FURARE HUMANUM EST

‘STATUL’ azi îmbracă un cârnat sau doi.

Pentru-a’  lor huzururi haina ne despoaie.

Mie, ca şi vouă, pielea mi-o jupoaie…

Ia să-mi dea ‘EL‘ mie pielea înapoi!

oameni buni când plecaţi să stingeţi lumina

sunt obosit

de ce-a lăsat dumnezeu doar o zi de odihnă

trebuia să se odihnească şi el 6 zile

trebuia să mucească doar prima zi

trebuia să fie lumină şi-atât

acum e multă lumină dar lumina nu ne mai ajunge

o să vă bateţi pe lumină vă spun

ce bine că eu nu o să mai fiu să vă văd

sau aşa sper

sunt obosit

hai stingeţi lumina să mă odihnesc

hai stingeţi lumina ca la început

vreau linişte

daţi timpul înapoi înainte de să fie lumină

ştergeţi geneza din istorie

sau mutaţi viaţa pe marte şi lăsaţi-mă pe mine aici

singur

dacă nu cer prea mult puteţi să îmi daţi totuşi un lac

o pajişte şi un munte cu câţiva copaci

poate şi o privighetoare dacă nu cer prea mult

dacă nu cer prea mult

lumină nu vreau păstraţi-o voi

dar lăsaţi-mi ochii să văd răsăritul şi apusul

dumnezeu a zis în prima zi să fie lumină

şi lumină s-a făcut

apoi a venit seara şi s-a dus la culcare

şi celelalte 6 zile s-a odihnit

şi ăsta e tot universul

dar nu se putea să fie aşa

căci dacă nu avea el pe cine să judece

se plictisea în eternitate

a trebuit să mai muncească 5 zile

dar eu ce vină am nu m-a intrebat dacă vreau

noapte bună

Suspin aievea…

Un nor aleargă speriat

pe bolţile întinse

şi-un chip în grabă desenat

din ceaţa-i se desprinse.

 

Conturu-i vag şi neclintit

spre mine o apucă

şi-ndată mă găsesc umbrit

de palida-i nalucă.

 

Obrazu-i e înveninat

de-un bronz bolnav şi rece.

Privindu-i zâmbetu-ngheţat

prin piept un junghi îmi trece.

 

„De-a ta sclipire mi-a fost dor

aproape viaţa toată

şi-acum pluteşti încetişor

prin faţa mea mirată.

 

Căci ani de-a rândul pieptul meu

a suspinat cu jale

şi l-am urât pe Dumnezeu

pentru cumplita-ţi cale…

 

Se-aşterne praful peste tot:

durere, amintiri…

acum mă chinui şi nu pot

mai limpede să-nşir

 

din vraful vechilor frânturi

icoana ta mai vie.

Nu plânge! Cată să te-nduri

de inima-mi pustie!”.

 

Încerc s-o mângâi: părul ei

ca fumul se destramă!…

„De ochii-ţi – blândele scântei –

mi-aduc aminte, mamă!”…

Daţi-i vieţii o şansă…

Stau în lotus şi

meditez…

E ciudat… în corola lotusului par o albină însetată de nectarul

liniştii.

Mă dau jos de pe lotus şi plutesc agăţat

de un gând – liniştea nu este aici!…

Drag yoghin, drag călugăr budist, lotusul vostru

e un vag basm pueril – o minciună!

Liniştea lui e acceptarea…

Sunt prea slab să mai accept…

Sunt prea puternic să mai sper utopia…

Sunt prea dezamăgit să mă mai împotrivesc…

Suntem răi, nu e cale de scăpare…

Este, dar nu pentru noi: biosfera fără om…

Anxietate, desfăşoară-ţi giulgiul sufocant dimprejuru-mi!

Disperare – tu chin!

Frustrare – tu spin!

De ce mă hăituiţi voi, plăgi ale

conştiinţei?

De ce nu pot fi asemeni lor,

ignorant?

Unde eşti tu, ultim război?

Unde eşti tu, fierbinte asteroid?

Unde eşti tu, dulce

sfârşit…

Veniţi, veniţi! Năruiţi tot!

Daţi-i vieţii

o şansă…

Cântec de adormit iubita

Dormi, şi praful de argint

Să-ţi străjuiască ochiul

Cu visul cel mai liniştit,

Căci eu-ţi veghez norocul.

 

Şi să păstrezi în visul tău

Un loc şi pentru mine,

Cum, de asemenea, şi eu

Păstrez a ta privire

 

În gândul meu ce ca un fulg

Alunecă spre tine

Precum izvoarele ce curg

Din caldele-ţi retine.

Clipa

Lacul – pată de cleştar,

Oglindind al lumii rai,

Stă şi-ascultă fără grai

Zumzet dulce de florar.

