar unde să găsesc eu o femeie care să mă înţeleagă? Nimeni nu mă poate înţelege. Poate ceilalţi au dreptate. Poate că eu sunt cel care nu înţelege!

Şi, frământat de acest gând, dă cu piciorul într-o piatră, în încercarea de a se descărca de furie. Piatra însă, nu-i răspunde aşteptărilor şi se izbeşte violent cu un sunet surd. El îşi ridică ochii surprins şi descoperă un piedestal din ciment finisat pe care se odihneşte ostentativ o femeie din marmură albă, pe jumătate goală. Rămâne în contemplaţie, uitând complet de supărare. Trecuse de o groază de ori pe aici, dar nu observase piatra asta până acum. Apariţia din faţa lui îl lăsase fără suflare. Era perfectă. Ai zice că deţine şi suflet. Zăcea întinsă pe spate, iar capul, sprijinit de mâna dreaptă era uşor înclinat într-o parte, fiind luminat de un zâmbet îngeresc de fermecător. Sânii îi erau rotunzi şi păreau tari. “Normal! Doar sunt din marmură!” gândi el zâmbind. Bazinul era răsucit astfel încât, de la mijloc în jos, era întoarsă pe o parte, iar un cearceaf o acoperea până peste şoldul de deasupra, în timp ce în partea inferioară se zgârcea să îi mai acopere trupul, lăsând să se vadă partea superioară a pulpei. Totuşi, cearceaful avea decenţa de a-i ascunde feminitatea de privirile prea curioase. Zâmbetul ei inocent lăsa impresia că nu este conştientă de cât sex-appeal face uz, iar acest lucru era şi mai incitant. Îşi zise în sinea lui că dacă ar avea suflare, nu ar fi bărbat care să nu şi-o dorească. Admise că a văzut multe femei în Hustler care nu aveau nici pe departe asemenea contururi. Dar mai mult decât atât, l-au fermecat ochii ei visători şi expresivi, părul ei ondulat în bucle generoase (întotdeauna îi plăcuse un astfel de păr). Ochii păreau că privesc o lume diferită de cea din parc, o altă lume decât cea pe care o cunoşteau ceilalţi oameni… “Pe care o cunoşteau oamenii! Doar ea nu e om!”îşi zise el.

Nu, nu era om! Dar el găsea mai multă expresivitate în ea – o piatră albă – decât într-o femeie animată şi plină de culori…. Bineînţeles că era mult mai expresivă! Nici cea mai bună actriţă nu se putea înfăţişa pe jumătate goală într-un parc împânzit de lume afişând această privire care denota inocenţă şi naivitate… decât dacă este într-adevăr inocentă… Însă nu există femeie atât de inocentă!…

Acest din urmă gând îi schimonosi faţa într-o grimasă de regret. Ar fi femeia ideală pentru el. Probabil că ea ar fi singura capabilă să-i înţeleagă frământările şi să le încuviinţeze. Singura care ar face din frământările lui propriile ei frământări. Singura pe care el ar putea s-o iubească cu adevărat.

Privind la marmura albă, ghicea această înţelegere în zâmbetul ei îngăduitor care părea că spune: “Eu înţeleg orice! Pune-mă la încercare!” Deşi era goală în parc, părea o adevărată doamnă. “Doamna goală… îmi place cum sună! îsi zise el afişând un zâmbet vag. Se apropie încet, cu emoţie, de soclu. Se aşeză cuminte pe margine şi îşi sprijini privirea în ochii ei mari şi galeşi. “Fata asta priveşte altă lume. Parcă e ruptă din rai. Nu vede ceea ce văd ceilalţi. Ea vede altceva… Altceva ce?” Chinuit de întrebare explorează mai adânc în ochii ei. Ca hipnotizat se pierde în irişii înmărmuriţi ai pietrei având sentimentul că se apropie de răspunsul pe care îl caută cu atâta patimă. Fascinaţia creşte. Nu mai vede parcul, copacii, oamenii, nici chiar lumina zilei. Nu mai vede nimic, nici măcar întuneric. Este ceva inefabil, dar armonios. Nu-şi poate explica ce este şi nici măcar nu încearcă. Este prea preocupat să ajungă la capăt. Nu ştie exact cum arată acest CAPĂT sau ce-l aşteaptă acolo, dar este sigur că acolo se află răspunsul pe care-l caută. Nu mai simte nimic: nici emoţie, nici durere, nici propria greutate. Nu aude, nu vede, de parcă toate simţurile i-au fost anihilate… parcă ar fi mort! Dar are totuşi conştiinţa propriei existenţe, nu poate fi mort… Totuşi, existenţa asta… parcă n-o mai recunoaşte. De fapt ceilalţi n-o cunosc. El parcă şi-o aduce aminte de undeva din negura timpurilor…

– Mihai! un sunet răzbate până la el tulburându-i liniştea asurzitoare care nici linişte nu era. Încă în transă, o întreabă uitând că vorbeşte cu o statuie:

– De unde îmi ştii numele?

O pereche de mâini îi acoperă subit ochii readucându-l la realitate. Tresare speriat. Vede… vede întunericul! Vede ceva! I se pare ciudat. La fel de ciudat ca ciripitul melodios al păsărilor. La fel de ciudat ca plânsul copilului supărat că mama nu îi cumpără vată de zahăr sau ca lătratul câinelui pe care îl simte la picioarele lui gudurându-se.

– Ghici cine e?

