Surpriză plăcută la 2400 m altitudine

Am fost în weekend la munte. Cine îşi aminteşte, eu mai fac pe ghidul la o asociatie montana. Am fost singurul ghid de data aceasta, cu 13 oameni. Am plecat de acasă pe vineri 13. Contrar aşteptărilor a milioane de superstiţioşi, ghinionul nu ne-a dat niciun fel de târcoale. Deşi singurul şofer din regiune era plecat la Timişoara, am reuşit să găsim transport – un sprinter de marfă, nu foarte comod, dar ne-a dus unde aveam nevoie. Deşi acelaşi sprinter nu ne putea duce înapoi duminică, iar şansele ca oricine altcineva să ne ducă erau aproape zero (duminica aceea a fost Sf. Măria şi coincidea cu hramul renumitei mănăstiri C-tin Brâncoveanu, iar oamenii veneau – cu zecile de mii – spre locul de unde noi vroiam, naivii, să plecăm) – cum spuneam, în ciuda acestor şanse potrivnice, am găsit transport (bine, noooi!). Deşi vremea se anunţase schimbătoare sâmbătă după masă, am reuşi să atingem vârful Moldoveanu (cel mai înalt din ţărişoară, pentru cunoscători!) după un marş de mai bine de 6 ore. Deşi pe vârf, dintr-un norişor timid a început să tune şi să fulgere am fentat furtuna (cum a spus un coleg de grup, am mers printre picioarele furtunii, căci pe cei din faţa şi pe cei din spatele nostru i-a plouat, i-a tunat şi i-a fulgerat, pe când noi doar admiram surescitaţi spectacolul de la o distanţă aproape confortabilă. Analizând toate acestea, aş putea spune chiar că am avut noroc (neaah, v-aţi prins, eu nu cred în noroc şi ghinion: it is all about the odds!). Dar cireaşa de pe tort pentru mine a fost faptul că

Emoţionant: “Alo, Centrala!”

Am o prietenă care are tipul acela de job într-o firmă mare, ştiţi voi: genul de firmă în care de obicei “băieţi’ de la aITi” trimit colegilor din toate departamentele fel de fel de mailuri virale (virale nu înseamnă că au viruşi, ci că sunt atât de plăcute încât simţi nevoia să le împărtăşeşti, deci sunt… contagioase). Pe cele mai interesante dintre ele mi le trimite şi mie. La fel s-a întâmplat şi astăzi, când mi-a trimis următoarea povestioară. Nu ştiu dacă este adevărată sau nu, dar este foarte emoţionantă. Enjoy it!

Pe cand eram copil, tatal meu a facut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Imi aduc perfect aminte de ladita aceea din lemn lacuit, montata in perete. Receptorul stralucitor atarna intr-o parte. Eram inca prea mic ca sa ajung la telefon dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el.

Apoi am descoperit ca undeva, inauntrul acestui aparat, traia o persoana uluitoare. Numele ei era “Alo Centrala” si nu era nici un lucru pe lumea

Experiment literar reuşit!

În urma provocării pe care am lansat-o aici, doamna Lelia Mossora de pe Reţeaua literară mi-a propus un proiect interesant. Să facem amândoi o poezie. Scriem fiecare câte un vers. Poezia a ieşit foarte bine, e de-a dreptul superbă, dar recunosc faptul că o găsesc străină de stilul meu. Se vede că nu îmi aparţine în totalitate. De fapt cred că este mai mult amprenta doamnei Lelia, deoarece dumneaei a avut privilegiul primului vers, ceea ce a impus oarecum ritmul poeziei. Nu vă vine să credeţi cât ne-am ciondănit ca să iasă ceva atât de unitar (aviz cititorilor: “unitar” nu are grad de comparaţie, deci nu folosiţi construcţia “atât de unitar” pentru că e incorectă! 😛 ).

Închipuiţi-vă că dumneaei este profesoară de limba română şi îl urăşte pe Eminescu. Nu îi voi dezvălui vârsta dar este îndeajuns de respectabilă pentru a fi mama unui frate mult mai mare al meu, dacă aş avea unul. La polul opus… mă aflu eu: un puşti pentru care Eminescu reprezintă ce reprezintă Michael Jackson pentru fanii care s-au sinucis după moartea lui. În plus… i-am mărturisit (doar mă ştiţi că-s sincer :”> ), că am renunţat (am fost exmatriculat de) la facultatea de Litere. Dumneaei crede în zodii şi scopuri bine determinate, planificarea viitorului, iar mie toate acestea mi se par nişte copilării. Singurele lucruri pe care le avem în comun în afară de pasiunea pentru poezie sunt zodia (raci!) şi caracterul încăpăţânat (v-aş arăta discuţia cu toate contrazicerile, dar vă ia o veşnicie să citiţi 😀 ). Ţinând cont de toate acestea, vă imaginaţi cum ne-am înţeles (mai ales că amândoi suntem guralivi si niciunul nu prea avea timp să vorbească de celălalt). Cu toate aceste “mici” diferenţe dintre noi, pe parcursul poeziei am fost foarte disciplinaţi. Colaborarea noastră a fost armonioasă, iar răspunsurile prompte. Poezia “interactivă” a fost compusă pe messenger, fiecare scriind căte un vers. Am scris-o în culori, exact ca pe mess: versurile roşii sunt compuse de doamna Lelia, iar cele albastre îmi aparţin. Rezultatul îl vedeţi mai jos:

 

Zbor

 

Sunt un stol de cocori ce bântuie toamna

cu aripi trudite foşnind spre zenit,

când numai tăcerea mereu îmi e doamna

şi punct de plecare i-acelaşi “venit”.

 
 

 
 

Furtuna mă bate cu valul uitării,

obstacole-s munţii în freamătul meu

şi gândul se-ntoarce la malul iertării

să-mi mângâie zborul de pustnic ateu.

 
 

 
 

Mă duc spre zenit cu ceasul ce moare,

iar stolul ce sunt e-un singur cocor

şi taina ascund în valul de mare

ce criptă-mi va fi, deasupra-i de mor.

 
 

Culeg sărutări din stele ciobite

ce lacrimi de ambră aşează pe val

şi gesturi mă dor de-nceput ostenite

iar aripii dor i se face de mal.

 
 

 
 

Lelia Mossora & Florin Leahu

17 februarie 2010