Doamna goală, confidenta mea! (#9)

Ieşi din încăpere, coborî scările în grabă şi se îndreptă spre ieşire.

– Carla, stai! Iubito!… heeii! Unde te duci?

– Mă duc să lupt pentru relaţia mea!

– Aaah! Copiii ăştia. Sunt nişte nerecunoscători care fac numai probleme şi dau bătăi de cap. La asta se pricep cel mai bine.

– Da… îţi dau numai bătăi de cap… şi bucurie, şi împliniri… şi sentimentul că ai realizat ceva în viaţă… În plus, cred că avea dreptate!

– Ce vrei să spui?

– Ca practicante ale vieţii de cuplu am fost nişte dezastre. Poate am prins ceva experienţă care ne avizează să vorbim din perspectiva profesorului, dar ce elev ne-ar asculta cunoscându-ne istoria? În plus, adu-ţi aminte când erai de vârsta ei! Suportai sfaturi?

Şi Carla simţea că femeile aveau dreptate în ce-i spuseseră şi îi părea rău pentru cuvintele dure pe care li le aruncase la plecare. Acum ştia ce are de făcut. Urmându-le sfatul, avea să îl caute pe Mihai, să îi spună că îl iubeşte, că îi pare rău şi că se revanşa. Nu trebuia decât să îl găsească pentru asta. Şi ştia sigur unde îl va găsi!

*

– Cum a putut să spună aşa ceva?… Poţi să-ţi imaginezi?… Nu ştiu ce să fac!… Tu ce mă sfătuieşti? Ştiu că tu mă asculţi întotdeauna şi nu mă critici niciodată, chiar dacă greşesc… Problema e… e o mare problemă!… Problema e că o iubesc şi nu vreau să o pierd!

Cu faţa înfiptă în gâtul statuii, băiatul dădu frâu liber unui plâns convulsiv pe care reuşise cu mari eforturi să-l înăbuşe până atunci.

Fata ieşi atunci de după un gard viu şi se apropie de soclul de ciment spunând:

– Şi eu te iubesc, Mihai!… Şi eu te iubesc!…

Surprins, tânărul se opri din plâns, se întoarse şi dădu cu ochii de iubita lui.

– Îmi pare rău!… Îmi pare atât de rău! şopti ea cu ochii umezi. Oftă adânc spunând:

– Iartă-mă!

El se ridică de pe piatra rece, îmbrăţişând trupul cel cald al fetei şi se porni din nou pe plâns, de această dată pe umărul ei, nu al marmurii.

Carla se simţi atât de iubită şi de importantă!… Îl strânse în braţe şoptindu-i cuvinte liniştitoare, şi peste umărul lui se uita la piatra zâmbitoare gândind: „Cine-i mai tare acum, nenorocito?”

Se plimbară toată naptea prin Herăstrăul înmărmurit de linişte şi străjuit de lumina reflectoarelor şi a neoanelor de pe stâlpi, evitând totuşi zona statuii aceleia.

Au învăţat repede să aplice sfatul mamelor. Se prefăceau că nimic nu se întâmplase şi că cearta de mai devreme nu avusese loc. În sinea lor acceptaseră că amândoi avuseseră partea lor de vină şi remarcaseră că preţuiau mai mult momentele petrecute împreună după o ceartă din cauza căreia fuseseră la un pas să piardă tot ce însemna relaţia lor.

Ajunşi acasă, îşi schimbară hainele cu unele uscate – Carla avea întotdeauna o pereche de pijamale curate în şifonierul lui – şi se băgară în pătură privindu-se în ochi şi strângându-se în braţe ca să se încălzească. După ce frigul li se risipi din oase, băiatul începu s-o sărute pe gât, mai întâi încet şi tandru, iar apoi sălbatic, aproape brutal, de parcă o regăsise după mult timp. Se dezbrăcară repede, ca la comanda unui superior, apoi el o aşeză pe spate şi se năpusti asupra ei, asaltându-i trupul cu sărutări şi mângâieri grăbite. Mâinile lui încă reci făceau minuni pe pielea ei fierbinte. Corpul ei nu fusese niciodată străbătut de senzaţii mai intense. Băiatul îi sărută sânii catifelaţi apoi, coborâ încet spre abdomen: mai jos… mai jos… Ea gemu de plăcere…

*

– Da, dragă, sunt la mine!… Amândoi!… Aşa e, slavă Domnului!… Pe la cinci dimineaţa. S-au furişat să nu mă trezească. Credeau că dorm… Şi eu eram îngrijorată; de-aia n-am putut să dorm… Da, dragă, stai liniştită… Râdeau şi erau îngheţaţi. Hai la mine să bem cafeaua. Dar să nu pomeneşti nimic de aseară în prezenţa lor. Au învăţat o lecţie dură şi e bine că şi-au rezolvat problemele. Nu e nevoie să le amintim ceea ce ar trebui să uite cât mai repede… Bine… Te pup! Pa-pa! Te aştept!

Mama băiatului se duse în camera lor şi îi privi fericită. Dormeau îmbrăţişaţi, zâmbind prin somn. Erau dezveliţi, iar fata, cuibărită la pieptul lui avea un picior peste băiat. Femeia văzu că era murat de la apă. Puse mâna pe picior şi fu uimită de cât de rece putea să fie. Se grăbi să-i învelească gândind; „Ce nebuni sunt!… Au numai douăzeci de ani! E frumoasă viaţa la vârsta lor!”

*

În săptămâna ce urmă, copiii petrecură mult timp împreună… mai mult decât şi-ar fi dorit… acompaniaţi de pături, aspirine, şi ceaiuri fierbinţi. Îi costa imprudenţa acelei nopţi când se certaseră, dar nu regretau nimic. După patru-cinci zile, răceala era doar o amintire şi acum toată lumea se pregătea de înlocuirea vechiului an cu cel nou.

– Iubito, până la urmă ce facem: mergem la petrecerea prietenului meu Dan sau la cea a prietenei tale Andreea.

– Ce protocolar eşti?

– Ce vrei să spui?

– Amândoi sunt prietenii NOŞTRI!

– OK! Deci, unde vom merge?

– Vom merge la Andreea.

– Da, dar aş fi vrut să mă întâlnesc şi cu prietenii mei – OK, ai noştri, dar mai mult ai mei –  de Revelion!…

– Stai liniştit! Nu va lipsi nimeni!

– Adică?

– Astăzi, la şcoală am vorbit cu amândoi şi am stabilit că se vor uni cele două petreceri într-una singură. Şi cum casa Andreei este mai spaţioasă, a rămas că ne vom strânge toţi la ea.

– Şi de ce, mă rog, ai făcut tu una ca asta? Te cunooosc! Ştiu că pui ceva la cale!…

– Păiii… nu am vrut să facem compromisuri. Am vrut să avem toţi prietenii alături, ca să evităm situaţiile ca aceasta în care trebuie să alegem…

– Aşaa… şii?…

– Şi ce?…

– Continuă!

– Hm-hm-hm! Bine, bine! Şi am vrut ca Andreea şi Dan să fie împreună în seara de Revelion. Aşa vor putea să intre mai uşor pe felie.

