Along the poplars odd …

Aceasta este o traducere proprie după poezia “Pe lângă plopii fără soţ” a lui Mihai Eminescu. Enjoy it!

 

Along the poplars odd I, slow,

So many times have passed;

You haven’t recognized me though

All neighbors have, at last.

 

I’ve watched so often how the glow

Adorned your window’s frame;

You haven’t understood me though,

Whole people have, with shame.

 

How did I wait so many times

A word from you to grasp!

A day with me if you’d have spent

And could’ve been the last;

 

An hour if we could be friends

And share our love so kind,

To sip your lips and squeeze your hands,

Then dying wouldn’t mind.

 

By giving me from your blue eyes

A spark of love untorn,

On pathway of the coming times

A star would’ve been born;

 

So you forever would’ve lived

Entire rows of lives,

And gracefully you would’ve framed

With your seraphic arms

 

A face adored eternal as

Would have in dreamy minds

Those fairies struggling to traverse

From the forgotten times.

 

I loved you with some heathen eyes

With sorrow filled inside,

Which from the ancestors in skies

I got to inherit.

 

Today I even don’t regret

I seldom step this way,

And neither that I see your head

How sadly turns away.

 

For now like everyone you look

When walk and how you dress;

I careless watch you from a nook

With some cold eyes of dead.

 

You should’ve been the one that through

The holy charm goes forth,

And votive light to kindle to

Eternal love on earth.

 

Aşa cum v-am obişnuit, mai jos aveţi spre comparare varianta în limba română:

Pe lângã plopii fãrã soţ…

 

Pe lângã plopii fãrã soţ

Adesea am trecut;

Mã cunoşteau vecinii toţi –

Tu nu m-ai cunoscut.

 

La geamul tãu ce strãlucea

Privii atât de des;

O lume toatã-nţelegea –

Tu nu m-ai înţeles.

 

De câte ori am aşteptat

O şoaptã de rãspuns!

O zi din viaţã sã-mi fi dat,

O zi mi-era de-ajuns;

 

O orã sã fi fost amici,

Sã ne iubim cu dor,

S-ascult de glasul gurii mici

O orã şi sã mor.

 

Dându-mi din ochiul tãu senin

O razã dinadins,

În calea trimpilor ce vin

O stea s-ar fi aprins;

 

Ai fi trãit în veci de veci

Şi rânduri de vieţi,

Cu ale tale braţe reci

Înmãrmureai mãreţ,

 

Un chip de-a pururi adorat

Cum nu mai au perechi

Acele zâne ce strãbat

Din timpurile vechi.

 

Cãci te iubeam cu ochi pãgâni

Şi plini de suferinţi,

Ce mi-i lãsarã din bãtrâni

Pãrinţii din pãrinţi.

 

Azi nici mãcar îmi pare rãu

Cã trec cu mult mai rar,

Cã cu tristeţã capul tãu

Se-ntoarce în zadar.

 

Cãci azi le semeni tuturor

La umblet şi la port,

Şi te privesc nepãsãtor

C-un rece ochi de mort.

 

Tu trebuia sã te cuprinzi

De acel farmec sfânt,

Şi noaptea candelã s-aprinzi

Iubirii pe pãmânt.

Our love has fled…

Our love has fled, a faithful friend

To both of us the same,

So to my love-songs I can send

Good-bye, to all of them.

 

Inside the chest of drawers locked

By cold oblivion’s hand,

They whisper on my lips will not,

Nor sparkle on my head.

 

Too much blue sky, too many stars

And murmur from the spring,

And such a melancholic love

Is all that they can bring!

 

From which forgotten distant heap

They blossomed into me!

And how I wet them with my weep,

My darling, just for thee!

 

How hard their turmoil to traverse

From deepest grief I felt,

And how I’m sorry, I confess,

That I’m not feeling yet!

 

For you no longer want to be

My guiding light from depth

Because your eyes are dark like thee

And resurrect the death!

 

No longer give your humble smile

Or show your gentle face

Thus into dream to change my life,

A life my dream to make.

 

So you could grow into my thoughts

As soon as moon will rise

Like shade of charming tales of those

One thousand and one nights.

