Floryn Leahu Blog

poezie, proza, traduceri… stuff like that

Rază de vrajă


Rază de vrajă,

Zâmbind vioaie,

Apei de ploaie,

Înseninează

 

Cerul cel umed

Pe-a cărui faţă

Fug nori de ceaţă,

Sub vagul tunet.

 

Pajiştea toată,

Timid tresare

De nori şi soare

Îmbălsămată.

 

Se-nseninează,

Şi-a apei piele,

Pe viorele

Le-nviorează.

 

Ploaia aşteptă

Şi se opreşte;

Se răzgândeşte,

Plecând în şoptă.

 

Ai ploii picuri

Fug pe petale

Ca dulci cristale

În lungi nimicuri.

 

Natura tace,

Pe cer e sânge:

Amurgul plânge

Lumini de pace.

 

Şi-n roua deasă

Din urma ploii,

Parcă trifoii

Plăpânzi se-ndeasă

 

Cu noi ambiţii

Să iasă-n faţă

Cu-a lor verdeaţă

La expoziţii.

 

Vântul adie,

Frunza oftează;

Cerul brăzdează,

O ciocârlie.

 

Fluturi ce zboară

În curcubeie

Par nişte zmeie

Legate-n sfoară.

 

De pe la coasă,

Un om din sat,

Îngândurat,

Se-ntoarce-acasă.

 

Ajuns în culme,

Stă şi priveşte

Cum pripăşeşte

Ca o minune

 

Pe orice casă

Poleiul sfânt,

Fără cuvănt,

Răz’mat în coasă.

 

Vede cum vine

Pe drum femeia,

Sporind scânteia –

Totul e bine.

 

Se interpune

Încremenirea

Cu scârţâirea

Unei fântâne.

 

Omul tresare,

Coasa-şi înşfacă

Tăcut şi pleacă,

Smuls din visare.

 

Şi intră-n sat,

Domol coboară

Panta uşoară,

De câini lătrat.

 

Soarele-apune,

Văpăi prelinge,

Pe când se stinge

Peste pădure.

 

Vraja sporeşte,

Creieri spun “cri”,

Stele – făclii

Şi noaptea creşte…

Advertisements

September 17, 2009 Posted by | poezie | , , , , , , , , , , , , , , , , | 3 Comments

Mai trece-un an, mai dai o filă…


Mai trece-un an, mai dai o filă;

Ai fost copil/ai fost copilă,

Şi-acum eşti tânăr, mândru eşti –

Fixezi oglinda şi zâmbeşti…

 

Dar iată că mai trece-un an!…

Iar tu tăcut priveşti pe geam

Cum ploaia plânge-ncetişor

Pe florile de merişor…

 

Ai fost şi trist… ai şi zâmbit…

Ai fost la şcoală… ai iubit…

Acum eşti singur… însă iar

Mai dai o filă-n calendar…

 

Şi iar iubeşti pe cineva…

Lucrezi acum… şi bei cafea…

Umblaţi pe stradă în pereche…

Vă zboară file la ureche…

 

Priveşti o pânză-nfiptă-n cui…

Afar’ suspină un gutui…

Şi-n altă filă, un micuţ

Îţi râde sincer din pătuţ…

 

Apoi… îţi vânturi traiu-n silă…

Priveşti cum, filă după filă,

Se-ngroaşă-n stânga cartea ta…

Şi-n dreapta… file – câteva…

 

Şi monoton… şi resemnat…

De-aceeaşi grijă subjugat…

Fumând ţigarea te-amăgeşti

Că-ţi place viaţa şi-o iubeşti…

 

Dar parcă nu e viaţa ta…

Ţi-a dat-o-n grijă cineva…

Şi când mai ieşi la un gratar,

E sărbătoare-n calendar…

 

Te duci în silă la servici’,

În gând cu “luaţi-mă de-aici”…

Gândeşti la viaţa-ţi plicticoasă:

La muncă… bere… şi acasă.