– Pe felie? Ooo! Ce diabolică suntem!

– Cee? Nu ai văzut că Andreea e topită după el? Şi cum Dan s-a despărţit recent de Anca, m-am gândit că ar avea nevoie de puţină consolare. Doar Anul Nou este propice unui nou început, nu?

– Te-ai gândit la toate, nu-i aşa?

– Ce? N-ai fi vrut ca cineva să facă asta şi pentru  noi dacă ar fi fost nevoie?

– Băgăreaţo!

– Egoistule!

– Da? Vino încoace!

– Aaa! Ha-ha-ha! Terminăă!… ha-ha!… bine, gata, mă predau!… aaah! Ha-ha-ha!…

*

Ziua de 30 a fost una dificilă pentru băiat. A fost foarte frământat, gânditor, evenimentele treceau pe lângă el, iar el lua parte la ele doar din inerţie.

Carla l-a văzut, dar a crezut că este mai bine să nu-l tulbure, să-l lase să reflecteze, să se împace cu gândurile lui. În plus, avea senzaţia că totul este legat de nenorocita aceea de statuie care i-l fura de fiecare dată. Nu o mai văzuse din seara aceea şi cum evenimentele se precipitau cu viteză trebuie că era copleşit. Dar îşi va reveni. Ea va lupta pentru el. Nu va lăsa o rocă să i-l fure. A câştigat o luptă cu ”nemernica”. O va învinge de câte ori va fi nevoie.

Seara fata încercă o abordare. O durea să îl vadă aşa de abătut când toată lumea  se pregătea de distracţie.

– Mihai! Mihaai!

– Da! Spuse băiatul tresărind.

– Ce ai ?

– Hm, nimic!

– Asta poţi să i-o spui mamei tale, poate ea te va crede. Dar eu te cunosc mai bine. Ştii că de mine nu poţi să te ascunzi!

– Serios, n-am nimic. Trebuie să fie stresul pregătirilor. În plus, ştii cât de melancolic devin când vine vorba de sfârşitul unui lucru care îmi place. Anul ăsta cu siguranţă a fost cel mai frumos din viaţa mea – doar te-am cunoscut pe tine, nu?… Şi acum se sfârşeşte…

– Mihaai… fără minciuni şi fără secrete… aşa am stabilit! Remember?… Ce naiba? sunt prietena ta! Sunt aici ca să te susţin şi să te ajut. La bine şi la rău – aşa va fi, nu? Spune-mi ce te frământă!

– Tu ce crezi că este?

– Eu ştiu, dar vreau să o aud de la tine!

– Nu ştiu! Sunt foarte deprimat, derutat… confuz… eu… ştii… hă… trebuie să… cred că… vreau să mă duc în parc în seara asta! Să stau de vorbă cu statuia…

– Grozav! A…

– Nu te enerva! Te rog!

– Nu, nu mă enervez! Încerc doar să te ajut. E ca un drog pentru tine. Parcă te-a hipnotizat. Ai stat un timp departe de ea şi acum eşti ca un dependent de droguri în stare de sevraj. Nu mai eşti tu însuţi!

– Treubuie neapărat să o văd. În seara asta. Îţi promit că va fi ultima dată.

– Nu trebuie să îmi promiţi mie asta. Dacă pe viitor te va frământa la fel de mult absenţa ei, atunci promisiunea nu va rezolva situaţia. Vreau să te văd fericit alături de mine. Dacă asta implică obişnuitele vizite la statuie, nu e nicio problemă. Putem merge împreună sau te poţi duce singur dacă vrei. În fond… e doar o statuie, nu?

– Nu!…

– Ha? Cum adică nu?

– Va fi ultima dată şi va fi în seara asta… în noaptea asta… aşa am hotărât.

Doamna goală, confidenta mea! (#8)

Ştiu că nu am mai postat demult povestea lui Mihai şi am văzut că lumea mă caută dupa tagul “confidenta”. Aventura se apropie de sfârşit (mai are totuşi până acolo, nu vă speriaţi!). Aşa că am postat al 8-lea episod, bineînţeles, însoţit de scuzele de rigoare pentru cei care au aşteptat nejustificat de mult continuarea…

După plecarea tânărului, femeile se grăbiră în camera acestuia unde Carla zăcea pe pat, plângând în hohote. Mama băiatului se grăbi să o cuprindă în braţe şi o întrebă cu o blândeţe care trăda îngrijorare:

– Carlaa! Hii!…Dumnezeule!… Ce-i cu ușa asta? Ce s-a întâmplat, draga mea?

– Am spus ceva… ceva… ce nu trebuia… şi acum… acum… Mihai nu mai vrea… nu mai vrea să mă mai vadăă… î-hâă-hâ… hâă-hâă-hâăă-hî-hâăăă!

– Stai liniştită, draga mea! Bea un pahar cu apă. Stai să-ţi aduc un efervescent. O să te calmeze.

După câteva minute fata se linişti. Fixase un punct şi privea rătăcită într-acolo ca spre o ţintă imaginară, fără să spună un cuvânt şi fără să clipească.

– Acum că te-ai liniştit, vrei să ne spui ce s-a întâmplat? De ce v-aţi certat?

– Nici nu ştiu cum am început! Totul era aşa de bine! Ne sărutam… era aşa de tandru!… Apoi am zis eu ceva care a stricat armonia; am început să ne certăăm, ne împăcaserăm la un moment dat, apoi… am spus ceva care ştiu că l-a rănit îngrozitor. Atunci nu mi-am dat seama dar acum realizez că acele cuvinte i-au provocat o suferinţă foarte mare. S-a simţit trădat… şi acum… acum nu vrea să mai audă de mine!

Începu iar să plângă. Dar de data aceasta era un plâns calm şi mocnit care aducea mai mult a regret.

– Fii liniştită. Certurile sunt normale într-o relaţie. Voi aveţi deja cinci luni de când sunteţi împreună şi cred că e prima oară când vă certaţi. Oo! Aş fi vrut să am şi eu o aşa relaţie până acum!

Aici femeia se opri pentru a râde. Un râs fals, dar care denota siguranţă, cu care urmărea mai mult să o încurajeze pe fată.

– În plus, îl ştii pe fiul meu! Se aprinde repede dar îi trece de asemenea repede.

– Da dar el este atât de perfecţionist!… şi de perfect… chiar dacă va trece peste asta. O umbră va rămâne. Abia reuşisem să-i alung acele idei despre superficialitatea mea! Nu pot să ţin mereu pasul cu el. Este prea bun pentru mine.

– Fata mea, este fiul meu şi îl cunosc. Iar eu îţi spun că nu e nici pe departe perfect sau prea bun pentru tine. În plus el cel de acum, aşa cum este, este doar datorită ţie. Tu l-ai schimbat şi l-ai schimbat în bine. Asta dovedeşte că eşti destul de bună pentru el şi eu îţi sunt recunoscătoare. Ar trebui să fie şi el.

– Da, dar în tot acest timp, el m-a făcut fericită cum nu credeam că poate fi o femeie şi cum nu cred că m-ar putea face altcineva. A fost un schimb drept şi nu are pentru ce să se simtă dator!… În plus… nu aş vrea să stea cu mine doar din cauza asta. Asta m-ar durea şi mai mult!