 

A dream so mystical and sweet –

It was beyond the speech!

And it was far too good so we

Aspired but couldn’t reach.

 

Too much an angel to my eye

You were and less a she,

And therefore happiness did fly

Because it couldn’t be.

 

Too much we’ve lost our eager soul,

And deeply in its lure;

Too much forgot the God and all

For this to be a cure.

 

Perhaps there is no place in this

Absurd, unworthy world

For something that the pain could leash,

For such a love untold!

 

 

Mai jos versiunea originala a lui Eminescu. Enjoy! 🙂

 

S-a dus amorul…

 

S-a dus amorul, un amic

Supus amândurora,

Deci cânturilor mele zic

Adio tutuurora.

 

Uitarea le închide-n scrin

Cu mâna ei cea rece,

Și nici pe buze nu-mi mai vin,

Și nici prin gând mi-or trece.

 

Atâta murmur de izvor,

Atât senin de stele,

Și un atât de trist amor

Am îngropat în ele!

 

Din ce noian îndepărtat

Au răsărit în mine!

Cu câte alcrimi le-am udat,

Iubito, pentru tine!

 

Cum străbăteau atât de greu

Din jalea mea adâncă,

Și cât de mult îmi pare rău

Că nu mai sufăr încă!

 

Că nu mai vrei să te arăți

Lumină de-ndeparte,

Cu ochii tăi întunecați

Renăscători de moarte!

 

Și cu acel smerit surâs,

Cu acea blândă față,

Să faci din viața mea un vis,

Din visul meu o viață.

 

Să mi se pară cum că crești

De cum răsare luna,

În umbra dulcilor povești

Din nopți o mie una.

 

Era un vis misterios,

Și blând din cale-afară,

Și prea era de tot frumos

De-au trebuit să piară.

 

Prea mult un înger mi-ai părut

Și prea puțin femeie,

Ca fericirea ce-am avut

Să fi putut să steie.

 

Prea ne pierdusem tu și eu

În al ei farmec poate,

Prea am uitat de Dumnezeu,

Precum uitarăm toate.

 

Și poate că nici este loc

Pe-o lume de mizerii

Pentr-un atât de sfânt noroc

Străbătător durerii!

From heavenly horizons

Translated after Mihai Eminescu

 

From heavenly horizons

The evening stars would shake

To smile at our sweet love

And at the waves from lake.

By singing birds that shelters

The wood is lost in thoughts.

Oh, trembling stars, oh, trembling stars,

Where have you gone?

 

In travelling herds are passing

The giant clouds insane.

They seem alike depressing

And melancholic pain.

By glittering of flowers

The field is overwhelmed.

Oh, shady clouds, oh, shady clouds,

Where have you gone?

 

The airly nightly whispers

From shore to shore when sail

Is when the moonlight’s pictures

Will shine on every wave.

Your eyes from which the love sparks

I have remembered now.

Oh, sweet moonlight, oh, sweet moonlight,

Where have you gone?

 

As luring ivy clambers

The branches of the oak,

There was a time I loved her

And her, again, I love.

Your arms that made me sighing

I have remembered now.

Oh, graceful arms, oh, graceful arms,

Where have you gone?

 

Traducerea in romana:

 

Din cerurile-albastre

 

Din cerurile-albastre

Luceferi se desfac,

Zâmbind iubirii noastre

Și undelor din lac.

De glasul păsărelelor

Pe gînduri codru-i pus.

O, stelelor, stelelor,

Unde v-ați dus?

 

În turme călătoare

Trec nourii pe ceri,

Ce seamăn pieritoare

Duioaselor dureri.

De strălucirea florilor

E câmpul tot răpus.

O, norilor, norilor,

Unde v-ați dus?

 

Șoptiri aeriane

Pătrund din mal în mal

Ș-a stelelor icoane

Pre fiecare val.

De ochii tăi cei plini de-amor

Aminte mi-am adus.

O, stelelor, stelelor,

Unde v-ați dus?

 

Cum iedera se leagă

De ramuri de stejar,

Mi-a fost odată dragă

Și dragă-mi este iar.

De brațul tău cuprins cu dor

Aminte mi-am adus.

O, brațelor, brațelor,

Unde v-ați dus?

