Vorbe dulci

O culoare de cuvinte

Lunecă pe cer fierbinte,

Printre nori şi avioane,

Între două telefoane.

 

Parte este nebunie,

Parte este insomnie,

Parte vocea care place,

Parte vocea care tace

 

S-o asculte pe cealaltă

Ca pe o cântare-naltă!

Şi mai e o părticică

De băiat şi de gagică

 

Care simt că se sufocă

De-o nevoie reciprocă

Să se piardă-n convorbire…

Însă, lucru cu uimire

 

E că cerul nu a fost

Niciodată mai frumos

Ca-n acele lungi clipite

Când prin el pluteau cuvinte,

 

Printre nori şi avioane,

Între două telefoane…

Lacrimi pentru Hristos

Aceasta e o poezie scrisă demult, prin ultimul an de liceu sau primul din cei doi petrecui la Litere – ştiu că vă întrebati cum un tip dăştept ca mine şi care iubeşte cuvântul aşa de mult a renunţat la aşa o facultate (buget zi), dar şi Emin a rămas corigent în clasa a IV-a la limba română, aşa că… chill (eu în clasa a IV-a, am câştigat locul I pe municipiul BUCUREŞTI la olimpiada de limba română… does that make me better than him? 😀 ). Anyway, poezia… uitasem de ea, dar am găsit-o pe pagina pea de pe agonia, pagină în care au crescut buruieni aşa că… hai să vedem!

 

Oh, Doamne!…dacă este fel,
te rog, sfârşitul, Tu abate-Mi.
De nu, voi fi al lumii miel:
urma-voi calea Mea de patemi.

Plângând umil, stătea-n genunchi,
plecat cu capul spre ţărână,
fiindu-I prinse în mănunchi,
sub barbă, mână printre mână.

În ochi cu lacrimi şi în gând
cu remuşcări şi glas de culpă
a zis; “pe care-o să-L sărut
e El!”… se duce şi-L sărută.

Îşi poartă pasul către El
soldaţi ce-n lanţuri Îl îmbracă;
în lanţuri care soarta Sa
o plâng de inima îţi seacă.

Apostolii plângeau în cor,
purtând în ei durere mare,
iar Petru Simon – dirijor,
plângea din toţi cu mult mai tare.

Erau cu toţii prea loviţi,
purtau prea multă suferinţă
ca să mai fie răzvrătiţi.
Smeriţi, cătau spre pocăinţă.

Pe fruntea Sa ţepoşii ghimpi –
cununa patimilor Sale –
îşi blestemau şi ei, plângând,
a lor coruptă ursitoare.

Plângea şi lemnul greu şi sfânt,
plângea a crucii Lui povară,
mulţimi întregi plângeau văzând
cum lemnul crucii Îl doboară.

Râdeau duşmanii Lui cei răi,
gândind ce patimi să-I mai deie.
Voiau să vadă Domnul lor
că-Şi stinge ultima scânteie.

Pe drumul patimilor Lui
plângea sudoarea Sa de rege,
plângeau şi pietrele în grai
ce nimeni nu-l va înţelege.

Piroanele când au pătruns
cerescul trup în patru locuri,
şi norii s-au pornit pe plâns,
să stingă inimile-n focuri.

Plângând, pământul s-a deschis
să lase loc de evadare
şi morţilor ce grai au prins
să plângă-a Lui înmormântare.

Plângea întregul univers,
plângea cerşind a Lui scăpare.
Doar El, smerit, cu chipul şters,
tăcea, spre cer cătând iertare.

Iertare pentru-ai Lui călăi,
iertare pentru-a lumii vină,
iertare pentru fiii Săi
ce însetează de lumină…

Rază de vrajă

Rază de vrajă,

Zâmbind vioaie,

Apei de ploaie,

Înseninează

 

Cerul cel umed

Pe-a cărui faţă

Fug nori de ceaţă,

Sub vagul tunet.

 

Pajiştea toată,

Timid tresare

De nori şi soare

Îmbălsămată.