Mai trece-un an, mai dai o filă…

Mai trece-un an, mai dai o filă;

Ai fost copil/ai fost copilă,

Şi-acum eşti tânăr, mândru eşti –

Fixezi oglinda şi zâmbeşti…

 

Dar iată că mai trece-un an!…

Iar tu tăcut priveşti pe geam

Cum ploaia plânge-ncetişor

Pe florile de merişor…

 

Ai fost şi trist… ai şi zâmbit…

Ai fost la şcoală… ai iubit…

Acum eşti singur… însă iar

Mai dai o filă-n calendar…

 

Şi iar iubeşti pe cineva…

Lucrezi acum… şi bei cafea…

Umblaţi pe stradă în pereche…

Vă zboară file la ureche…

 

Priveşti o pânză-nfiptă-n cui…

Afar’ suspină un gutui…

Şi-n altă filă, un micuţ

Îţi râde sincer din pătuţ…

 

Apoi… îţi vânturi traiu-n silă…

Priveşti cum, filă după filă,

Se-ngroaşă-n stânga cartea ta…

Şi-n dreapta… file – câteva…

 

Şi monoton… şi resemnat…

De-aceeaşi grijă subjugat…

Fumând ţigarea te-amăgeşti

Că-ţi place viaţa şi-o iubeşti…

 

Dar parcă nu e viaţa ta…

Ţi-a dat-o-n grijă cineva…

Şi când mai ieşi la un gratar,

E sărbătoare-n calendar…

 

Te duci în silă la servici’,

În gând cu “luaţi-mă de-aici”…

Gândeşti la viaţa-ţi plicticoasă:

La muncă… bere… şi acasă.

 

Munceşti pe brânci ca un hamal…

Dar ai făcut râvnitul ban…

Şi n-ai în curte o piscină…

Dar ai o casă, o maşină…

 

Vecinul e invidios…

Iar tu te bucuri trist, sfios…

Dar fiul nu te mai înghite…

Şi file-n stânga fug grăbite…

 

Priveşti oglinda obosit…

Acum ai burtă… ai albit…

Te simţi mai viu că ai un blog…

Dar te gândeşti la epilog…

 

Ai strâns o viaţă… pentru ce?…

Să dai o rată la BMW!…

Şi lumea e aşa frumoasă…

Tu n-o cunoşti c-ai stat acasă…

 

Ai tot făcut la compromisuri…

Şi tânăr fiind, aveai la visuri…

Şi parcă n-ai făcut nimic…

Şi-ai face, de-ai fi iarăşi mic…

 

Şi te-ncolţeşte-acum fobia…

Că se va termina hârtia…

Şi jos va scrie doar “sfârşit”…

Te-o plânge cine te-a iubit…

 

Pe urmă praful se aşterne…

Şi-ţi cresc în “curte” buruiene…

Şi tot mai rare lacrimi… flori…

Şi tot mai rare lumânări…

 

Mai trece-un an, mai dai o filă…

Ai fost copil/ai fost copilă…

Şi-acum eşti tânăr… mândru eşti…

Priveşti oglinda şi zâmbeşti…

 

Priveşte însă mai atent,

Căci timpul trece sigur, lent;

Dar fă ceva, când mori să scrii

Eternu-ţi nume printre vii.

Lecţie de pedagogie

Când voi ajunge pe râul din faţă

La veşnica luntre, la capăt de viaţă,

Voi înmuia trecutul meu pix

În neagra cerneală a râului Styx,

Voi scrie de viaţă şi farmecul ei

Atunci când voi fi mai aproape de zei.

Acum nu se cade – cum Platon ne spune –

Să cânt despre Soare când Grota mi-e lume…

Cu sacra cerneală voi scrie fanatic

Adânca esenţă din mitul thanatic;

Atunci toate-acestea le scriu pentru voi,

Să ştiţi cum se poate ieşi din noroi

Astfel m-oi întoarce cu faţa spre mine,

   În gând cu Frumos, Adevăr şi cu Bine...

Dar teamă îmi este că voi, cu dispreţ,

Frivoli, veţi respinge comoara de preţ;

Veţi sta tot în grotă cum însumi am stat

Şi nimeni n-o şti că aţi existat;

Mă veţi înţelege târziu, cu regret,

Când luntrea v-o duce la simplul poet

Care odată, pe când mai trăiaţi,

A vrut să vă vadă din timp educaţi…

Dar nu e nimic, nu-i totul pierdut!

Drept martori pe voi vă iau împrumut

Să daţi omenirii petiţia mea

Ca ei să o creadă şi preţ să îi dea.

Apoi, Paideea ideal să devină

Şi toţi s-o găsească, fugind de rutină,

Iar luntrea să-i ducă, prin sacra idee,

Spre vastele-n veci Câmpii Elizee…

Muzei în căutarea mea

Când vei păşi pe iarba moale,

Desculţă, udă la picioare,

Ascultă roua-n care calci:

Ea îţi va spune ce să faci.

 

Iar de răcoarea dimineţii

Ascultă ca de mama ta!

Prin labirinturile ceţii,

Ea îţi arata urma mea.

 

Pe păsărele şi pe soare

Le ai drept bune călăuze;

De şoapte-ţi picură pe buze,

Să le mănânci ascultătoare.

 

Numai de mine să n-asculţi!

Încearcă doar să mă găseşti!

Sunt dintre proştii foarte mulţi

Ce vor, la ei, să zăboveşti…

 

Dor nocturn

Celei mai iubite!…

Noaptea-mi intră-n dormitor,

Furişându-se sfioasă,

Ispitind încinsa casă

C-un parfum răcoritor

 

Ce tiptil îmi intră-n nări

Şi mă face să tresar,

Fiindcă stelele îmi par

Ochii tăi sclipind în zări

 

Pe când luna printre nori

Mână gândul meu pierdut

La momentul când sărut

Pistruiaţii tăi bujori

 

Care-mbobocesc senini

Pe când buza ta lucioasă

Îmi zâmbeşte şi îndeasă,

Dulce,-n pieptul meu, venin

 

Ce în taină se prelinge

Până-n inima secată

De dorinţa să te vadă,

Pentru care fapt mă-mpinge

 

Să oftez abandonat

Într-o dulce suferinţă

Şi-o nevolnică dorinţă

De iubit nemângâiat

 

Ce se-alină-n visul său

Rezemat la pieptul tău…

Conversând cu idolul

 

Eminescu şi cu mine

Stam de vorbă la o bere.