 

Munceşti pe brânci ca un hamal…

Dar ai făcut râvnitul ban…

Şi n-ai în curte o piscină…

Dar ai o casă, o maşină…

 

Vecinul e invidios…

Iar tu te bucuri trist, sfios…

Dar fiul nu te mai înghite…

Şi file-n stânga fug grăbite…

 

Priveşti oglinda obosit…

Acum ai burtă… ai albit…

Te simţi mai viu că ai un blog…

Dar te gândeşti la epilog…

 

Ai strâns o viaţă… pentru ce?…

Să dai o rată la BMW!…

Şi lumea e aşa frumoasă…

Tu n-o cunoşti c-ai stat acasă…

 

Ai tot făcut la compromisuri…

Şi tânăr fiind, aveai la visuri…

Şi parcă n-ai făcut nimic…

Şi-ai face, de-ai fi iarăşi mic…

 

Şi te-ncolţeşte-acum fobia…

Că se va termina hârtia…

Şi jos va scrie doar “sfârşit”…

Te-o plânge cine te-a iubit…

 

Pe urmă praful se aşterne…

Şi-ţi cresc în “curte” buruiene…

Şi tot mai rare lacrimi… flori…

Şi tot mai rare lumânări…

 

Mai trece-un an, mai dai o filă…

Ai fost copil/ai fost copilă…

Şi-acum eşti tânăr… mândru eşti…

Priveşti oglinda şi zâmbeşti…

 

Priveşte însă mai atent,

Căci timpul trece sigur, lent;

Dar fă ceva, când mori să scrii

Eternu-ţi nume printre vii.

September 11, 2009 Posted by | poezie | , , , | 2 Comments

Vise şi visuri


 

 

1

Privind la ea pe trotuar,

Când se-ndrepta spre firmă,

Era să calce un şcolar

Cu propria maşină.

2

Adânc mişcat de incident,

O cată înc-o dată;

Apoi zâmbeşte indecent:

“Ce poate face-o fată!”

3

Târziu, la muncă, pe când bea –

La pauza de masă –

Cafeaua cea cu frişcă-n ea,

Gândirea îşi întoarse

4

La zâna ce i-a cucerit

Retina şi cu gândul.

Privirea i s-a ofilit

De suspinai văzându-l…

5

Zărind-o-n minte,îşi zicea

“Ce fire jucăuşă!…

Of! Cât de mult m-aş bucura

Să mi se-arate-n uşă!…

6

Din ochii ei cei de turcoaz,

O umbră de lumină

Să mi-o arunce pe obraz,

Şi ziua-ar fi senină!

7

Iar părul ei de aur scump

De sute de karate,

Aş vrea cu mâna să-l pătrund;

Un zâmbet să-mi arate…

8

Un zâmbet; m-aş lăsa ucis

Ca să îl pot obţine.

Aş omorî pentr-un surâs,

Iubito, de la tine…

9

Şi după umeri să te-apuc,

Să te sărut sub soare,

Aş alerga ca un năuc,

Prin Centru,-n pijamale!

10

Şi pentru-o noapte de amor

Cu tine păcătoaso…”

” – Costache! Ia-o mai uşor!

S-a dus cafeaua, las-o!”

11

Privind la ceaşca ce venea

Senină către gură,

Doar zaţul mai găseşte-n ea;

Înghite tot cu ură!

12

” – Da, şefule,că bine zici!”

” – Te văd plecat de-acasă!

Nu doar cafeaua s-a sfârşit!

Şi pauza de masă!”

13

De-atunci o lună s-a-mplinit…

Mâhnit păşea-n tăcere,

Când un amic l-a întâlnit:

” – Hai Tache la o bere!”

14

Cu sticla-n faţă şi în gând

Cu-aceeaşi suferinţă,

Este surprins de Dan plângând

După iubita fiinţă.

15

” – Costele! Tu te-ai ţăcănit?

Ai dat de boala reaua?”

” – Nu, Dane, m-am îndrăgostit;

Ci asta mi-e beleaua!”

16

” – Aha-ha! De bucluc ai dat!

Dar zi-mi a ta năpastă:

I-ai pus-o? Spune-mi, v-aţi pupat?

Ai luat-o de nevastă?”

17

” – De unde! Nu mai ştiu de ea,

Nimic! Halal ponoasă!…

Am cântărit-o când mergea

Pe stradă, graţioasă…

18

Pe loc privirea mi-a vrăjit…

Era să calc şi-o ţâncă!…

Icoana ei m-a urmărit…

Mă urmăreşte încă!…

 

19

De-atunci, nimic de ea n-am scos…

Doar cred că am visat-o!…

Dar ştiu c-a fost un vis frumos,

Căci încă n-am uitat-o…”

20

Ea trece strada exultând

De viaţă şi culoare.