Mama ei interveni:

– Iubito, trebuie să vorbeşti cu el. Comunicarea este mijlocul de rezolvare când apar conflicte într-o relaţie. Dacă tu ai început cearta sigur ai pornit de la ceva. Probabil că are şi el partea lui de vină.

– Da, dacă veţi vorbi despre acest incident cu calm, sigur îl veţi depăşi!… Ştii? Noi femeile avem un talent nu tocmai folositor nouă. Când ne nemulţumeşte un lucru la bărbatul iubit, avem tendinţa să i-l înfăţişăm ca pe un reproş, în aşa fel încât să se simtă vinovat şi ameninţat. Iar asta îl irită foarte mult pe bărbat. Îl face să se simtă nesigur şi va începe să se certe. Iar noi, femeile, în loc să atenuăm conflictul, vom pune paie pe foc şi gata cearta.

– Iubito, Mihai a avut vreodată nemulţumiri în legătură cu tine?

– Mamă, el are nişte standarde foarte înalte. Nu poate fi niciodată mulţumit pe deplin. După părerea lui oamenii sunt majoritatea nişte mediocri şi nişte superficiali care nu îşi folosesc adevăratul potenţial. Oricum, în ochii lui, eu sunt cea care mă apropii cel mai mult de standardul său. Dacă treci cu vederea toate astea, nu, nu a avut foarte multe nemulţumiri în legătură cu mine.

– Dar când a avut, ţi le-a adus la cunoştinţă?

– Da, evident!

– Şi cum a procedat?

– A făcut în aşa fel ca eu să mă prind, dar ca totul să pară o întâmplare, fără ca el să insinueze ceva… bine, au fost şi faze când a făcut uz de intervenţii mai directe, dar tonul lui avea o blândeţe dezarmantă, mai ales dacă eu deveneam iritată.

– Vezi? Aşa trebuie să faci şi tu! Este mult mai sănătos ca unul să se pefacă pur şi simplu că nu a urmărit nimic cu “vorbele alea”, iar celălalt să se prefacă la rândul lui că nu a găsit nici o insinuare în “vorbele alea”, dar pe viitor să ţină cont de aceste aspecte care îl nemulţumesc pe partener. O relaţie este ca un contract de afaceri: părţile implicate trebuie să respecte nişte clauze şi să facă nişte compromisuri pentru ca afacerea să fie cât mai profitabilă pentru amândoi.

Iritată, fata se ridică de pe pat, îşi luă paltonul şi se îndreptă spre uşă.

– Da? Dacă sunteţi atât de experte amândouă, de ce nu sunteţi măritate? Uitaţi-vă la voi! Aţi ajuns la vârsta la care v-aţi clădit deja cariere şi cu ce v-aţi ales? Cu câte o căsătorie eşuată şi cu câte un copil care n-a avut ce să înveţe despre o relaţie, decât ce a văzut de la voi: să se ferească de ele pentru că provoacă numai suferinţă. Un exemplu simplu care a omis faptul că relaţiile pot să-ţi aducă şi fericire şi împliniri, că pot fi şi complicate şi anevoioase, dar că trebuie să luptăm pentru ele. Acum când am descoperit asta pe cont propriu veniţi şi voi cu sfaturi? Nu credeţi că aţi ajuns prea târziu? Sigur, aţi putea să daţi vina pe trafic dar ştim cu toţii că nu ar fi o scuză prea iscusită!

Ieşi din încăpere, coborî scările în grabă şi se îndreptă spre ieşire.

– Carla, stai! Iubito!… heeii! Unde te duci?

Doamna goală, confidenta mea! (#7)

O apucă blând de ceafă şi o sărută apăsat.

– În plus, la cât de bine te descurci să-mi citeşti gândurile, nu cred că evaluarea de mâine va fi o provocare prea mare pentru tine!

Ea râse. Un râs scurt şi ascuţit, provocat în parte de vorbele lui, în parte de buzele care o gâdilau pe gât şi pe după ureche. Se lungi în pat deasupra ei, îndopându-i gura cu sărutări lacome şi copleşindu-i corpul cu mângâieri tandre. Ea se răsuci deasupra lui muşcându-l cu milă de buze şi îi spuse:

– Îmi placi mai mult aşa când eşti în pat cu mine şi nu sunt decât eu în mintea ta… când nu te mai gândeşti la… confidenta ta!

El o împinse cu violenţă de pe el, se ridică rapid şi lovi cu putere în pal-ul şifonierului. Lovitura provocă un zgomot surd în încăpere, o durere ascuţită lui, iar şifonierului o pagubă de o uşă căzută.

– De ce trebuia să aminteşti de ea?… Vorbeşti despre ea de parcă te-aş înşela cu o altă femeie!

– Să ştii că uneori sunt geloasă pe ea!… Şi nu mai ţipa, că ne aud mamele de jos!

– De ce îmi faci asta?

– Dar ce îţi fac?

– Cum să fii geloasă pe o statuie?

– Eu ştiu? Tu eşti cel care o numeşte “confidenta mea”! Probabil că o iubeşti mai mult din moment ce îi acorzi mai multă atenţie!

– Pe asta cu atenţia de unde ai scos-o?

– Păăi, nu ştiu! Să vedem! Ai mai multă încredere în ea decât în mine din moment ce ai faţă de mine secrete care ei i le împărtăşeşti; dacă nu eşti nici acasă, nici la şcoală, nici la mine, ştiu unde să te găsesc: în parc, stând pe marginea “patului doamnei goale”… uau!… îmi place cum sună!

– De unde ai mai scos-o şi pe asta cu secretele? Am impresia că tu singură cauţi motive de ceartă! Nu ştiu ce-i cu tine în seara asta! Ce secrete am eu faţă de tine?

– De exemplu, spune-mi şi mie care este lucrul pe care îl cauţi de câte ori te duci la ea? Am impresia că este ca o cale pe care vrei s-o urmezi!

– Daaa!… cam aşa cevaa!…

– Ce fel de cale? Unde te duce?

– …

– De ce nu zici nimic?

– Aş vrea să-ţi pot răspunde la întrebarea asta, dar… nici eu nu ştiu!… de fapt… noi de ce ne certăm?

– Îmi pare rău! Este vina mea! Dar câteodată mă simt copleşită… neputincioasă…

– De ce te simţi copleşită… neputincioasă… ?

– Simt că nu pot concura cu ea!

– Dar cine a spus că trebuie să concurezi cu ea?

– Nu e nevoie s-o spună nimeni pentru că… aşa simt! Înţelegi? Trebuie să realizezi că ea nu e reală, că…

– Ce este real până la urmă în lumea asta?

– Eu sunt! Întotdeauna am fost reală!… şi am fost aici!… Chiar aici… lângă tine! Cândva… când m-ai sărutat în fotoliul meu şi… şi mama ne-a găsit pe amândoi… şi eu plângeam… ca acum… atunci… atunci păreai că ai realizat asta… am crezut… am crezut că ai depăşit atunci momentul!