El mă-ntreaba din privire:

” Ce-ţi mai face pana, vere?”

 

” Ia, e bine, ascuţită,

Încercată… dar mă doare

Că nu este iscusită

Cum e a Mãriei Tale!”

 

” Cin’ ţi-a zdruncinat conştiinţa

Cu-aste lucruri mincinoase?

Ce măsoară iscusinţa

Unei pene graţioase?”

 

” Bună întrebare!… Dar,

Nu îmi este de ajuns:

Tu eşti piatră de hotar!”

” Mulţumesc!… Şi bun răspuns!…

 

Însă te întreb acum,

Ca-ntre vechi şi buni amici:

După ce criterii tu

Mă puseşi pe mine-aici?”

 

” Cu respectul cuvenit –

Mai adu un rând, băiete! –

Tu acolo eşti numit,

Admirate, drag poete,

 

Nu de mine, nu din stimă,

Ci de critici, ci prin merit,

Căci, umili, cu toţi se-nchină

Pustiitului tău geniu.

 

Printre barzi tu străluceşti

Ca al tău luceafăr blând

Printre meteori răzleţi

Care parcă nici nu sânt.

 

Printre cei poeţi de seamă,

De departe te remarci;

Copleşindu-i cu-a ta panã,

Să se simtă mici îi faci.”

 

” De acord, dar cine spune

Că sunt eu cu mult mai bun

Ca Arghezi, de exemplu,

Care face flori din scrum?

 

Ce e binele? te-ntreb.

Te întreb la fel: ce-i rău?

Cum alegi ce gând e drept

Din ce zboară-n capul tău?

 

Dacă tu omori, să zicem,

Un păgân fărădelege?

Este bine?” ” Fără dubii,

Este rău. Se înţelege!”

 

” Însă dacă păcătosul

Este criminal sadea?

Este bine să-l trimită

Cineva în Iad să stea?”

 

” N-are drept să-l pedepsească

Nimenea în aşa hal!

Bine pentru ca să iasă,

Dă-l la penitenciar!”

 

” Însă dacă vrea copii

Să omoare de prin jur

Şi în viaţă poţi să-i ţii

Doar de-i faci din ţeastă ciur?

 

Ce e bine-atunci să faci?

Să-l omori ar fi păcat!

Dar de printre ţâncii dragi

Ar fi propriul tău băiat?…

 

Viaţa lor cea preţioasă

Este bine s-o salvezi,

Însă-i faptă păcătoasă

Pe bandit să-l lichidezi.

 

Invers, iarăşi este bine

Dacă viaţa lui îi ierţi,

Dar te-apasă astfel vina

Pentru celelalte vieţi.

 

De priveşti problema-n sine,

Orice-ai face este rău.

Poţi la fel să zici că-i bine,

După cum vrea muşchiul tău…

 

Printre cei ce tu îi numeri,

Cei ce rege m-au numit,

Uni-au dat bolând din umeri;

Alţii, chiar m-au ponegrit.

 

Dar părerea s-a impus

Fiindcă cei ce partea-mi luau

Au fost cu puţin mai mulţi

Decât cei ce mă negau.”

 

” Vrei să spui că ai valoare

Doar bazată pe hârtie?

Că ea, pentru fiecare,

E un joc la loterie?”

 

” Nu e treaba mea să judec

Câţi ca mine sunt mai slabi

Câtă vreme ştiu că-n lume

Suntem poeziei sclavi.

 

Eu spun doar că juriu-acesta

N-are dreptul să decidă!

Noi nu scriem o poveste

Pentru-o carte sub egidă!

 

Ei nu ştiu exact ce-nseamnă

Să tresari de fericire

Când sub propria ta pană

Ia contur o născocire

 

Care-i scrisă pentru tine,

Nicidecum pentru parale.

Scrisă pentru artă-n sine,

Fără nicio remuşcare;

 

Inefabilele patimi

Care-n tine se trezesc

Când cu-al tău cuvânt tu clatini

Ce ceilalţi nu reuşesc;

 

Când cu geniul tău frenetic,

Cu scânteia de moment,

Într-al Artei lan poetic,

Ai clădit un monument;

 

Când tresari ca o furtună,

Beat de somn din aşternut

C-ai găsit o rimă bună

La dilema ce-ai avut;

 

Când tresari cu exaltare,

Recitind acel pasaj

Construit din vorbe care

Spun exact acel mesaj

 

Care unic vrea să fie,

Vrea să fie chiar ce simţi,

Învingând rigoarea rimei

Prin cuvintele cuminţi

 

Ce se-nşiră pe hârtie

Ca un lanţ sub pana ta,

Imprimând în veşnicie

Ce-a simţit un om cândva!

 

Toate-acestea cine poate

Să ţi le aducă-n dar?

Cum să le-nţeleagă toate

Când de ele n-au habar?

 

Cum să merite vreodată

Să te critice pe tine

Când ei nici nu vor să poată

Cont de-aceste lucruri ţine?

 

Ei se dau experţi în toate

Câte ţin de poezie;

E uşor să naşti la fapte

Ce trăiesc doar pe hârtie!

 

Ştiu mereu ce-au vrut poeţii

Să exprime-n versul lor

Şi, prin zelul lor fanatic,

Inventează uneori

 

Sentimente şi intenţii,

Şi le umflă-n aşa hal

Că nici autorii bieţii

Nu le-au prevăzut măcar.

 

Şi atunci te-ntreb pe tine –

Chelner, incă două beri! –

Cum te poţi gândi a ţine

Cont de-asemenea păreri?

 

Ei se iau după tendinţe,

Fac sisteme de valori,

Însă bietele fiinţe

Se încurcă uneori,

 

Căci ce astăzi este lege,

Mâine doar va fi gunoi.