 

Out of the waves of ages…

V-am promis o traducere şi eu în general mă ţin de cuvânt, aşa că, iată :

 

Translated after “Din valurile vremii” by M. Eminescu

 

Out of the waves of ages, my darling, please, do rise

With long and golden tresses, with marble-made-like arms.

And with your face transparent, as wax transparent is,

Which weakened is by shadow of melancholic grieves!

With charming smile you caress my eyes, my spirit’s scars,

True star among all women and woman among stars!

And when your face you’re turning I see your eyes so deep

That happiness abducts me and, watching you, I weep.

 

And from the heap of darkness, how could I snatch you out

To lift you to my bosom? Oh, angel sweet, beloved!

My face with tears bathed, on yours to lower down

And with my fiery kisses, your rousing breath to drown.

Your hands with cold enchanted, to warm against my chest

And closer, even closer, upon my heart to rest.

 

However, you’re not real if so you pass and spark

And thus is lost your shadow into the frozen dark;

And so again I smoulder with helpless lowered arms,

When lonely I remember the dream with grievous charms…

My arms I vainly lower and stretch to grasp your shade:

Out of the waves of ages your shadow’s getting vague!

 

 

Aici aveţi şi variant original, în română:

 

Din valurile vremii…

 

Din valurile vremii, iubita mea, răsai

Cu brațele de marmur, cu părul lung, bălai –

Și fața străvezie ca fața albei ceri

Slăbită e de umbra duioaselor dureri!

Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei,

Femeie între stele și stea între femei

Și întorcându-ți fața spre umărul tău stâng,

În ochii fericirii mă uit pierdut și plâng.

 

Cum oare din noianul de neguri să te rump,

Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump,

Și fața mea în lacrimi pe fața ta s-o plec,

Cu sărutări aprinse suflarea să ți-o-nec

Și mâna friguroasă s-o încălzesc la sân,

Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o țin.

 

Dar vai, un chip aievea nu ești, astfel de treci

Și umbra ta se pierde în negurile reci,

De mă găsesc iar singur cu brațele în jos

În trista amintire a visului frumos…

Zadarnic după umbra ta dulce le întind:

Din valurile vremii nu pot să te cuprind.

 

Kamadeva

Translated after Kamadeva by Mihai Eminescu

 

 

With de sorrows of the fondness

I have tried my soul to cure;

Therefore in my sleep I called on

Kamadeva, god of lure.

 

The child came astride a parrot,

Lofty as a god he is,

A deceitful smile displaying

On his coral-sculptured lips.

 

Between wings, into his quiver,

Had instead of arrows kept,

Flowers envenomed with passions

From magnificent Ganges picked.

 

With his bow he loosed a flower,

Stuck it right into my soul;

Ever since I cried, was hopeless,

Couldn’t sleep at night at all…

 

With the wrath of poisoned arrow

Came to throw me to confusion

The proud progeny of heaven

And of desert, vain illusion.

 

 

Mai jos se află versiunea originală în limba română, cu acelaşi titlu, aparţinând lui Mihai Eminescu:

 

Cu durerile iubirii

Voind sufletu-mi sã-l vindec,

L-am chemat în somn pe Kama –

Kamadeva, zeul indic.

 

El veni, copilul mândru,

Cãlãrind un papagal,

Având zâmbetul fãţarnic

Pe-a lui buze de coral.

 

Aripi are, iar în tolbã-i

El pãstreazã, ca sãgeţi,

Numai flori înveninate

De la Gangele mãreţ.

 

Puse-o floare-atunci în arcu-i,

Mã lovi cu ea în piept,

Şi de-atunci în orice noapte

Plâng pe patul meu deştept…

 

Cu sãgeata-i otrãvitã

A sosit ca sã mã certe

Fiul cerului albastru

Şi-al iluziei deşerte.

 

A final wish I raise

Translated after M. Eminescu’s “Mai am un singur dor”

 

A final wish I raise:

In evening’s emotion

To have my death embraced

At edge of the ocean;

To have my sleep in love,

And near the forest,

And waters the closest,

With spotless sky above.

Don’t need expensive casket

Nor any flags of dead;

A bier wish instead,

From twigs entirely crafted.