Ea plângea înecându-se în suspinuri şi el se simţi brusc mai puternic decât ea. Întotdeauna el fusese cel slab, cel sensibil, iar Carla fusese punctul de sprijin al relaţiei lor… al lui! Acum ea era cea sensibilă, ca atunci, la primul sărut. El se gândi că ea era puternică doar aşa, în faţa celorlalţi, dar în sinea ei era vulnerabilă, poate mai vulnerabilă decât el. Brusc se simţi vinovat şi realiză că este rândul lui să fie punctul de sprijin. Postura asta îl stânjenea. Nu era obişnuit cu ea. Nu ştia de unde să înceapă. Se apropie încet de ea şi o luă în braţe.

– Şşşş!… gata! Nu mai plânge! Îmi pare rău! Bine?

Îi şterse lacrimile şi o sărută cu blândeţe.

– Ce are ea şi eu nu am?

La fel de brusc, el se simţi revoltat. Sentimentului de vinovăţie îi luă locul cel al suferinţei. Se simţi rănit. S-ar fi simţit rănit chiar dacă ea ar fi insinuat că el ar căuta la o altă femeie ceva ce ea nu poate să-i ofere, dar la o statuie… la un obiect… O împinse în pat cu violenţă.

– Cum poţi să spui aşa ceva?… Îmi faci greaţă!… nu eu sunt cel care se gândeşte la ea tot timpul, tu eşti! Eşti mai obsedată de ea decât mine!…

Îşi luă geaca şi părăsi în grabă camera coborând scările spre living, unde se aflau mama lui, mama Carlei şi uşa de la intrare.

– Mihai!… Stai!… Aşteaaptă!… Mihaaaai! Î-hâă-hă-hă-hî-hî-hâaah!…

– Mihai! De ce plânge Carla?… Unde te duci singur la ora asta?

Fără să se oprească, el spuse peste umăr, în drum spre uşă:

– Am nevoie de nişte aer proaspăt. Aici nu se poate respira!

Doamna goală, confidenta mea! (#6)

– Săru’mâna!

– Bună, fata mea!

Femeia îi privi îndeaproape. Erau atât de tineri şi de frumoşi!… şi fericiţi!… Parcă îi era teamă să nu-i piardă. Ea nu avusese parte de fericire lângă bărbatul ei. Viaţa alături de el fusese un calvar. Dar ar face totul din nou fără să ezite numai să ştie că băiatul ei va fi fericit şi va avea parte de împlinirea de care ea nu avusese. “Dumnezeu să-l ierte că a avut destule păcate, dar l-am iubit!…”

Pe Carla o iubea ca pe fiica ei. Îi era recunoscătoare pentru ceea ce făcuse pentru fiul ei. Numai o fată ca ea ar fi fost în stare să îl iubească pe Mihai atât de mult şi să îl accepte aşa cum este. În plus, se simţea din belşug influenţa pozitivă pe care o exercita asupra lui de la o zi la alta. “Aproape că mi-e frică! Sunt prea fericiţi ca să dureze!” se gândea că dacă relaţia lor s-ar fi terminat, Mihai, la cât e el de sensibil şi la cât de mult o iubeşte pe Carla, ar fi distrus şi nu s-ar mai apropia vreodată de altă fată.

– Mamaa! Ce faci?

– Săru’mâna!

– Bună, Mihai!… Am venit pe la mama lui Mihai să bem cafeaua!

– Voi vreţi cafea, copii?

– Nu, mamă! O să ne ducem în camera mea. Ai putea să ne aduci mai târziu nişte limonadă.

– Ia spuneţi, copii, unde vreţi să vă petreceţi Sărbătorile?

– Eu şi Carla ne-am gândit să petrecem Crăciunul cu mama şi cu dumneavoastră, iar de Revelion poate vom pleca undeva, sau ne ducem la un party la nişte prieteni.

– Vezi, dragă?… Mama ta spunea mai devreme că sunteţi atât de îndrăgostiţi încât nu vă gândiţi decât la voi, iar pe noi, mamele, ne-aţi uitat!

– Nu se poate! Mama, ai spus tu asta? Drept pedeapsă nu o să-ţi iau niciun cadou de Crăciun! spuse el râzând, un râs molipsitor care îi îndemnă şi pe ceilalţi să facă acelaşi lucru cu poftă.

– Mihai, dar ia spune, sunteţi în ultimul an de liceu! Te-ai gândit ce cale vrei să urmezi mai departe? Carla zice că vrea să devină scriitoare. Tu?…

– Da, vreau să devin avocat.

– Avocat? De ce tocmai avocat?

– Pentru că vreau să ajut oamenii neputincioşi în faţa sistemului.

– Dacă tu cauţi dreptatea urmând Dreptul, vei avea numai decepţii.

– De ce spuneţi asta?

– Crede-mă, dragule, sunt în barou de peste 10 ani. Şi drepatea nu este a celor drepţi, este a celor puternici. Un om sărac nu poate niciodată să ceară despăgubirile meritate deoarece trebuie să plătească anticipat o taxă de timbru de 10% din valoarea sumei cerute, bani pe care, dacă pierde procesul, nu și-i mai recuperează. Iar cel bogat are avocați mai buni care pot manipula legea după caz! Dacă nu accepţi asta şi totuşi vrei să faci carieră ca avocat, vei fi strivit de către sistem. Sfatul meu, dacă vrei să ajuţi oamenii, este să te faci doctor sau savant, să descoperi un leac împotriva cancerului sau a SIDA. Cred că mult mai mulţi oameni îţi vor fi recunoscători. Şi mai cred că tu eşti capabil să faci orice ţi-ai propune.

Se aude o bătaie în uşă: “Des-chii-de uuuu-şa, creş-ti-neee!…” Erau colindătorii. De mic copil îl fascinaseră copiii aceia cu obrajii rumeni care colindau în Ajun străduindu-se să cânte cât mai frumos şi se bucura alături de ei când le vedea ochii sclipind de fericire la primirea vreunei bancnote sau a unei portocale. El nu fusese niciodată cu colindul. Dar când mama lui le deschidea uşa acelor copii era la fel de bucuros ca atunci când venea Moş Crăciun. Mai târziu aflase că el nu există şi că era un coleg de serviciu al mamei sale şi totodată iubitul ei, deşi singurele ocazii când l-a adus în casă au fost în calitate de Moş Crăciun.

Dar aceşti colindători erau adevăraţi. Ei reprezentau spiritul Crăciunului şi el saluta de fiecare dată venirea lor cu entuziasm. Şi acum a fost foarte bucuros de venirea lor, dar s-a mulţumit să-i privească zâmbind şi să-i asculte. Acum nu mai era copil şi nu se cădea să se poarte ca unul. Carla, însă, i-a văzut acea sclipire stranie în ochi, privire care o fascina şi pe ea, şi a înţeles că este foarte fericit în acele momente. Îl cunoştea mai bine deât pe ea însăşi. Citea în el ca într-o carte deschisă.

După plecarea colindătorilor, tinerii se retraseră în camera băiatului,iar mama le aduse limonada promisă.

– Mâine avem evaluarea la psihologie. Nu crezi că ar trebui să învăţăm un pic?

– Hmmm!… Nu prea am chefff!… Ştii doar că dacă te am prin preajmă numai la învăţat nu mă pot gândi!

