Floryn Leahu Blog

poezie, proza, traduceri… stuff like that

Daţi-i vieţii o şansă…


Stau în lotus şi

meditez…

E ciudat… în corola lotusului par o albină însetată de nectarul

liniştii.

Mă dau jos de pe lotus şi plutesc agăţat

de un gând – liniştea nu este aici!…

Drag yoghin, drag călugăr budist, lotusul vostru

e un vag basm pueril – o minciună!

Liniştea lui e acceptarea…

Sunt prea slab să mai accept…

Sunt prea puternic să mai sper utopia…

Sunt prea dezamăgit să mă mai împotrivesc…

Suntem răi, nu e cale de scăpare…

Este, dar nu pentru noi: biosfera fără om…

Anxietate, desfăşoară-ţi giulgiul sufocant dimprejuru-mi!

Disperare – tu chin!

Frustrare – tu spin!

De ce mă hăituiţi voi, plăgi ale

conştiinţei?

De ce nu pot fi asemeni lor,

ignorant?

Unde eşti tu, ultim război?

Unde eşti tu, fierbinte asteroid?

Unde eşti tu, dulce

sfârşit…

Veniţi, veniţi! Năruiţi tot!

Daţi-i vieţii

o şansă…

Advertisements

December 13, 2010 Posted by | poezie | , , , , , , , , , , , , , , | 3 Comments

Emoţionant: “Alo, Centrala!”


Am o prietenă care are tipul acela de job într-o firmă mare, ştiţi voi: genul de firmă în care de obicei “băieţi’ de la aITi” trimit colegilor din toate departamentele fel de fel de mailuri virale (virale nu înseamnă că au viruşi, ci că sunt atât de plăcute încât simţi nevoia să le împărtăşeşti, deci sunt… contagioase). Pe cele mai interesante dintre ele mi le trimite şi mie. La fel s-a întâmplat şi astăzi, când mi-a trimis următoarea povestioară. Nu ştiu dacă este adevărată sau nu, dar este foarte emoţionantă. Enjoy it!

Pe cand eram copil, tatal meu a facut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Imi aduc perfect aminte de ladita aceea din lemn lacuit, montata in perete. Receptorul stralucitor atarna intr-o parte. Eram inca prea mic ca sa ajung la telefon dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el.

Apoi am descoperit ca undeva, inauntrul acestui aparat, traia o persoana uluitoare. Numele ei era “Alo Centrala” si nu era nici un lucru pe lumea Continue reading

May 17, 2010 Posted by | Ce-mi place..., Uncategorized | , , , , | 8 Comments

Clipa


Lacul – pată de cleştar,

Oglindind al lumii rai,

Stă şi-ascultă fără grai

Zumzet dulce de florar.

 

Oglindeşte-al zării clar

În frumoşii zori de mai,

Lacul – pată de cleştar,

Oglindind al lumii rai.

 

Forme vii, sonor chenar,

Raze purpuri, umbre reci,

Spun că tu prin viaţă treci

Ca o zi prin calendar;

Lacul – pată de cleştar.

February 18, 2010 Posted by | poezie | , , , , , , , , , , , , , , , , | 4 Comments

Banc misogin!


Sună cineva insistent la uşă. Bărbatul deschide.

– Bună seara, sunt Moartea! am venit după viaţa ta!

Bărbatul se îbtoarce şi strigă după femeia lui:

– I’auzi, viaţa mea, pe tine te caută!

Jur că nu ştiu de ce bancurile misogine sunt atât de amuzante – şi nu o zic din perspectiva subiectivă de bărbat/porc/misogin! Am făcut un sondaj printre fetele pe care le cunosc şi au conchis toate că dacă bancurile misogine ar fi despre bărbaţi, nu ar mai fi la fel de amuzante, deci…

sursa foto

January 16, 2010 Posted by | Uncategorized | , , , , , , , , , | 5 Comments

Povaţă


 

Aceasta este tot o poezie din liceu, tot de la colocviul amintit mai devreme! Este o poezie, sinceră, copilăroasă, care se vrea matură şi călăuzitoare. Este foarte însufleţită şi revelatoare (probabil că observaţi ritmul furtunos pe scheletul căruia e construită), o poezie la care ţin foarte mult (probabil aţi mai auzit asta de 1000 de ori până acum; e adevărat că ţin la toate poeziile mele foarte mult, dar sunt unele care au un loc special în inima mea, aşs cum între femeile pe care le-ai iubit, există câte una pe care, oricâte vei mai avea după ea, o porţi în suflet şi în gând cu o nostalgie dulce)

 

De vrei, adierea,
Să-ţi mângâie chinul,
Învinge-ţi destinul
Şi leapădă-ţi fierea
Şi fugi de hainul
ce-ţi ia mângâierea,
Şi dulce ca mierea
Îşi face veninul.

Şi-nvaţă ce-nseamnă
Să ştii să te bucuri;
Şi-apoi din nimicuri
Ce vin şi te-ndeamnă,
Pe ele să picuri
Cu lacrimi de toamnă,
Încearcă şi toarnă
Tot felul de lucruri

Ce-ţi sunt mai utile
Ca banii şi-averea,
Ce-nşfacă durerea
Din tine, copile!
Ce-apoi fericirea
Aduc către tine,
Şi-atunci simţi cum vine
La tine iubirea.

Aievea de-ţi pare
Că-i vitregă soarta,
‘Ţi-închipui că moartea
E singura cale
Şi vrei să-ţi dai viaţa
Pe două parale
Şi singur cazi moale
Şi-ţi fuge nădejdea.

Dar nu asta-i taina
Şi nu ăsta-i rostul
Pe care tot prostul
În lume îl are.
Tu nu ştii că omul
E lucrul pe care
Nu-i nici o valoare
Să-i capete costul?

De-aceea iubeşte
Şi cată de-nvaţă
Să ştii cum în viaţă
Din plin se trăieşte.
Aruncă-te-n faţă,
Durerea-ţi opreşte
Şi o-nlocuieşte
Cu pofta de viaţă!

 

Ce mai este interesant la această poezie, este că are fix 1000 (o mie) de caractere! – lucru neprobat, am luat de bună contorizarea celor de pe agonia, dacă are cineva răbdare 😀 să îmi daţi de veste dacă au contorul bun.

Vă mai promiteam ieri că azi vă voi da un rondel, am scris câteva, da tot în liceu! (si abia în ultimul an m-am apucat de poezii! – Doamne, ce activ am fost: venea bacul, lucram full time, citeam foarte mult şi scriam şi multe poezii, iar acum nu mai fac nimic din toate astea – de unde aveam timp?). deci, mai târziu punem şi un rondel (poate scriu azi un rondel, că tot am devenit nostalgic, dar să vedem dacă mai iese ca în liceu 🙂 )

October 11, 2009 Posted by | poezie | , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 Comment