La chipul lui priveşte blând,

Găsind încântătoare

21

Privirea sa de puşti rănit

De-o pală de iubire

Şi, inocentă, s-a gândit:

” Să fie-aşa ca mine

22

Femeia ce l-a cucerit?

O fi înaltă, brună?

O place-o poate doar de-o zi?

Sau poate chiar de-o lună?

23

Ferice ea ce a vrăjit

Un prinţ atât de mândru!

Aş vrea în locul ei să fiu;

L-aş răsplăti iubindu-l…”

24

Cu zâmbetul râzând pe chip,

Trecea pe lângă cramă,

Iar el, cu spatele la zid,

Nici n-o băga în seamă.

25

” – Costele! Cată peste gard!

Priveşte dama aia!

De-amor te vindecă îndat’ ;

Frumoasă foc bălaia!…”

26

” – Hei! Dane! Blonda este ea!

E fata care-mi place!”

” – Ai gusturi bune! N-o scăpa

Căci e cu vino-ncoace!”

27

” – Da,sigur, ce-aş putea să-i spun:

Ştii, dragă, io-s cel care

E, după tine, om nebun

Şi, să te aibă, moare!”

28

” – Eu, Tache, tânăr de-aş mai fi,

Aş răscoli pământul.

Şi-n suflet, pace n-aş găsi

Decât cu ea alături.

29

Deştept şi chipeş şi bogat

Tu eşti. Ce poate fata,

În viaţă, vrea la un bărbat

Mai mult decât atâta?”

30

” – Femei, măi Dane, am avut

Cât acte un contabil.

Cu ele-n joc m-am complăcut

Fiind dulce şi amabil.

31

Le agăţam, aveam tupeu;

Nu mi-a scăpat vreuna.

Dar, Dane, ai cuvântul meu:

Ca ea nu e niciuna!…

32

Şi-acum eu, craiul renumit,

A cluburilor spaimă,

Mă tem, iubirea să-mi închin,

Iar gura nu îngaimă

33

O vorbă,-o simplă vorbă doar –

Ce-ascunde sincer gând –

Când toată viaţa-am aruncat

Doar simple vorbe-n vânt.”

34

” – Ascultă! Tata îmi spunea –

Iertată fie-i vina –

Că viaţa-i bună sau e rea.

E, însă numai una.

35

Acum tu fugi că n-ai curaj

Şi plângi ca o muiere.

Şi-n toamna vieţii când te laşi,

Gândi-vei cu durere

36

Din mână şansa c-ai scăpat.

Vei încerca regrete

Şi te vei crede vinovat,

Dar cine să te ierte?”

37

” – Zici bine, dragul meu amic.

Dar cum să-mi curăţ teama?

Că-mi vine – sincer eu ţi-o zic –

Să mă crestez cu lama!”

38

” – Calmează-ţi nervii, du-te-acas’.

Fierbinte, fă o baie.

Iar mâine când te vei trezi,

Găseşte-o pe bălaie!”

39

” – Mă duc la firmă să obţin

concediu – două zile.”

” – Să bei apoi un ţoi de gin;

Te vei simţi mai bine!”

40

Pe când se-ndreaptă către gard

Costel, ţintind pământul –

La masă, stând lângă pahar –

Pe Dan îl mustră gândul.

41

” – Te bată Domnu’ de golan!…

Ce face tinereţea!…

Mi-aduc aminte cum fierbeam

Când îmi vedeam febleţea…

42

Păcat că sânge n-am avut

Să-i spun ce zace-n mine!

Regret acum că mi-am pierdut

Zburdalnica iubire.

43

O dată-n viaţă ai noroc –

Sau poate niciodată –

Să poţi iubi cu-atâta foc

O inimă de fată.

44

Mai mică şansa este chiar

Să-ţi fie-mpărtăşită

Iubirea care-ţi toarnă jar

În inima topită…

45

Eu am fugit – ce laş am fost! –

Şi cel mai mult mă doare

Că, peste ani, am înţeles

Că m-a iubit şi Mari.

46

Credeam că nu sunt demn de ea!

Un ignorant ca mine,

Nu poate fi de teapa sa!