Însă cine-i înţelege

Când, smeriţi, revin apoi,

 

Ca să reînnobileze

Ce tot ei au decăzut,

Vechiul trend să-l promoveze

Pentru noul început?

 

Astăzi poate n-ai valoare,

Căci romantic eşti – La dracu! –

Dar nu ăsta-i lucrul care

Să-ţi măsoare harul sacru.

 

Ce e vina ta că astăzi

Te-ai născut şi nu atunci

Dacă tu prin pana-ţi castă

Artei jertfă îi aduci?

 

Dacă te năşteai atunce

Şi-mi erai contemporan,

Poate eu eram doar duce

Şi tu mare împărat.

 

Cine ştie cum iluştrii

S-ar fi hotărât aunci?

Doar erai la patul puştii!

Dar din ţeavă-acum mănânci,

 

Căci ce astăzi tu edifici

Nu mai merge în aval,

Căci curentul nu-l amplifici,

Ci înoţi căpos la deal.

 

Ei nu mai pătrund esenţa

Celor spuse-atent de tine,

Generalizând valenţa

Dintre rău şi dintre bine.

 

Poate mori şi nicio vorbă

Bună nu ţi se va da.

Însă poate că în Artă

Noi Renaşteri vor urma.

 

Poate că atunci valoarea

Ţi se va atribui,

Şi gãsi-vei alinarea

Când iubit pe veci vei fi

 

De cei care-n orice secul

Vor deschide să citească

Cartea ta-n care talentul

Pur or să ţi-l recunoască.

 

Căci atât doresc pe lume

Talentaţii şi martirii:

Să printeze al lor nume

Pe stindardul nemuririi.

 

Ei sunt cei ce fac eforturi

De trăiri contradictorii

Şi-ncercând să le exprime,

Îşi uzează neuronii;

 

Ei sunt cei ce ştiu că-n Artă

Nu contează cât de mult

Tuşul storci din pana-ţi moartă

Dacă versul pare mut;

 

Ei sunt cei ce simt momentul

Când să pună pe hârtie,

Şi când trebuie s-aştepte

Alt moment când pot să scrie;

 

Cei ce suferă când taie

Textul – propria lor carne –

Pentru simplul fapt că restul

E mai bun şi nu se cade

 

Să laşi strofa aia moartă –

Oricât ţi-ar fi ea de dragă –

Să se vadă ca o pată,

Să se simtă ca o plagă

 

În cuprinsul poeziei

Care-n rest îţi pare bună,

Mult prea bună ca să fie

Infestată cu-acea ciumă;

 

Ei sunt cei ce îşi asumă

Riscul de a fi respinşi

Din aşa-numita spumă

De-acei critici aşa-zişi,

 

Care poate au dreptate

În mai toate câte zic

Însă nu cînd, din păcate,

Sistematic pun la zid

 

Pentru simplul fapt că insul

Li se pare învechit

Şi nu-şi încadrează versul

În curentul cel valid.

 

Şi nu ăsta-i faptul care

Scrie drama cea mai mare.

Ei ar fi dispuşi, se pare,

Să atribuie valoare

 

Unuia mai mic ca tine

Care poate nici nu ştie

De ce pana-n mână ţine

Sau ce vrea cu ea să scrie.

 

Însă a ştiut să cearnă

Amalgamul de valori

Şi pe coală să aştearnă

Doar ce astăzi “dă” fiori.

 

Ei n-ar trebui sa fie

Prea formali când iau decizii

Şi ar trebui să ştie

În verdicte-a fi flexibili.

 

Dacă strică doar hârtia,

Este drept: să stea acasă!

Căci se vede cine scrie

Drept program de după masă.

 

Însă dacă-n el se vede

Dăruire şi talent –

Chiar dacă nu străluceşte –

Ar fi groaznic accident

 

Să-l înlăture din scenă

Fără nicio remuşcare,

Că doar nu-şi aruncă ochii

Pe-un C.V. de angajare,

 

Ci o soartă el decide –

Soarta celui care scrie –

Care, poate, se dezminte,

Dar iubeşte poezia.

 

Şi această pasiune

Totdeauna va găsi

Trei sau patru rime bune

Ce etern vor străluci –

 

Nestemate de valoare

Ce se caţără pe creste

Din acea-ncâlcită mare

Care opera lui este.

 

Căci prin excelenţă Arta

E complexă şi ciudată;

Capricioasă ca şi soarta,

Dar în nici un caz exactă

 

Ca un calcul de algebră;

Nu se lasă pe deplin

Încadrată de vreo normă;

Nu putem s-o definim.

 

Tocmai de-aia e frumoasă

Şi te prinde-n nurii ei

Ca sirena graţioasă

Marinarii cei holtei.

 

Căci prin rostul ei în lume

E creată să desfete;

Prin metodele-i nebune,

Spiritul uman să-mbete.

 

S-o-ngrădeşti în definiţii,

Reguli, şi-alte legi stupide,

Este ca şi cum edifici

Cimitir din piramide:

 

Ele-şi pierd sacralitatea,

Şi nu pentru c-ar fi multe,

Ci fiindcă realitatea

Le transformă-n pietre mute –

 

Poliedre litostrate,

Simple, pentru orice om,

Ci nu temple venerate

Demne doar de faraoni.

 

Tot aşa e şi cu Arta:

Las-o plină de mister.

Că-i penelul, pana , harfa,

Las-o liberă spre cer

 

De-unde-şi ia entuziasmul

Care e puterea ei,

Unde muza şi artistul

Sunt călăuziţi de zei:

 

El ca mire jun de rasă,

Oricând gata să creeze

Tot ce mitica-i mireasă

Cu răbdare-o să-i dicteze.

 

Şi, ca-n orice căsnicie,

Totu-i intim şi discret.

Nimeni n-are cum să ştie

Ce-a spus ea către poet.