 

Oglindeşte-al zării clar

În frumoşii zori de mai,

Lacul – pată de cleştar,

Oglindind al lumii rai.

 

Forme vii, sonor chenar,

Raze purpuri, umbre reci,

Spun că tu prin viaţă treci

Ca o zi prin calendar;

Lacul – pată de cleştar.

Experiment literar reuşit!

În urma provocării pe care am lansat-o aici, doamna Lelia Mossora de pe Reţeaua literară mi-a propus un proiect interesant. Să facem amândoi o poezie. Scriem fiecare câte un vers. Poezia a ieşit foarte bine, e de-a dreptul superbă, dar recunosc faptul că o găsesc străină de stilul meu. Se vede că nu îmi aparţine în totalitate. De fapt cred că este mai mult amprenta doamnei Lelia, deoarece dumneaei a avut privilegiul primului vers, ceea ce a impus oarecum ritmul poeziei. Nu vă vine să credeţi cât ne-am ciondănit ca să iasă ceva atât de unitar (aviz cititorilor: “unitar” nu are grad de comparaţie, deci nu folosiţi construcţia “atât de unitar” pentru că e incorectă! 😛 ).

Închipuiţi-vă că dumneaei este profesoară de limba română şi îl urăşte pe Eminescu. Nu îi voi dezvălui vârsta dar este îndeajuns de respectabilă pentru a fi mama unui frate mult mai mare al meu, dacă aş avea unul. La polul opus… mă aflu eu: un puşti pentru care Eminescu reprezintă ce reprezintă Michael Jackson pentru fanii care s-au sinucis după moartea lui. În plus… i-am mărturisit (doar mă ştiţi că-s sincer :”> ), că am renunţat (am fost exmatriculat de) la facultatea de Litere. Dumneaei crede în zodii şi scopuri bine determinate, planificarea viitorului, iar mie toate acestea mi se par nişte copilării. Singurele lucruri pe care le avem în comun în afară de pasiunea pentru poezie sunt zodia (raci!) şi caracterul încăpăţânat (v-aş arăta discuţia cu toate contrazicerile, dar vă ia o veşnicie să citiţi 😀 ). Ţinând cont de toate acestea, vă imaginaţi cum ne-am înţeles (mai ales că amândoi suntem guralivi si niciunul nu prea avea timp să vorbească de celălalt). Cu toate aceste “mici” diferenţe dintre noi, pe parcursul poeziei am fost foarte disciplinaţi. Colaborarea noastră a fost armonioasă, iar răspunsurile prompte. Poezia “interactivă” a fost compusă pe messenger, fiecare scriind căte un vers. Am scris-o în culori, exact ca pe mess: versurile roşii sunt compuse de doamna Lelia, iar cele albastre îmi aparţin. Rezultatul îl vedeţi mai jos:

 

Zbor

 

Sunt un stol de cocori ce bântuie toamna

cu aripi trudite foşnind spre zenit,

când numai tăcerea mereu îmi e doamna

şi punct de plecare i-acelaşi “venit”.

 
 

 
 

Furtuna mă bate cu valul uitării,

obstacole-s munţii în freamătul meu

şi gândul se-ntoarce la malul iertării

să-mi mângâie zborul de pustnic ateu.

 
 

 
 

Mă duc spre zenit cu ceasul ce moare,

iar stolul ce sunt e-un singur cocor

şi taina ascund în valul de mare

ce criptă-mi va fi, deasupra-i de mor.

 
 

Culeg sărutări din stele ciobite

ce lacrimi de ambră aşează pe val

şi gesturi mă dor de-nceput ostenite

iar aripii dor i se face de mal.

 
 

 
 

Lelia Mossora & Florin Leahu

17 februarie 2010

Trădare

Preţuire, idealuri,

Un artist întruchipează

În nimic ce valorează

Cât un vast palat de aur.

 

Anii trec ca nişte valuri

Şi nimic nu se păstrează;

Preţuire, idealuri,

Un artist întruchipează.

 

Fiind un sclav al artei – faur –

Geniul lui încununează

Opere ce-ngenunchează –

Cumpărânduse cu aur –

Preţuire, idealuri…

Vorbe dulci

O culoare de cuvinte

Lunecă pe cer fierbinte,

Printre nori şi avioane,

Între două telefoane.

 

Parte este nebunie,

Parte este insomnie,

Parte vocea care place,

Parte vocea care tace

 

S-o asculte pe cealaltă

Ca pe o cântare-naltă!