– Dar la ce te gândeşti, obsedatule?

– La asta!

(va urma)

Doamna goală, confidenta mea! (#5)

Pentru că aţi fost cuminţi, continuarea aventurii lui Mihai. Enjoy!

*

 

Vara a fost o experienţă de vis. Clipele petrecute alături de Carla la mare, la munte şi chiar în Bucureşti au fost cele mai frumoase din viaţa lui. Era fericit. Carla era într-adevăr fata de care avea nevoie. Dar totuşi nu-i era de ajuns. Ceva îi lipsea. Celorlalţi nu le venea să creadă că “visătorul” Mihai se maturizase în sfârşit. Unii chiar erau invidioşi că “un fătălău ca el” pusese mâna pe “o bucată bună cum e Carla”. El nu se mai exterioriza de faţă cu nimeni şi nu-şi expunea părerile sau aspiraţiile decât în faţa Carlei. Acest lucru l-a făcut să se izoleze de toată lumea, chiar de unii dintre prietenii lui. ” Nu mi-au fost niciodată prieteni!” gândi el. Şi-a dat seama că acesta este un lucru benefic pentru el. Chiar şi mama lui era fericită cum de mult timp nu mai fusese.

Dar sufletul lui era încă bântuit de piatra cea albă din inima Herăstrăului. În serile paşnice şi înstelate de vară el îi făcea vizite lungi şi dese care de multe ori se întindeau până dimineaţa. De multe ori îi era teamă că e prea ambiţios, că vrea prea mult şi că ar putea pierde totul. Dar simţea că dacă nu depăşeşte cumva acest moment nu va putea niciodată să se simtă împlinit şi, mai mult, nu va putea să o facă fericită pe Carla pe care o iubea mai mult decât orice. ” Chiar decât pe mama!” gândi el. Îşi aduse aminte de prima întâlnire cu statuia. Gândise atunci că doar o femeie inocentă ca ea l-ar putea face să se simtă împlinit. Acum zâmbea indulgent la un asemenea gând. I se părea că trecuse mult timp de atunci şi că el era mult mai tânăr şi mai necopt decât acum. Carla îl făcuse să descopere că se înşela, că în viaţă ai nevoie de mult mai puţin decât crezi ca să poţi fi fericit. Îşi aminti prima noapte de dragoste cu ea: fusese atât de pasională şi de atentă! Îi lăsase impresia că se preocupa mai mult de el, de plăcerea lui decât de a ei. ” Asta înseamnă dăruire!” îşi spuse. “Şi cine reuşeşte să se facă atât de iubit are toate motivele ca să fie fericit!”

Şi Carla era fericită. Mai ales că înţelesese că el o vedea acum ca pe o femeie şi se bucura din partea lui de acea iubire de care avea nevoie şi pe care crezuse că nu o va obţine niciodată de la el. Şi ei i se părea că a trecut mult timp de când Mihai a sărutat-o pentru prima dată în living pe fotoliul de piele roşie. Până la urmă avusese dreptate în privinţa lui. Avusese nevoie de ea. Fusese un experiment reuşit şi era mulţumită de ce a scos din el. Îl privea ca pe propria ei realizare. Nu se mai simţea ca o pradă. Îşi aduse aminte de acel sentiment de atunci şi cum a reuşit el s-o facă să izbucnească în lacrimi printr-o simplă întrebare atât de sinceră încât părea de-a dreptul naivă. Atunci i se simţise inferioară. Zâmbi încurcată şi simţi cum roşeşte amintindu-şi de acele momente. Acum îl iubea şi mai mult pentru că i se părea o versiune îmbunătăţită a lui celui de atunci. Şi îl iubea şi mai mult pentru că această versiune upgradata o considera opera ei.

Mihai era mult mai tolerant. Se împăcase cu ceea ce el numea “defectele” sau “superficialitatea” Carlei şi învăţase să o accepte asa cum este. Acum chiar încerca să îi facă pe plac în anumite privinţe. Vedea lumea cu alţi ochi şi asta numai datorită ei. Ea era cea care îl învăţase că viaţa nu e aşa de roz precum pare şi că nu poţi întotdeuna să faci lucrurile aşa cum ţi-ai dori. Trebuie doar să încerci să le faci cât poţi mai bine şi să te bucuri de ceea ce ai şi, apoi, fericirea… vine singură. Dar ştia că aceasta nu poate fi o fericire adevărată, cel puţin nu pentru el. Nu îşi uitase niciodată aspiraţiile şi nici nu şi le nega. Ar fi însemnat să se nege pe sine ca om. Când era copil auzise mereu între adulţi discuţii de genul: “Când eram mic îmi doream să mă fac cosmonaut; îmi doream foarte tare să văd cum răsare Pământul de pe Lună… şi acum aş da orice ca să am şansa asta!…” De fiecare dată el era surprins şi gândea că oamenii mari sunt atât de proşti! Îşi promisese că el dacă va dori ceva nu se va lăsa până nu va obţine ceea ce îşi propune. Dacă un om renunţă la visurile sale, e mort pe dinlăuntru, iar el iubea viaţa!…

Dar acum se trezea şi el prins în valul mediocrităţii. Se trezea mereu gândindu-se că poate în tot acest timp greşise, că aşa era normal să îţi petreci viaţa. Doar toţi ceilalţi făceau la fel!… Şi când unul ca el le spunea părerea lui ei strâmbau din nas: “Eah!… fluturi de copil! Get yourself grown up, kid!” El nu putea fi totuşi de acord cu ei şi dacă aceasta era maturizarea, atunci nu şi-o dorea!

Cu toate acestea, se simţea din ce în ce mai des prins în hăţişurile normalităţii. De fapt nu era aceasta normalitatea. Nu pentru el. La urma urmei era ceva convenţional; dacă cine a inventat graiul i-ar fi spus câinelui găină, acum cel mai bun prieten al omului ar fi fost chemat cu “pui-pui!” în loc de “cuţu-cuţu” şi asta ar fi fost la fel de normal pe cât de anormal ar fi fost să îl numeşti “câine” aşa cum îl numim noi astăzi. Tot aşa şi cu normalitatea: dacă este impusă de majoritate este luată în considerare, iar dacă unul mai mult sau mai puţin vizionar vine şi spune că ceea ce se credea a fi realitate este total
greşit ceilalţi îl vor considera nebun, nefiind capabili să priceapă că ei sunt cei ce trăiesc într-o falsă realitate. Cum spunea şi Platon: dacă unul iese din Peşteră şi vede lumina Soarelui şi se întoarce, apoi, mânat de principiul solidarităţii faţă de semenii săi, pentru a-i convinge să facă acelaşi pas, atunci ei vor arunca în acesta cu pietre şi nu vor părăsi Peştera. Galilei a fost acuzat de erezie pentru că a susţinut ceea ce astăzi ştiu şi cred toţi preşcolarii.

 

*

 

– Bună, mamă!

– Ce faci, Mihai?

– Am venit de la şcoală!

– Singur?

– Nu! Cu Carla!

 

(va urma!)