 

Sau ce el simţea pe când

Pe-al ei sân se odihnea,

Şi robit de chipu-i blând,

S-a lăsat condus de ea

 

Şi de zâmbetu-i de înger

Ce posedă ca un demon,

Şi de ochiu-i pur ce plânge

Diamante fără seamăn!…

 

Se vor naşte-apoi păreri,

Se va ridica din umeri,

Însă nimeni, nicăieri,

N-ar avea cuvânt a spune

 

Că e albă sau e neagră

Sau că ştie el că-i gri.

Între alb şi negru, dragă,

Sunt nuanţe – zeci de mii!

 

Ce-i împinge să compare

Autori şi tropi stilistici?

Astea-s amănunte care

Bune sunt pentru statistici.

 

Barzii, după cum spuneam,

Se observă de departe.

Doar arunci un ochi pe geam:

Unul şi-a mai scos o carte…

 

Dar ceilalţi, ce sunt poeţi,

Veşnic cei cu tuş pe palme,

Ce pe scriere pun preţ,

Insensibili la sudalme,

 

Pentru ei nu e nevoie

Să se nască comparaţii,

Să se facă anevoie

Ierarhii şi declaraţii.

 

Fiindcă asta e elita!

Fiindcă ei sunt poezia!

Ei, cu neînchipuita

Muncă sacră şi mania

 

De a face lucrul bine,

Fără pic de compromisuri,

De-a transpune stări sublime,

Mari intenţii, vise, visuri!

 

Poezia este suma

Lor şi-a celor ce-or urma;

Celor care totdeauna

Arta o vor venera;

 

Celor care sunt magnifici,

Ce surprind prin harul lor,

Şi, citindu-i, te-identifici

În acel plăcut decor!

 

Şi fiind toţi pioni de bază

În acelaşi joc de şah,

Piese din acelaşi puzzle,

Boabe în acelaşi sac,

 

Cum sã poată să-i compare

Cineva pe-acest pământ?

Este ca şi cum pe mare

Compari două bori de vânt.

 

Sau – dacă doreşti matale –

Ca şi când deosebeşti,

Dintr-un lan de cereale,

Două boabe de orez.

 

Acest gen de comparaţii

Sunt benefice, e drept.

Însă doar când vrei să afli

Cum gândeşte un poet;

 

Când încerci a-l studia

Pe poet ca fenomen

Ca să poţi aprecia

Mult mai bine un poem.

 

Însă nu când îl reclami,

Pus la zid ca pe-un proscris,

Când aiurea îl condamni

Pentru ce-a făcut şi-a zis.

 

De formalizăm atâta

Unde vom ajunge, frate?

O să-l alungăm cu bâta

Pe poetul din cetate.

 

Îşi ia coala-n sul şi pana,

Cu tristeţe va pleca

Ca să-şi caute cetatea

Unde îl vor asculta.

 

De nici ei n-or preţui

Truda-i dezinteresată,

El va scrie poezii

Pentru el şi Mama-Artă.

 

Şi de fiecare dată

O să fie fericit

Când o grea şi minunată

Piesă a desăvârşit.

 

Şi tot gloata cea confuză,

Tot ei sunt acei ce pierd.

Dar nici merită-a lui muză

Fiindcă nu o înţeleg.

 

Asta o ştia şi Platon,

De la primii zei romani.

Însă noi n-am învăţat-o

În atâtea mii de ani!

 

O s-ajungem să ne umplem

De poeţi de conjunctură

Ce la televiziune

Fac dovadă de cultură.

 

Care crezi c-a fi urmarea,

Astea când s-or întâmpla,

Când un kitch va fi valoarea –

Un clişeu şi o manea?

 

Ce-ai putea sã critici, frate,

Dintr-un surogat nociv,

Dintr-un text ce-“n trend” se zbate

“Autentic” şi naiv?

 

Prin aceastã încercare

De-a-ncadra-n concept un vers

Vom asasina, se pare,

Poezia-n univers!

 

Asta este anecdota…

Vai! Ce sprinten e pendulul!…

Chelner! Hai, te rog cu nota! –

E trecut de ora unu!…

 

Dar ce stai aşa ca stana?

Vrei în ea să te prefaci? –

Stai să-mi iau canadiana! –

Spune, vere, de ce taci?”

 

” Ce-aş putea să mai adaug

La asemenea discurs?

Mă furase peisajul

Celor care tu le-ai spus!

 

Lucruri care mă frământă

De la primul meu poem:

Să trăiesc cu teama mută

Că nu trec de-acel barem,

 

Să mă lupt cu remuşcarea

Că n-aş fi destul de bun,

Să mă plec sub indignarea

Celor ce acestea spun…

 

De aceste lucruri toate,

Totdeauna m-am temu,t

Deşi eu credeam că, poate,

Versul meu atârnă mult.

 

M-am gândit frustrat că doară

Nu sunt cei ce dau valoare

Criticii, că nu-s la moară

Saci să pună pe cântare!

 

Însă, pe de altă parte,

Aveam totuşi îndoiala:

Ei sunt cei ce ştiu ce-n arte

Este bun sau alandala!”

 

” – Stai să-ţi lămuresc mirarea

Care fruntea-ţi încrestează:

Criticii nu dau valoarea,

Ei doar o apreciază.

 

Acest lucru este, însă,

Anevoie câteodată

Ţinând cont cât de complexă

Poate fi Bătrâna Artă.

 

Criticii formalizează

După cum au prins la şcoală,

După cum îi avizează

Teoria literară,

 

Care e şi ea o ştiinţă,

Şi de-aceea e formală.

Dar această consecinţă

Pentru Artă nu-i uşoară.

 

Căci o ştiinţă are reguli,

Instrumente de măsură,

Comparaţii, definiţii,

Argumente, o structură –

 

Lucruri care, pentru tine

Care scrii o poezie,

Nu fac nici cât trei măsline

Când pui rima pe hârtie.