Şi mai e o părticică

De băiat şi de gagică

 

Care simt că se sufocă

De-o nevoie reciprocă

Să se piardă-n convorbire…

Însă, lucru cu uimire

 

E că cerul nu a fost

Niciodată mai frumos

Ca-n acele lungi clipite

Când prin el pluteau cuvinte,

 

Printre nori şi avioane,

Între două telefoane…

Portret…

 

Valuri lucii, unduioase, în culori de abanos

Prelingându-se în jos – cataracte graţioase

Printre care se-ncleştase o cascadă de spumos –

Palma ce sădea frumos degete subţiri, sfioase.

*

Străjuit de-aceste unde negre şi amăgitoare,

Secretos nevoie-mare, un tavan înalt se-ascunde.

Gând nu poate a-l pătrunde, nici citi a lui chemare;

Este fruntea-i visătoare – dulci mistere legănânde.

*

Şi misterul ce-o-mpresoară, curge lin printre sprâncene.

Fierbând sângele în vene, spre guriţa ei coboară –

O guriţă ce doboară, cu zâmbiri nepământene,

Inimi frânte, cu-a ei lene-ascunsă-n buze – o comoară.

*

Şi bărbia-i se desprinde sub aceste buze dulci

Peste care-ai vrea să-ţi culci gura – flacără fierbinte.

Ca o punte se întinde între căi pe care urci

Către ochii cei adânci, pe obrazul blând, cuminte.

*

Căci adânci sunt ochii dânsei: limpezi, calmi ca două tăuri

Ce închid în a lor hăuri simţăminte dulci, ascunse,

Umbre de tristeţi nespuse, pătimaşe, iuţi pârăuri,

Enigmatice ecouri, lacrimi pure şi neplânse.

*

Umezi într-a lor visare, strălucesc ca două perle –

Două cântece de mierle, suspinând cu nepăsare,

Fermecând cu-a lor culoare tot ce-n faţa lor se-aşterne.

Mă foiesc oftând în perne… i-am visat sau mi se pare?

Aesthetica amoris

Pentru a citi această poezie fără a fi considerat drept vreun nebun anormal cu intenţii bolnave se cuvin unele precizări, explicitări ale raţiunilor care au stat la baza acestei creaţii. În primul rând trebuie să se înţeleagă că aceasta nu este o poezie de dragoste (poate doar în parte – o mică parte). Este în mare parte (în cea mai mare parte) o poezie care încearcă să delimiteze conceptele frumos, urât şi estetic. Oamenii, în majoritatea lor pun urâtul într-o tabără şi esteticul în tabăra adversă, ca sinonim al frumosului. Wrooong. Esteticul nu e în nicio tabără, el este, dacă vreţi, un arbitru – arbitrul bunului gust. Frumosul şi urâtul sunt cateogrii ale esteticului ca ansamblu, ca sistem de valori, tot aşa cum geometria şi algebra sunt categorii ale matematicii. Nu poţi să spui că algebra e matemtică şi geometria este opusul ei! Cum altfel să explici acest lucru mai bine decât folosindu-te de pretextul dragostei? În accepţiune unanimă, dragostea este alcătuită din tablouri considerate frumoase. Dacă alcătuieşti o imagine estetică a dragostei folosindu-te de elemente considerate urâte, lucrurile se limpezesc. Nu numai că se stabilesc elemente comune specifice atât urâtului cât şi frumosului, dar (ceea ce este poate mai important) se stabilesc şi diferenţele dintre frumos şi estetic. Aşadar, esteticul este sinonim cu bunul gust, găsit arbitrar, atât în frumos, cât şi în urât. (Notă: nu faceţi spam cu definiţii din dex despre estetic, urât, frumos! Cele de mai sus reprezină viziunea şi părerile mele referitoare la copnceptele de estetic, urât, frumos. Este o abordare mai mult filozofică decât funcţională!) Now enjoy the poem! (PS: Daţi click pe imagini pentru a mări!)

Moto: Urâtul este doar o categorie a esteticului!

Când păşeşte lent spre mine,

Să respir îmi este greu –

Parcă tocurile-i fine

Calcă pe plămânul meu;

*

Blându-i zâmbet se arată,

Încercând să mă suprime,

O felină-nfometată

Ce se-nfruptă-ncet din mine;

*

Şi când ceafa mi-o alintă,

O ciudată pace-ncerc!