 

And none of you deplore

My mute disappearance,

The autumn leaves when fall

Will sigh from the distance.

When noisy springs will flow

To follow the river,

The moonlight will shiver

With tops of firs below.

The bells from the sheepfold

May blend with evening breath,

The linden tree may spread

Its snow on my pillow.

 

As tramp I will on earth

No longer appear,

I’ll keep, this second birth,

The memories near.

And evening stars which rise

From shade of the branches,

With feelings of friendship,

Again will send their smiles.

By passions incited,

Will groan the seas, at last…

I’ll be already dust,

By loneliness guided.

 

Aşa cum v-am obişnuit, mai jos varianta originală:

 

Mai am un singur dor

 

Mai am un singur dor:

În liniştea serii

Sã mã lãsaţi sã mor

La marginea mãrii;

Sã-mi fie somnul lin

Şi codrii aproape,

Pe-ntinsele ape

Sã am un cer senin.

Nu-mi trebuie flamuri,

Nu voi sicriu bogat,

Ci-mi împletiţi un pat

Din tinere ramuri.

 

Şi nime-n urma mea

Nu-mi plângã la creştet,

Doar toamna glas sã dea

Frunzişului veşted.

Pe când cu zgomot cad

Izvoarele-ntr-una,

Alunece luna

Prin vârfuri lungi de brad.

Pãtrunzã talanga

Al serii rece vânt,

Deasuprã-mi teiul sfânt

Sã-şi scuture creanga.

 

Cum n-oi mai fi pribeag

De-atunci înainte,

M-or troieni cu drag

Aduceri aminte.

Luceferi, ce rãsar

Din umbra de cetini,

Fiindu-mi prietini,

Or sã-mi zâmbeascã iar.

Va geme de patemi

Al mãrii aspru cant…

Ci eu voi fi pãmânt

În singurãtate-mi.

 

Prince Charming from linden tree

Prince Charming from linden tree

 

“Blanca, from your feeble childhood

You were sworn as bride to Lord,

For your born fortuitous happened

From unworthy, sinful love.

 

For Saint Ann we’ll leave tomorrow,

Where in prayers you shall mention

Solace to your own existence,

To my empty soul redemption.

 

“Father, I am not delighted

My romantic soul to squander!

I am fond of playing, haunting;

Others may those things abandon.

 

I shall not renounce my tresses

Down to ankles, nor get rotten

Blind and reading withered pages

Into incense smoke forgotten.”

 

“I know best for you what’s proper,

Drive away your lay ideas

To the old abode of prayer

We shall start as dawn appears.”

 

Lost, she listened – cried with sorrow,

By elopement thoughts abducted;

By a strange and nameless longing

And a desert lure attracted.

 

Weeping she began to saddle

Her enchanting silver stallion

Which was following her movements

As a faithful, mute companion.

 

And astride of it she vanished

Flying through the wind as blind,

Didn’t bother looking forward,

Didn’t even look behind.

 

Twisted paths in endless forest

She was struggling to descend

When the crimson beams of sunset

Brought the twilight to the end.

 

Now and then within the forest

Shade was flashed by nightly sparkling

While she stepped through rustling foliage

As the bees were friendly buzzing.

 

In the middle of the forest

Near the tall and ancient linden

Stopped her stallion close to spring that

Made a pleasant sound to listen.

 

Suddenly she started woken

By the tender wail of water.

Thus she saw a handsome youngster

Which on horseback was aside her.

 

He was gazing her astonished

With his big and dreamy eye,

With his linden on dark tresses

And with silver horn on thigh

 

From which faintly loosed a wailing

Rending as a grievous blaze –

So her pure heart swelled with longing

Of delightful stranger’s face.

 

With his own he touched her tresses

Then she blushed and felt the skies

When she left her lashes falling

Over shy-behaving eyes.

 

She displayed with charming features

On her frozen lips a smile

Which her eager mouth, through whispers,

Hardly opened for a while.

 

When she overwhelmed surrendered

And towards him bent her face,

He ceased horn’s hypnotic wailing

And spoke trifles full of grace.

 

When he climbed her on his horseback

She opposed him with a hand,

Yet forwent, her heart was beating

With a funny feelings blend.