 

Fiecare om e liber

Să exprime ce-a gândit,

După cum, la fel, de altul,

Este foarte diferit.

 

Cum să defineşti acuma

Într-o singură idee

Tot ce reprezintă suma

Infinitelor condeie?

 

Cum artistul să-şi supună

Născocirea teoriei

Când aceasta e postumă

Muzicii sau poeziei?

 

Multe genii în pictură

Au murit săraci, golani,

Iar acuma îi făcură

Lideri, dup-un car de ani.

 

Astăzi truda lor se vinde-n

Milioane de dolari,

Însă ei s-au scurs de zile

Anonimi şi solitari.

 

Unde e, atunci, dreptatea?

Pot simţi acei profani

Care e valoarea Artei

Când o cumpără cu bani?

 

Cum pot ei să-şi însuşească

Sacrele minunăţii

Cu o sumă pământească

De metale şi hârtii?

 

Cum să spună ce valoare

Are nu-ştiu-ce tablou

Când au sufletele goale

Şi nu simt al lui ecou?

 

Căci valoarea se măsoară,

Nu în aur, ci în simţ,

Pentru-aceastã perlã care

Demnã-i doar de zei şi sfinţi.

 

Şi a fost creat cu patimi,

Nu să doarmă-ntr-un salon,

Ci-n muzeu să smulgă lacrimi

De la orişicare om.”

 

” – Atunci eu de ce-aş mai scrie

De-i atât de complicat

Să creez o poezie

Lesne de apreciat?

 

De ce-aş irosi sudoarea

De pe frunte pe caiet,

Dacă-i un noroc valoarea?

Ce m-ar face mai poet

 

Decât unul care scrie

Cu vopseluri pe pereţi:

‚Alexandru plus Maria

Pe vecie se iubesc!’?”

 

” – Câteodată cel mai bine

Îl observi pe Domnul Sfânt

Când priveşti printre ruine

Din Infern, de sub Pământ.

 

Eu i-am criticat pe critici

Doar ca tu să prinzi curaj

Ci nu ca să-i identifici

Ca pe-un sumbru anturaj.

 

 

Nu inseamnă că de câte

Ori vor spune despre tine

Afirmaţii neplăcute,

Vreun cuvânt ce nu-ţi convine,

 

Trebuie în ei cu pietre

Să arunci ca-ntr-un lepros!

Poate au chiar ei dreptate

Şi eşti tu cel vanitos!

 

Şi chiar dacă n-au, nu-ncepe

Să-i pui tu la îndoială;

Treaba ta-i să scrii, poete,

Nu să faci cu critici şcoală!

 

E ca într-un meci de cupă

Când nedreptăţit te simţi

Că arbitrul te alungă

Cu un fluier printre dinţi

 

De pe drumul ce te duce

Spre trofeul mult râvnit,

Şi cu-acelaşi fluier face

Adversarul fericit.

 

Poţi să spui apoi ce-ai spune

Despre “bravul” cavaler,

Că-i în fotbal o ruşine,

Un tâmpit şi un mişel.

 

Asta nu-ţi va mai aduce

Şansa de-a juca din nou

Confruntarea de răscruce

Ce te-ar face un erou.

 

Şi cu ce te încălzeşte

Să-i înjuri pe-acei mişei?

Când mânia-n tine creşte,

Devii unul dintre ei!…

 

Hai că se făcu devreme!

Sau târziu – depinde cum

Fiecare îşi aşterne

Obositul pas pe drum!

 

Sincer, mi-a fãcut plãcere!

Poate ne vedem din nou

Sã zâmbim citind poeme

Sau slãvind vreun vechi tablou!

 

Dar, acum, te las pe tine

Sã seci piepţi cu suavu-ţi cânt!

Plec! M-aşteaptã şi pe mine

Poezia de mormânt!

 

Mi-am învins nevrednicia,

Ce-am avut de spus am spus!

Tu, abia-nfrunţi veşnicia,

Dar… sã nu mã faci de râs!

Alegoria păcatului

Printre lacrimi de noroi

Din sclipiri de iris crunte,

Un sărut de buze moi

Am simţit , în vis, pe frunte.

 

Un sărut de buze reci

Care inima-mi îngheaţă,

Un surâs de somn de veci

Care-mi minte altă viaţă.

 

Simt o mână rece-n păr,

Blândă dar amăgitoare,

Mă înlănţuie-un fior

Şi de el nu am scăpare:

 

Nici nu pot şi nici nu vreau!…

Şi m-abandonez în şoapte

Dintr-al căror murmur beau,

Devenind străin în noapte.

 

Simt o teamă când pătrund

Gol în negrul întuneric.

Eu nu văd, dar văd că sunt

Într-un cadru net feeric…

 

Acum sunt total pierdut,

Zac în bezna ancestrală,

Când, deodată, un sărut

Mă surprinde şi mă-nşeală.

 

Nu ştiu de unde-a venit,

Parcă-s cufundat în smoală,

N-am văzut dar am simţit!

Am simţit cum mă-nconjară

 

Trupul ei sub care-ncet

M-a surprins, râzând, pe spate.

Lunec jos cam spăriet;

Ezitând m-aşez în coate.

 

Mâna-i fină ca un fulg

Mă cuprinde-ncet de ceafă

Şi cu-n nou şi lung sărut,

Gura leneş îmi îndoapă.

 

 

Tot la fel de reci găsesc

Sânii ei de amazoană

Ce cuminţi se odihnesc

Pe-al meu piept în care toarnă

 

Val fierbinte de plăceri

Şi supremă voluptate.

Un vârtej de sărutări

Îmi alunecă pe spate,

 

Însă numai gura ei

E regină între ele;

Când m-atinge sar sântei

Din textura pielii mele.