Doamna goală, confidenta mea! (#4)

Iată şi cel de-al 4-lea episod al frumoasei noastre nuvele 😛

 

*

 

– Cum te simţi?… Să nu-mi spui că încă te mai gândeşti la dobitocii de azi-dimineaţă!

Stătea nemişcat în fotoliul familiar al Carlei privind la fel de familiarul spătar din piele roşie. Întotdeauna îi plăcuseră fotoliile Carlei. Aveau o formă mult mai inspirată şi o culoare mult mai frumoasă decât pesimistul cenuşiu al fotoliilor sale. Mama Carlei o consultase pe ea când le cumpărase şi fotoliile reprezentau de fapt alegerea fetei, nu a mamei pe când mama lui le-a ales pe cele din piele gri pe care el nu le poate suporta. “Mă deprimă culoarea gri!” gândi el.

– N-ai de gând să spui nimic?… Pe bune! Nu ştiu ce-a fost în capul tău! Să te culci lângă statuia aia? Puteai să răceşti urât de tot sau, mai rău, să fii snopit în bătaie de nişte huligani! Tu nu ai pic de minte? La ce te-ai gândit de ai făcut una ca asta?

– Îţi mulţumesc frumos! O critică în plus este exact lucrul care îmi lipsea! Mai ales că vine de la tine! Acum mă simt mult mai bine!

– Nu fi copil! Ştii foarte bine că nu te critic dar trebuie să recunoşti şi tu că te-ai comportat foarte ciudat. Nu o spun ca pe un reproş, ci pentru că mă îngrijorează atitudinea ta din ultima vreme… dar tu… eşti întotdeauna prea ocupat să te plângi pentru te-miri-ce lucru şi să critici pe toată lumea care nu plânge alături de tine în loc să apreciezi oamenii care te iubesc şi te tolerează aşa cum eşti: cu toate calităţile, cu defectele şi cu ciudăţeniile tale!

– Îngrijorează?… oameni care mă iubesc?

Mihai zâmbi încurcat. Fata îl dezarmase complet. Cel mai mult îl surprinsese faptul că îşi începuse pledoaria pe un ton cald si consolator şi devenise tot mai agresivă, vorbind tot mai repede şi mai răstit, uitând parcă să mai respire. Acum respira greu ca după un sprint sănătos, fiind roşie toată ca un măr pârguit. Cunoscându-l ea se aştepta ca el să înceapă să plângă ca un copil, să îi dea dreptate şi eventual să-şi ceară scuze. Dar spre surprinderea ei, el se ridică din fotoliul lui venind spre al ei, se aplecă zâmbind şi prinzându-i palmele într-ale lui, repetă ultima frază:

– Oameni care mă iubesc?… Tu mă iubeşti, Carla?

Ea tăcu neputând să spună nimic şi fu rândul ei să fie surprinsă. Ochii i se înceţoşară şi făcu exact lucrul la care s-ar fi aşteptat de la el: izbucni într-un hohot de plâns. El se ridică şi o cuprinse în braţe şi îi sufocă suspinul cu un sărut blând şi pasional. Surprinsă pentru a doua oară, ea se relaxă devenind moale, nemaifiind stăpână pe corpul ei şi începu să tremure, dar de data asta nu din cauza plânsului. După un timp el se desprinse de ea privind-o cu acelaşi zâmbet de mai devreme, iar ea avu impresia că el păstrase acest zâmbet chiar şi în timp ce a sărutat-o. Parcă îi simţea gustul pe buze. Se gândi că băiatul i-a dat o lecţie importantă. Natura lui a făcut-o întotdeauna să-şi facă griji pentru el şi a văzut că nu ştie cum să se poarte cu fetele şi că nu este capabil să cucerească vreuna. Şi-a zis că atunci când va veni vremea, ea va fi prima lui iubită şi îl va învăţa cum să le capteze interesul. Dar mai târziu, după ce era clar că acea clipă sosise, se trezi că nu avea curajul să facă acel pas, deşi fusese mereu dezinvoltă cu băieţii. Nu a avut nici măcar curajul să recunoască faţă de ea însăşi, dar se îndrăgostise de el. El, care trebuia să fie experimentul ei, a făcut din ea o pradă – propria lui pradă. Şi cea mai mare ironie este că a făcut-o fără ca măcar să-şi propună acest lucru. Şi acum se gândea că este prinsă într-o cursă fără scăpare. Ştia că el n-o iubeşte. De fapt o iubea, şi chiar foarte mult; poate era fiinţa pe care o iubea cel mai mult, dar era conştientă de fatul că nu o iubea cu acel gen de iubire de care ea avea nevoie şi cu care ea îl iubea la rândul ei. Cu rimelul întins pe obraji, încă mai suspina serios când mama ei îşi făcu apariţia în încăpere. La cât de marcaţi erau de ultimele scene petrecute între ei, nici nu îi simţiseră prezenţa.

– Mihai! Ce i-ai făcut fiicei mele?

– Eu… Nimic!

– Cum nimic! Atunci de…

– Nu… Mamă! Plâng de fericire!…

 

(va urma)

Doamna goală, confidenta mea! (#3)

Pentru că aţi fost cuminţi, aţi citit, aţi comentat, v-a plăcut (sper!), iată şi mult-aşteptatul (din nou, sper) episod 3! Enjoy it:

Ajuns acasă, nu mănâncă nici cât o pisică simandicoasă deşi mama îi pregătise mâncarea lui preferată. “E felul ei de a-şi cere scuze!”gândi el. Îi răspundea expeditiv la întrebări şi se grăbi să se ducă în camera lui deşi nici somn nu-i era câtuşi de puţin. Se zvârcoli ceva timp, dar nici vorbă de somn. Se strecură tiptil afară şi hălădui pe străzile Bucureştiului ca un aurolac izgonit din culcuşul său de altul mai puternic decât el. Mergea fără ţintă, cel puţin el nu-şi propusese niciuna, dar se trezi îndreptându-se spre Herăstrăul pustiu la ora asta. Se hotărî să se ducă la statuia care-l fascinase atât de puternic în urmă cu câteva ore. După vreo două ore de plimbare uşoară ajunse la stânca de marmură. Se apropie sfios de ea, ca un copil care calcă pragul şcolii pentru prima dată. Se aşeză şovăind pe piedestal lângă făptura aceea (pentru că el o considera mai mult decât o piatră lipsită de conştiinţă) plecându-şi capul şi privindu-şi genunchii ca un copil vinovat. După un timp îşi ridică privirea şi fixă ca şi în urmă cu câteva ore ochii marmurei care exercita în mod inexplicabil atâta putere de seducţie asupra sa. În întunericul nopţii, lumina palidă a lunii si a felinarului din apropiere exacerbau misterul iar băiatului nu îi trebui prea mult timp pentru a reveni în starea de transă pe care atât de incitat o descoperise în cursul zilei. Între el şi piatra din parc avea loc un dialog mut în care cuvintele nu aveau nicio valoare şi nicio putere. Puterea lor era depăşită în universul în care el păşise. Cu toate simţurile anihilate dar cu conştiinţa mai vie ca niciodată înainta sigur pe el în prăpastia ce i se oferea misterioasă spre explorare. Nu îi era teamă că se va rătăci deoarece nu exista decât o singură cale iar dacă ar fi vrut să se întoarcă era de ajuns să se deconecteze psihic şi revenea la realitate sau mai bine spus la falsa realitate a semenilor lui… nu! El nu seamănă cu ei! Se simţea umilit să fie asemănat cu mediocritatea si superficialitatea revoltătoare din jurul lui. Treptat se lasă tot mai abandonat pe calea ce i se întinde cuminte în faţă asemenea unui sul de mochetă care se derulează pe măsură ce el înaintează. Gândurile i se estompează până ce luciditatea îl părăseşte cu totul…