 

Laying on the grass she pointed

Upwards to his face her sight;

They were smiling while the horses

Grazed together, side by side.

 

Only the romantic mumur

Of enchanted spring along

Melancholically deafened

Their so drunken souls with love.

 

Then the Moonlight showed her glamour

And the night itself admired

How she painted darkened shadows

On the stubbles silver-coloured.

 

And she lenghtens them and shifts them,

Gradually as she ascends,

But the youngsters lose their traces

Through the woods that never ends.

 

At the castle gate, the stallion,

Stood the next day, whole in foam,

But his tender, charming mistress

Was eloped and far from home.

 

Mai jos aveţi şi varianta originală a poeziei:

 

Făt-frumos din tei

 

– Blanca, află că din leagăn

Domnul este al tău mire,

Căci născută eşti, copilă,

Din nevrednică iubire.

 

Mâni în schit la sfânta Ana

Vei găsi la cel din stele

Mângâierea vieţii tale,

Mântuirea feţei mele.

 

– Nu voi, tată, să usuce

Al meu suflet tânăr vesel

Eu iubesc vânatul, jocul;

Traiul lumii alţii lese-l.

 

Nu voi părul să mi-l taie,

Ce-mi ajunge la călcâie,

Să orbesc cetind pe carte

În fum vânăt de tămâie.

 

– Ştiu mai bine ce-ţi prieşte,

Las’ de-a lumii orice gând,

Mâni în zori de zi pleca-vom

Către schitul vechi şi sfânt.

 

Ea aude – plânge. Parcă

Îi venea să plece-n lume,

Dusă de pustie gânduri

Şi de-un dor fără de nume.

 

Şi plângând înfrână calul,

Calul ei cel alb ca neaua,

Îi netează mândra coamă

Şi plângând îi pune şeaua.

 

S-avântă pe el şi pleacă,

Păru-n vânturi, capu-n piept,

Nu se uită înainte-i,

Nu priveşte îndărăpt.

 

Pe cărări pierdute-n vale

Merge-n codri făr’ de capăt,

Când a serii raze roşii

Asfinţind din ceruri scapăt.

 

Umbra-n codri ici şi colo

Fulgerează de lumine…

Ea trecea prin frunza-n freamăt

Şi prin murmur de albine;

 

În mijloc de codru-ajunse

Lângă teiul nalt şi vechi,

Unde-izvorul cel în vrajă

Sună dulce în urechi.

 

De murmur duios de ape

Ea trezită-atunci tresare,

Vede-un tânăr, ce alături

Pe-un cal negru stă călare.

 

Cu ochi mari la ea se uită,

Plini de vis, duioşi plutind,

Flori de tei în păru-i negru

Şi la şold un corn de-argint.

 

Şi-ncepu încet să sune,

Fermecat şi dureros –

Inima-i creştea de dorul

Al străinului frumos.

 

Părul lui i-atinge părul,

Şi atunci c-obrazul roş

Ea apleacă gene lunge

Peste ochii cuvioşi.

 

Iar pe buze-i rece-un zâmbet

Înecat, fermecător,

Care gur-abia-i deschide,

Cea uscată de amor.

 

Când cu totului răpită

Se-ndoi spre el din şele,

El înceată din cântare

Şi-i grăi cu grai de jele,

 

Ş-o cuprinde de călare –

Ea se apără c-o mână,

Însă totuşi lui se lasă,

Simte inima că-i plină.

 

Şi pe umărul lui cade

Al ei cap cu faţa-n sus;

Pe când caii pasc alături,

Ea-l privea cu suflet dus.

 

Numai murmurul cel dulce

Din izvorul fermecat

Asurzeşte melancolic

A lor suflet îmbătat.

 

Lun-atunci din codri iese,

Noapte toată stă s-o vadă,

Zugrăvește umbre negre

Pe câmp alb ca de zăpadă.

 

Şi mereu ea le lungește,

Şi urcând pe cer le mută,

Dar ei trec, se pierd în codri

Cu viaţa lor pierdută.

 

La castel în poartă calul

Stă a doua zi în spume,

Dar frumoasa lui stăpână

A rămas pierdută-n lume.