Într-o linşte de criptă,

Ca-ntr-o mare mă înec…

*

Rochia pe corpu-i plânge

Şi feeric desenează

Trupul ei scăldat în sânge

Ce în noapte luminează…

*

Parcă simt atunci când fata

Melancolic mă sărută,

Cum mă-mbrăţişează moartea

Şi mă-mbracă-n pacea mută;

*

Şi când dulcea-mi parteneră

Lângă mine stă pe pernă,

Duhul negru îmi oferă

Fericirea lui eternă…

*

Cu privirea încordată

O privesc înveninat

De o patimă turbată

De strigoi înfometat;

*

Când îi mângâi pielea fină

Ce miroase-a liliac,

Se dezlănţuie în mine

Un instinct de vârcolac;

*

Şi când buza-i muşc cu milă,

Un vampir mă-nchipuiesc

Care sfâşii din copilă,

Sângele-i să-mi însuşesc;

*

Şi cu mâna-mi jucăuşă,

Pieptu-i gol pe jumătate

L-aş desface ca pe-o uşă

Să-i simt inima cum bate;

*

În nebuna-mi pasiune

Î-aş desface organismul

Ca să simt cum mă răpune,

Enigmatic, romantismul;

*

Pe-ale sale măruntaie

Să-mi pun fruntea-ndrăgostită

Ca pe-o perină de paie

Cu miros de levănţică;

*

Şi grotescu-i şir de şoapte

Aş dori etern să ţină

Ca şi-ntuncata noapte,

Evident – cu lună plină!…

Frământări

Trupu-i dulce şi plăpând

Pe un mal se odihneşte,

Lacu-n ochii-i blânzi priveşte,

Deopotrivă toate-i sunt.

*

Pe discreţii ei pistrui

Poposeşte aşezată

Doar o mimă-ngândurată,

Strânsă-n irişii căprui.

*

Nu aude niciun tril,

Nu observă nicio floare,

Meditează visătoare

La un suflet de copil…

*

O fetiţă de demult

Ce aleargă optimistă,

Sub privirea ei cea tristă,

Peste lacul tremurând.

*

Şi fetiţa de pe val

Fericită plăsmuieşte

Lumea-n care ea va creşte,

Neghicind acest final!

*

Lacu-i pare-acum un glob,

Roua-n ochii ei se strânge,

Şi, deşi nu vrea a plânge,

Dintre gene-i scap-un bob.

*

Cade-n lac cu zgomot surd

Şi reveria dispare…

Unde-i fata zâmbitoare?

Unde ea a dispărut?…

Octombrie posac

Da, ştiu că v-am lăsat de izbelişte şi nu prea am mai avut timp de posturi. Am fost foarte ocupat săptămâna asta şi voi fi şi săptămâna viitoare. Dar mă voi revanşa, vă promit!

Azi am fost mai pe-acasă 😀 şi priveam pe geam şi am scris aceste versuri:

Cercetez cu barba-n mână

Firul de la internet,

Cum de peste bloc atârnă

Pendulând pe cer încet.

*

Este frig acum în casă

Şi fereastra am închis!

Scriu din plapuma cea groasă

Aste stihuri cu plictis.

*

Plouă cu-ncăpăţânare,

Mărunţel şi tremurat;

Siluete fug hoinare

Peste ceru-nnourat.

*

Se transformă sperioase:

Se chircesc ca un covrig

Sau se-nşiră peste case,

Parcă tremurând de frig.

*

Eu le urmăresc demersul

Melancolic, însă tac,

Scufundându-mă în versul

Lui Octombrie posac.

O lacrimă de porţelan

O lacrimă de porţelan

În ochiul tău de-azur sclipeşte,

Pe-ai tăi pistrui se risipeşte,

Sfinţind infernul dantian.

Şi suferă al meu timpan

Când pe podea se sparge mută!

În sufletu-mi plutind în van,

S-a scurs timidă şi tăcută

O lacrimă de porţelan.

Emoţii se succed avan,

Aleatoriu, brownian,

Când te apropii ca o floare,

Firavă şi încântătoare,

Şi-ţi mlădii trupul diafan –

O lacrimă de porţelan.

Judecând doar după poem (că poze nu vă arăt :P), spuneţi voi ce credeţi despre ea! Eu mă duc să mă culc!

Optimism

 

Iată şi rondelul mult-aşteptat! Este primul meu rondel şi, dcă nu mă înşel, este de asemenea prima mea poezie. Se întâmpla în anul 2003-2004 – un an plin de realizări, dacă fac o introspecţie (nu genul de realizări de trecut în CV, dar genul de realizări care îţi oferă satisfacţii personale şi pe care ceilalţi le iau drept fluturi, cai verzi pe pereţi, etc. Dar pentru tine sunt foarte importante!)

 

Un sonor parfum de tei,

Semn că primăvara vine,

În nqtură şi în mine,

Se ghiceşte-n părul ei.

 

De privesc în ochii ei,

Simt cum brusc vibrează-n mine

Un sonor parfum de tei,

Semn că primăvara vine.

 

Şi-ascultând mireasma ei,

Primăvara-n minte-mi vine

Şi disting atât de bine

Cum se plimbă prin alei

Un sonor parfum de tei…