Un râset puternic îl trezeşte la realitate. Deschide ochii, ridică capul de pe sânul rece de marmură şi îşi mişcă gâtul amorţit de durere în direcţia hohotelor. Nişte copilaşi de 7-8 ani care probabil se duceau la şcoală râdeau de el ţintuindu-l cu privirile vesele şi cu degetele acuzatoare. Îşi frecă gâtul amorţit şi ochii umflaţi de somn. Contactul cu lumina puternică a soarelui îl determină să-şi acopere pentru moment ochii cu palmele. Alt grup gălăgios, de data aceasta de adolescenţi de seama lui, se îndreaptă spre el. Câteva fete râd strident şi zgomotos aclamându-l persiflator.

– Ce faci, mă? Morţii mă-ti de labagiu pervers! se aude o voce.

– Hai, mă, să facem chetă să îi tocmim o panaramă!

Râsetele se înteţesc şi se trezeşte lovit de o sticlă goală de cola. Impactul dopului de plastic îi provoacă o durere scurtă şi ascuţită. Grupul se îndepărtă la fel de gălăgios iar el îşi acoperi faţa cu mâinile şi izbucni într-un hohot de plâns spasmodic.

( v a     u r m a)

Doamna goală, confidenta mea! (#2)

Era Carla. Chiar şi vocea ei îi suna ciudat în urechi. Îi îndepărtă încet mâinile şi lumina soarelui îi izbi cu violenţă retina. Se simţi de parcă ar vedea pentru prima dată toate aceste lucruri din jurul său… Singurul lucru familiar era privirea de marmură; blândă, îngăduitoare care parcă îl încuraja să exploreze noul univers ce i se dezvăluia generos înainte.

– Hei! Mihai! Ce se întâmplă cu tine? Cu cine vorbeai mai devreme?

El însă nu răspunde. Încă era debusolat. Privea în continuare piatra albă şi fină ca şi cum ar fi fost singurul lucru cunoscut în tot acest peisaj ostil şi străin.

– Hei! Ce-i cu tine? Mă îngrijorezi!… Doar nu te-ai îndrăgostit de statuia asta!

Începu să râdă. Un râs sincer şi cristalin.

– Numai tu ai putea fi capabil de aşa ceva!

Râsul ei îl făcu să-şi revină.

– Bună Carla!… Ce faci Brunooo?

Câinele lătră bucuros că Mihai în sfârşit îl bagă în seamă.

– Ce faci aici Carla?

– Eu? Îl plimb pe Bruno. Dar tu?

– Eu? Mă plimbam…

– Ei!…Hai spune…Cine te-a mai supărat acum?

– Mama!… Zice că nu înţeleg nimic… Poate că are dreptate…

– Ooo! Vino încoace! Îl sărută pe frunte. Lasă că mă ai pe mine. Nu-i asculta pe ceilalţi!

Carla era mai specială. Deşi nici ea nu credea în aspiraţiile lui, avea impresia că ea îl înţelege. Era singura care putea să îl consoleze şi să-i redea încrederea în sine însuşi. Îi păsa de sentimentele lui. El o iubea mai mult decât şi-ar fi iubit o soră dacă ar fi avut vreuna. Era singura făptură care se apropia de idealul său de umanitate, deşi chiar şi ea era superficială în multe privinţe. Era oricând bucuros să o întâlnească pentru că reuşea întotdeauna – numai ea ştia cum – să îi alunge supărarea şi chiar să-l înveselească în desele momente de criză sentimentală pe care el le traversa.

Totuşi, acum parcă nu mai era bucuros să o vadă. Chiar era ofticat că ea apăruse. “Dar de ce?” Singur găsi răspunsul. Pentru că îl întorsese din drumul său spre CAPĂT. Iar ceea ce se afla acolo îl frământa teribil. Era ceea ce el căutase dintotdeauna. Nu ştia ce este dar sigur trebuia să fie piatra filozofală, răspunsul la întrebările existenţiale pe care şi le pusese mereu, concretizarea idealurilor la care aspirase necontenit sau, poate, toate astea la un loc. Se întreba dacă va mai putea vreodată să ajungă atât de aproape de CAPĂT… Şi vinovată era numai Carla!…

– Zi, măi, ai fost?

– Ăăă… unde?

– Băi, tu nu eşti cu mine aici. Pe unde rătăceşti? Te-am întrebat dacă ai fost azi la şcoală că eu nu te-am văzut.

– Nu, nu am fost.

– De ce?

– Lasă asta. Hai să ne plimbăm. Vrei?

– Sigur! spuse ea puţin surprinsă.

Mihai uită repede de supărare şi acum chiar se bucura că se întâlnise cu Carla. Se simţea bine cu ea. Ziua trecuse ca prin farmec. Nu-i venea să creadă cât de parşiv poate fi timpul. Ajunşi în faţa casei ei, îşi luă un “pe curând” de la ea după obişnuitul sărut pe obraz, apoi plecă spre casă, liniştit şi frământat. Liniştit pentru că îşi prizase doza necesară de împăcare lăuntrică din care Carla avea întotdeauna o porţie pregătită pentru el şi frământat pentru că simţea că viaţa lui se schimbase radical din acea zi, deşi nu ştia cauza acestei schimbări şi nici nu identifica un efect palpabil al acesteia. Dar era sigur că ceva s-a schimbat. Simţea el asta. Şi ştia că dacă el simte ceva nu se înşeală. Chiar dacă nu ştie exact despre ce este vorba, cu siguranţă nu se înşeală. Acesta este un motiv pentru care caută răspunsul acela. Şi când te gândeşti că azi era atât de aproape de adevăr, atât de aproape de CAPĂT!… Daa! Asta trebuie să fie! Femeia aceea – adică statuia aceea – trebuie să fie cheia. Probabil că asta îl frământă…

Doamna goală, confidenta mea! (#1)

Nimic interesant la prima vedere. Doar un tip obişnuit. Ai zice că e un tocilar care nu ştie altceva decât logaritmi şi, eventual, câţi cromozomi are o găină. De fapt nu e deloc aşa! Este foarte inteligent, nimic de zis. Dar nu e nici pe departe tocilar. De fapt nici nu-şi petrece prea mult timp învăţând. În schimb, este capabil de o sensibilitate rar întâlnită. Trăieşte intr-un univers numai al lui, în care visează, în care îşi clădeşte lumea ideală, destinul pe care şi-l doreşte. Sensibilitatea lui excesivă îl face să se simtă rănit de orice cuvânt mai dur, dar tot ea îi permite să descopere lucruri nebănuite de alţii, prin asocieri de care numai el este capabil.

