Kamadeva (#esp)

Mereu am fost adeptul ideii că nu trebuie să ştii foarte bine o limbă străină pentru a face o traducere a unui poem fidelă originalului, ci, mai degrabă, să ştii bine… poezie! Astfel, înarmat cu nişte cunoştinţe precare de spaniolă şi cu un dicţionar nici pe departe la fel de precar (cred că aproximativ 80 de cuvinte le-am căutat în dicţionar!), am încercat din nou să fac ce-mi place mie mai mult şi mai mult: să mă joc de-a Eminescu. Ce-a ieşit, vedeţi dedesubt!

*

Con las penas amorosas

Deseando paz por alma,

Yo traté llamar en sueño

Al dios indio, a Kama.

*

Cabalgando un papagayo,

Vino altivo de ostentar

Un  hipócrita sonriso

En sus labios de coral.

*

Tiene flores venenosas

Entre alas, por amor.

Son del Ganges grandioso –

Flechas llenas de dolor.

*

Puso una flor en arco,

Disparando en mi pulmón.

Desde entonces yo no duermo –

No me deja el corazón…

*

Con su flecha ponzoñosa

Arribó de castigar me

El que se nació del cielo

Y de la ilusión culpable.

Pentru cine vrea să compare cu varianta originală, o găsiţi aici, la traducerea în engleză!

Our love has fled…

Our love has fled, a faithful friend

To both of us the same,

So to my love-songs I can send

Good-bye, to all of them.

 

Inside the chest of drawers locked

By cold oblivion’s hand,

They whisper on my lips will not,

Nor sparkle on my head.

 

Too much blue sky, too many stars

And murmur from the spring,

And such a melancholic love

Is all that they can bring!

 

From which forgotten distant heap

They blossomed into me!

And how I wet them with my weep,

My darling, just for thee!

 

How hard their turmoil to traverse

From deepest grief I felt,

And how I’m sorry, I confess,

That I’m not feeling yet!

 

For you no longer want to be

My guiding light from depth

Because your eyes are dark like thee

And resurrect the death!

 

No longer give your humble smile

Or show your gentle face

Thus into dream to change my life,

A life my dream to make.

 

So you could grow into my thoughts

As soon as moon will rise

Like shade of charming tales of those

One thousand and one nights.

 

A dream so mystical and sweet –

It was beyond the speech!

And it was far too good so we

Aspired but couldn’t reach.

 

Too much an angel to my eye

You were and less a she,

And therefore happiness did fly

Because it couldn’t be.

 

Too much we’ve lost our eager soul,

And deeply in its lure;

Too much forgot the God and all

For this to be a cure.

 

Perhaps there is no place in this

Absurd, unworthy world

For something that the pain could leash,

For such a love untold!

 

 

Mai jos versiunea originala a lui Eminescu. Enjoy! 🙂

 

S-a dus amorul…

 

S-a dus amorul, un amic

Supus amândurora,

Deci cânturilor mele zic

Adio tutuurora.

 

Uitarea le închide-n scrin

Cu mâna ei cea rece,

Și nici pe buze nu-mi mai vin,

Și nici prin gând mi-or trece.

 

Atâta murmur de izvor,

Atât senin de stele,

Și un atât de trist amor

Am îngropat în ele!

 

Din ce noian îndepărtat

Au răsărit în mine!

Cu câte alcrimi le-am udat,

Iubito, pentru tine!

 

Cum străbăteau atât de greu

Din jalea mea adâncă,

Și cât de mult îmi pare rău

Că nu mai sufăr încă!

 

Că nu mai vrei să te arăți

Lumină de-ndeparte,

Cu ochii tăi întunecați

Renăscători de moarte!

 

Și cu acel smerit surâs,

Cu acea blândă față,

Să faci din viața mea un vis,

Din visul meu o viață.

 

Să mi se pară cum că crești

De cum răsare luna,

În umbra dulcilor povești

Din nopți o mie una.

 

Era un vis misterios,

Și blând din cale-afară,

Și prea era de tot frumos

De-au trebuit să piară.

 

Prea mult un înger mi-ai părut

Și prea puțin femeie,

Ca fericirea ce-am avut

Să fi putut să steie.

 

Prea ne pierdusem tu și eu

În al ei farmec poate,

Prea am uitat de Dumnezeu,

Precum uitarăm toate.

 

Și poate că nici este loc

Pe-o lume de mizerii

Pentr-un atât de sfânt noroc

Străbătător durerii!

Odă lui Creangă

De tine, Creangă, ne e dor,
de-al tău colocvial umor,
de Nică cel fără noroc
la furat şi în amor.

De tine dor mereu ne-o fi,
şi nouă şi la-ai noşti copii,
de Creangă cel preamultiubit,
de harul tău de-a povesti.

Ni-i dor de-a’ tale amintiri
care trezesc în noi trăiri,
care ne fac să ne-amintim
c-am fost şi noi cândva copii.

Tu ne-aminteşti ce noi uităm:
copiii rău să nu-i certăm,
că şi noi boacăne făceam.
Copii să fim iar învăţăm

când te găsim pe tine-n sat
sau la cireşe, la furat,
sau când de-acasă ai fugit
pe prund, la baltă, la scăldat.

În duhul tău cel de copil
ne regăsim pe noi, umil,
în zi cu frig sau cer senin
sau zi frumoasă de april.

A’ tale basme-nveselesc
copiii care le citesc.
Cu ei ne-nveselim şi noi,
şi-aceste lucruri ne uimesc!

Şi-atunci te plângem cu amar
ca pe-un străbun pierdut hotar.
De tine pururi ne-o fi dor,
şi în cuptor, şi-n făurar…

 

Mai târziu sau poate mâine vă voi încânta cu primele mele poeme: rondelurile.