 

Se abat spre trupul meu

Mii de palme pricepute,

Susţinând un trafic greu

Pe-ale pielii mele rute…

 

Când încerc, la rândul meu,

Să forţez o-mbrăţişare,

Mâna-mi lunecă în gol

Şi senzaţia dispare!

 

Speriat tresar din hău:

“Ce se-ntâmplă? Unde pleacă?

Cum?” plângeam în gândul meu;

Vocea ei plăcut mă-ntreabă:

 

” Sigur eşti că vrei cu noi

Să te laşi purtat pe creste?

Alfă, însă, că-napoi

Altă cale nu mai este!”

 

Jocu-ncepe-atunci din nou:

Suflu-mi greu se proiectează

Pe-al ei gât de unde-apoi

Peste faţa mea valsează.

 

Îmi ghiceşte gând cu gând

Şi dorinţa-mi împlineşte,

Iar plăcerea care-o simt,

Parcă viaţa îmi sleieşte.

 

 

“Cine, ce şi câte eşti?”

Ea nu pare că m-aude!

“Ce contează? Mă iubeşti?”

Simt pe faţă buze ude…

 

Simt cum exponenţial

Agitaţia sporeşte;

Într-un ritm demenţial,

Speriatul puls îmi creşte.

 

Nervii mei sunt încordaţi

Peste limita normală

Şi extrem de excitaţi

De atingerea cea moale

 

Pentru care părul ei

Peste trupul meu aleargă

Ca sălbaticii de zmei

Când un val de vânt incearcă.

 

Simt trepat că-nnebunesc,

Trupul meu nu mai rezistă

La deliciul diavolesc

Ce la infinit persistă.

 

Torturat mă zvârcolesc

Între menghinele-i coapse

Ce strânsoarea-şi înteţesc

Şi mişcările drăcoase…

 

 

Şi deodată mă destind,

Inundat de reci molime.

În extaz bolesc plutind.

E ciudat!… Sunt mort!… E bine!…

Prince Charming from linden tree

Prince Charming from linden tree

 

“Blanca, from your feeble childhood

You were sworn as bride to Lord,

For your born fortuitous happened

From unworthy, sinful love.

 

For Saint Ann we’ll leave tomorrow,

Where in prayers you shall mention

Solace to your own existence,

To my empty soul redemption.

 

“Father, I am not delighted

My romantic soul to squander!

I am fond of playing, haunting;

Others may those things abandon.

 

I shall not renounce my tresses

Down to ankles, nor get rotten

Blind and reading withered pages

Into incense smoke forgotten.”

 

“I know best for you what’s proper,

Drive away your lay ideas

To the old abode of prayer

We shall start as dawn appears.”

 

Lost, she listened – cried with sorrow,

By elopement thoughts abducted;

By a strange and nameless longing

And a desert lure attracted.

 

Weeping she began to saddle

Her enchanting silver stallion

Which was following her movements

As a faithful, mute companion.

 

And astride of it she vanished

Flying through the wind as blind,

Didn’t bother looking forward,

Didn’t even look behind.

 

Twisted paths in endless forest

She was struggling to descend

When the crimson beams of sunset

Brought the twilight to the end.

 

Now and then within the forest

Shade was flashed by nightly sparkling

While she stepped through rustling foliage

As the bees were friendly buzzing.

 

In the middle of the forest

Near the tall and ancient linden

Stopped her stallion close to spring that

Made a pleasant sound to listen.

 

Suddenly she started woken

By the tender wail of water.

Thus she saw a handsome youngster

Which on horseback was aside her.

 

He was gazing her astonished

With his big and dreamy eye,

With his linden on dark tresses

And with silver horn on thigh

 

From which faintly loosed a wailing

Rending as a grievous blaze –

So her pure heart swelled with longing

Of delightful stranger’s face.

 

With his own he touched her tresses

Then she blushed and felt the skies

When she left her lashes falling

Over shy-behaving eyes.

 

She displayed with charming features

On her frozen lips a smile

Which her eager mouth, through whispers,

Hardly opened for a while.

 

When she overwhelmed surrendered

And towards him bent her face,

He ceased horn’s hypnotic wailing

And spoke trifles full of grace.

 

When he climbed her on his horseback

She opposed him with a hand,

Yet forwent, her heart was beating

With a funny feelings blend.

 

Laying on the grass she pointed

Upwards to his face her sight;

They were smiling while the horses

Grazed together, side by side.

 

Only the romantic mumur

Of enchanted spring along

Melancholically deafened

Their so drunken souls with love.

 

Then the Moonlight showed her glamour

And the night itself admired

How she painted darkened shadows

On the stubbles silver-coloured.

 

And she lenghtens them and shifts them,

Gradually as she ascends,

But the youngsters lose their traces

Through the woods that never ends.

 

At the castle gate, the stallion,

Stood the next day, whole in foam,

But his tender, charming mistress

Was eloped and far from home.

 

Mai jos aveţi şi varianta originală a poeziei:

 

Făt-frumos din tei

 

– Blanca, află că din leagăn

Domnul este al tău mire,

Căci născută eşti, copilă,

Din nevrednică iubire.

 

Mâni în schit la sfânta Ana

Vei găsi la cel din stele

Mângâierea vieţii tale,

Mântuirea feţei mele.

 

– Nu voi, tată, să usuce

Al meu suflet tânăr vesel

Eu iubesc vânatul, jocul;

Traiul lumii alţii lese-l.

 

Nu voi părul să mi-l taie,

Ce-mi ajunge la călcâie,

Să orbesc cetind pe carte

În fum vânăt de tămâie.

 

– Ştiu mai bine ce-ţi prieşte,

Las’ de-a lumii orice gând,

Mâni în zori de zi pleca-vom

Către schitul vechi şi sfânt.

 

Ea aude – plânge. Parcă

Îi venea să plece-n lume,

Dusă de pustie gânduri

Şi de-un dor fără de nume.