Nimeni nu îl înţelege cu adevărat. Nici chiar părinţii lui. Acest lucru l-a determinat să se închidă în el şi să-şi exerseze sensibilitatea nativă dublată de o imaginaţie pe măsură.

Acum , spre exemplu, se plimbă prin Herăstrău, supărat că mama lui, sătulă de atâta visare de care el dă dovadă, l-a repezit cu un “Tu chiar nu înţelegi nimic?” mai răstit.

– De fapt ea este cea care nu înţelege nimic! gândi el.

Şi, brusc, îi veni în minte ideea că şi-ar dori o mamă care să-l înţeleagă, ba nu! O femeie care să-l înţeleagă! Da, de asta ar avea nevoie: de o femeie care să-l înţeleagă. Asta ar preţui el cel mai mult în relaţia cu o femeie. După părerea lui, asta era mai important chiar decât sexul. Desigur că majoritatea adolescenţilor de vârsta lui ar zâmbi ironic la auzirea unei asemenea afirmaţii. Chiar şi prietenii lui zâmbeau tolerant când el îşi expunea teoriile lui himerice. Ei nu-i zâmbeau ironic, ci doar pentru că nu credeau în convingerile lui. Îl acceptaseră aşa cum e, gândind că un individ excentric îşi avea sarea şi piperul lui în grup. Era un factor care îi destindea cu naivitatea cu care credea în idealuri înalte pe care toţi le considerau deja pură demagogie. Pe el, însă, zâmbetul lor tolerant îl durea mai mult decât o bătaie umilitoare primită de la un outsider. Erau prietenii lui şi prietenii ar trebui să se înţeleagă reciproc şi să creadă unii în aspiraţiile celorlalţi. Asta era o altă teorie de-ale lui.

– Dar unde să găsesc eu o femeie care să mă înţeleagă? Nimeni nu mă poate înţelege. Poate ceilalţi au dreptate. Poate că eu sunt cel care nu înţelege!

Şi, frământat de acest gând, dă cu piciorul într-o piatră, în încercarea de a se descărca de furie. Piatra însă, nu-i răspunde aşteptărilor şi se izbeşte violent cu un sunet surd. El îşi ridică ochii surprins şi descoperă un piedestal din ciment finisat pe care se odihneşte ostentativ o femeie din marmură albă, pe jumătate goală. Rămâne în contemplaţie, uitând complet de supărare. Trecuse de o groază de ori pe aici, dar nu observase piatra asta până acum. Apariţia din faţa lui îl lăsase fără suflare. Era perfectă. Ai zice că deţine şi suflet. Zăcea întinsă pe spate, iar capul, sprijinit de mâna dreaptă era uşor înclinat într-o parte, fiind luminat de un zâmbet îngeresc de fermecător. Sânii îi erau rotunzi şi păreau tari. “Normal! Doar sunt din marmură!” gândi el zâmbind. Bazinul era răsucit astfel încât, de la mijloc în jos, era întoarsă pe o parte, iar un cearceaf o acoperea până peste şoldul de deasupra, în timp ce în partea inferioară se zgârcea să îi mai acopere trupul, lăsând să se vadă partea superioară a pulpei. Totuşi, cearceaful avea decenţa de a-i ascunde feminitatea de privirile prea curioase. Zâmbetul ei inocent lăsa impresia că nu este conştientă de cât sex-appeal face uz, iar acest lucru era şi mai incitant. Îşi zise în sinea lui că dacă ar avea suflare, nu ar fi bărbat care să nu şi-o dorească. Admise că a văzut multe femei în Hustler care nu aveau nici pe departe asemenea contururi. Dar mai mult decât atât, l-au fermecat ochii ei visători şi expresivi, părul ei ondulat în bucle generoase (întotdeauna îi plăcuse un astfel de păr). Ochii păreau că privesc o lume diferită de cea din parc, o altă lume decât cea pe care o cunoşteau ceilalţi oameni… “Pe care o cunoşteau oamenii! Doar ea nu e om!”îşi zise el.

Nu, nu era om! Dar el găsea mai multă expresivitate în ea – o piatră albă – decât într-o femeie animată şi plină de culori…. Bineînţeles că era mult mai expresivă! Nici cea mai bună actriţă nu se putea înfăţişa pe jumătate goală într-un parc împânzit de lume afişând această privire care denota inocenţă şi naivitate… decât dacă este într-adevăr inocentă… Însă nu există femeie atât de inocentă!…

Acest din urmă gând îi schimonosi faţa într-o grimasă de regret. Ar fi femeia ideală pentru el. Probabil că ea ar fi singura capabilă să-i înţeleagă frământările şi să le încuviinţeze. Singura care ar face din frământările lui propriile ei frământări. Singura pe care el ar putea s-o iubească cu adevărat.

Privind la marmura albă, ghicea această înţelegere în zâmbetul ei îngăduitor care părea că spune: “Eu înţeleg orice! Pune-mă la încercare!” Deşi era goală în parc, părea o adevărată doamnă. “Doamna goală… îmi place cum sună! îsi zise el afişând un zâmbet vag. Se apropie încet, cu emoţie, de soclu. Se aşeză cuminte pe margine şi îşi sprijini privirea în ochii ei mari şi galeşi. “Fata asta priveşte altă lume. Parcă e ruptă din rai. Nu vede ceea ce văd ceilalţi. Ea vede altceva… Altceva ce?” Chinuit de întrebare explorează mai adânc în ochii ei. Ca hipnotizat se pierde în irişii înmărmuriţi ai pietrei având sentimentul că se apropie de răspunsul pe care îl caută cu atâta patimă. Fascinaţia creşte. Nu mai vede parcul, copacii, oamenii, nici chiar lumina zilei. Nu mai vede nimic, nici măcar întuneric. Este ceva inefabil, dar armonios. Nu-şi poate explica ce este şi nici măcar nu încearcă. Este prea preocupat să ajungă la capăt. Nu ştie exact cum arată acest CAPĂT sau ce-l aşteaptă acolo, dar este sigur că acolo se află răspunsul pe care-l caută. Nu mai simte nimic: nici emoţie, nici durere, nici propria greutate. Nu aude, nu vede, de parcă toate simţurile i-au fost anihilate… parcă ar fi mort! Dar are totuşi conştiinţa propriei existenţe, nu poate fi mort… Totuşi, existenţa asta… parcă n-o mai recunoaşte. De fapt ceilalţi n-o cunosc. El parcă şi-o aduce aminte de undeva din negura timpurilor…

– Mihai! un sunet răzbate până la el tulburându-i liniştea asurzitoare care nici linişte nu era. Încă în transă, o întreabă uitând că vorbeşte cu o statuie:

– De unde îmi ştii numele?

O pereche de mâini îi acoperă subit ochii readucându-l la realitate. Tresare speriat. Vede… vede întunericul! Vede ceva! I se pare ciudat. La fel de ciudat ca ciripitul melodios al păsărilor. La fel de ciudat ca plânsul copilului supărat că mama nu îi cumpără vată de zahăr sau ca lătratul câinelui pe care îl simte la picioarele lui gudurându-se.

– Ghici cine e?