 

Se-nseninează,

Şi-a apei piele,

Pe viorele

Le-nviorează.

 

Ploaia aşteptă

Şi se opreşte;

Se răzgândeşte,

Plecând în şoptă.

 

Ai ploii picuri

Fug pe petale

Ca dulci cristale

În lungi nimicuri.

 

Natura tace,

Pe cer e sânge:

Amurgul plânge

Lumini de pace.

 

Şi-n roua deasă

Din urma ploii,

Parcă trifoii

Plăpânzi se-ndeasă

 

Cu noi ambiţii

Să iasă-n faţă

Cu-a lor verdeaţă

La expoziţii.

 

Vântul adie,

Frunza oftează;

Cerul brăzdează,

O ciocârlie.

 

Fluturi ce zboară

În curcubeie

Par nişte zmeie

Legate-n sfoară.

 

De pe la coasă,

Un om din sat,

Îngândurat,

Se-ntoarce-acasă.

 

Ajuns în culme,

Stă şi priveşte

Cum pripăşeşte

Ca o minune

 

Pe orice casă

Poleiul sfânt,

Fără cuvănt,

Răz’mat în coasă.

 

Vede cum vine

Pe drum femeia,

Sporind scânteia –

Totul e bine.

 

Se interpune

Încremenirea

Cu scârţâirea

Unei fântâne.

 

Omul tresare,

Coasa-şi înşfacă

Tăcut şi pleacă,

Smuls din visare.

 

Şi intră-n sat,

Domol coboară

Panta uşoară,

De câini lătrat.

 

Soarele-apune,

Văpăi prelinge,

Pe când se stinge

Peste pădure.

 

Vraja sporeşte,

Creieri spun “cri”,

Stele – făclii

Şi noaptea creşte…

A final wish I raise

Translated after M. Eminescu’s “Mai am un singur dor”

 

A final wish I raise:

In evening’s emotion

To have my death embraced

At edge of the ocean;

To have my sleep in love,

And near the forest,

And waters the closest,

With spotless sky above.

Don’t need expensive casket

Nor any flags of dead;

A bier wish instead,

From twigs entirely crafted.

 

And none of you deplore

My mute disappearance,

The autumn leaves when fall

Will sigh from the distance.

When noisy springs will flow

To follow the river,

The moonlight will shiver

With tops of firs below.

The bells from the sheepfold

May blend with evening breath,

The linden tree may spread

Its snow on my pillow.

 

As tramp I will on earth

No longer appear,

I’ll keep, this second birth,

The memories near.

And evening stars which rise

From shade of the branches,

With feelings of friendship,

Again will send their smiles.

By passions incited,

Will groan the seas, at last…

I’ll be already dust,

By loneliness guided.

 

Aşa cum v-am obişnuit, mai jos varianta originală:

 

Mai am un singur dor

 

Mai am un singur dor:

În liniştea serii

Sã mã lãsaţi sã mor

La marginea mãrii;

Sã-mi fie somnul lin

Şi codrii aproape,

Pe-ntinsele ape

Sã am un cer senin.

Nu-mi trebuie flamuri,

Nu voi sicriu bogat,

Ci-mi împletiţi un pat

Din tinere ramuri.

 

Şi nime-n urma mea

Nu-mi plângã la creştet,

Doar toamna glas sã dea

Frunzişului veşted.

Pe când cu zgomot cad

Izvoarele-ntr-una,

Alunece luna

Prin vârfuri lungi de brad.

Pãtrunzã talanga

Al serii rece vânt,

Deasuprã-mi teiul sfânt

Sã-şi scuture creanga.

 

Cum n-oi mai fi pribeag

De-atunci înainte,

M-or troieni cu drag

Aduceri aminte.

Luceferi, ce rãsar

Din umbra de cetini,

Fiindu-mi prietini,

Or sã-mi zâmbeascã iar.

Va geme de patemi

Al mãrii aspru cant…

Ci eu voi fi pãmânt

În singurãtate-mi.