 

Şi plângând înfrână calul,

Calul ei cel alb ca neaua,

Îi netează mândra coamă

Şi plângând îi pune şeaua.

 

S-avântă pe el şi pleacă,

Păru-n vânturi, capu-n piept,

Nu se uită înainte-i,

Nu priveşte îndărăpt.

 

Pe cărări pierdute-n vale

Merge-n codri făr’ de capăt,

Când a serii raze roşii

Asfinţind din ceruri scapăt.

 

Umbra-n codri ici şi colo

Fulgerează de lumine…

Ea trecea prin frunza-n freamăt

Şi prin murmur de albine;

 

În mijloc de codru-ajunse

Lângă teiul nalt şi vechi,

Unde-izvorul cel în vrajă

Sună dulce în urechi.

 

De murmur duios de ape

Ea trezită-atunci tresare,

Vede-un tânăr, ce alături

Pe-un cal negru stă călare.

 

Cu ochi mari la ea se uită,

Plini de vis, duioşi plutind,

Flori de tei în păru-i negru

Şi la şold un corn de-argint.

 

Şi-ncepu încet să sune,

Fermecat şi dureros –

Inima-i creştea de dorul

Al străinului frumos.

 

Părul lui i-atinge părul,

Şi atunci c-obrazul roş

Ea apleacă gene lunge

Peste ochii cuvioşi.

 

Iar pe buze-i rece-un zâmbet

Înecat, fermecător,

Care gur-abia-i deschide,

Cea uscată de amor.

 

Când cu totului răpită

Se-ndoi spre el din şele,

El înceată din cântare

Şi-i grăi cu grai de jele,

 

Ş-o cuprinde de călare –

Ea se apără c-o mână,

Însă totuşi lui se lasă,

Simte inima că-i plină.

 

Şi pe umărul lui cade

Al ei cap cu faţa-n sus;

Pe când caii pasc alături,

Ea-l privea cu suflet dus.

 

Numai murmurul cel dulce

Din izvorul fermecat

Asurzeşte melancolic

A lor suflet îmbătat.

 

Lun-atunci din codri iese,

Noapte toată stă s-o vadă,

Zugrăvește umbre negre

Pe câmp alb ca de zăpadă.

 

Şi mereu ea le lungește,

Şi urcând pe cer le mută,

Dar ei trec, se pierd în codri

Cu viaţa lor pierdută.

 

La castel în poartă calul

Stă a doua zi în spume,

Dar frumoasa lui stăpână

A rămas pierdută-n lume.

Dorinţă supremă

 

 

Găsi-se-va vreunul

Să-mi preţuiască truda –

Nu în talanţi de aur,

Cum preţuieşte Iuda –

 

Doresc doar să admire

Poema ce-o citeşte,

S-o poată cu uimire

Privi cum străluceşte.

 

Sub vraja-i să se-ntrebe

Ce patimă de stele

Călăuzi pe foaie

Sudoarea frunţii mele!

 

Şi încântat să plângă

Şi-n veci să mă iubească,

Mişcat de vorba blândă

Ce-mi curge lin din pastă.

 

Şi nu doresc să-nalţe

Savante comentarii,

Omagii – vorbe goale

De adormit ţânţarii –

 

Ci prin vreo librărie

Sau prin vreun târg de carte

Să cate poezie

Ce numele să-mi poarte;

 

Mânat de nerăbdare,

Acasă să grăbească

Şi plin de încântare

Din nou să mă citească.

 

Purtat de pasiunea

Ce-o are pentru mine,

Pe alţii să-i adune

Citire să-mi închine.

 

Între poeţi mă creadă

Erou între eroi,

Cum îl credeau odată

Pe-Achile în război

 

Şi inime să spulber

Cât vor mai ţine anii

Cum el precum un fulger

Îşi spulbera duşmanii.

 

Iar rimele-mi plăcute –

Înveninate patimi –

Din inimi să se-nfrupte,

Stârnind uimire, lacrimi.

 

Şi cel ce nu iubeşte

Din fire poezia,

Pe loc să-ngenuncheze

Citindu-mi nebunia.

 

Gândirea să şi-o schimbe

Sub luciul pal de lună

Şi sufletul să-şi plimbe

În lumea mea nebuna.

 

Şi poate că vreunul

Neveştejit de ani

Îmi va-ntregi albumul

De melancolici fani,

 

Zâmbind citirii mele

Şi-ndrăgostit de viaţă,

Iubitei să-i ofere –

Ţinând-o strâns în braţă –

 

O recitare caldă

Şi plină de iubire

Dintr-o poema-naltă

Compusă tot de mine.

 

Şi poate altul care-şi

Urăşte existenţa,

Citind cu ochii-i galeşi

Va dobândi esenţa

 

De-a-şi guverna destinul

Cu gânduri doar plăcute

Şi fermecat de stihu-mi

Durerea o să-şi uite.

 

Sau poate peste veacuri

Un copilaş isteţ,

În loc de alte fleacuri,

Citi-va din poeţi

 

Şi dulcea-mi poezie

L-o face să m-admire,

Muşcând cu lăcomie

Din versurile-mi fine.

 

Şi hrana mea zeiască,

La suflet de-i ajunge,

Plăcut să-l otrăvească

C-o împăcare dulce;

 

Dorinţa să-i aprindă

Şi fermecat zâmbind

Visarea să-şi întindă

Spre un sălbatic gând:

 

În zbuciumu-i să spere

Că poate să imprime

Cu rimele-i prospere

Senzaţii în mulţime;

 

S-aducă poeziei

Sublime inovaţii,

Umil plătindu-mi mie

Tribut pe inspiraţii;

 

De versurile mele

Atins, apoi să spună

Că ele sunt acele

Ce pix i-au pus în mână;

 

Să-l hotărăsc să scrie,

Să-i fiu precum un zeu –

Cum mi-a fost dat şi mie,

Cum am păţit şi eu!…