Ea merita mai bine!…

47

Dar ea, sărmana, m-a iubit

Şi-a aşteptat întruna

O vorbă… ah! De-aş fi rostit

O vorbă, numai una!…

48

Visa mereu, la cafenea,

S-o scot la urma urmei.

“Cam prea mult timp pentru-o cafea!

Mi-a spus plângându-mi pe-umăr

49

Când a plecat la-aeroport,

În luna cea de miere,

Cu-n tânăr chipeş, vagabond,

Ce moştenise-avere.

50

Sper numai, tu, copile drag,

Să nu fii prost ca mine:

Te du întins la ea în prag

Să-i juri a ta iubire.” …

51

Plângând, Nuţica se-ntreba –

În vila ei retrasă –

Ce farmec tânărul avea

De pace nu îi lasă?!

52

Sunt poate două luni de-atunci –

Mai mult, chiar, cine ştie? –

Dar ea defel nu l-a uitat

Şi-ar vrea cu el să fie.

53

Cu gândul la femeia lui,

Se-aprinde de geloasă.

“Or fi acum în patul ei?

Sau s-or iubi pe masă?”

54

Şi mintea-i fierbe scene vii –

Atât de vii că doare.

“Aş vrea la cramă să revii

Să-mi juri amor sub soare!

55

Din ziua-aceea am trecut

Pe-acolo des ca ploaia –

Doar te-aş găsi să-ţi spun ce simt

Şi să-mi alini văpaia.

56

Acolo nu te-am mai zărit.

N-ai mai venit şi, pace!

Pe mine, însă, m-ai robit

Şi nu ştiu ce voi face!…”

57

După vreo două primăveri

Din ziua de la cramă,

Costel gândea privind la meri:

“Mai mult o plac pe damă!”

58

Pe-alee paşi-i cad uşor,

În parc au flori castanii;

Miresme-mbie la Amor,

Căci El ignoră anii…

59

Ştia că poate a iubi,

Dar nu atât de tare!

Credea că anii vor teşi

A dragostei dogoare…

60

Deodată se opri din mers;

Se-aşează pe o bancă.

Pe ceru-albastru, norul şters,

La vise îl încearcă…

61

Plimbând pisica, s-a oprit

S-o lase să mai zburde.

Iar trupul ei hrănea, timid,

Privirile flămânde

62

Cu care puştii o-nveleau

Jurând orice c-ar face,

O noapte şansa de-ar avea

Să poată s-o dezbrace.

63

Un tril o-ndeamnă delicat

Cu gândul la iubire.

Visează tânărul bărbat,

Cu lacrimi în privire.

64

“De ce la el nu m-am oprit?”

Gândea cu grele gene.

“Aş fi putut să-i spun ce simt!”

Pe ochi rimelu-şi cerne.

65

Discret miros de liliac

Îi întărâtă simţul.

“În basme, fata de-mpărat,

Mereu obţine prinţul!”

66

Pe-alei parfumul flutura

Pe vânt, precum un înger.

“Aş vrea să fiu şi eu ca ea!”

Şi, copleşită, plânge.

67

Pe bancă, el c-un zâmbet trist,

Frumos uitat pe buze,

Privea la jocul de artist

Al roiului de gâze.

68

“Avea dreptate hâtrul Dan!

Regretele m-apasă.

Aş vrea noroc să pot să am

Să mai primesc o şansă.”

69

Privind azurul însorit,

În braţe-i sare-o mâţă.

Privind stăpâna ei, uimit,

Nu crede cu putinţă.

70

” Posibil e, privirea mea,

Să fie trădătoare?

Oh! Cum? Nu poate fi chiar ea!”

Gândea cu voce tare.

71

” – Scuzaţi!” grăi cu glasul stins,

Gândind: “E el! Mi-e frică!”

” – Dar nu vă mai neliniştiţi!

Pisica-i tot pisică!”

72

Zgâit la chipul ei frumos,

Gândi: “Acu-i momentul!”

Dar ceva-i lasă capu-n jos…

Îşi uită-angajamentul!…

73

Privindu-l, zice: “Proastă sunt

De nu, ce simt, voi face!”

Dar brusc îşi curmă din avânt:

“Şi dacă nu mă place?”…

74

Ea pleacă, parcă aşteptând,

Cuvântul lui so-ndemne;

El?… se cufundă mai adânc

În banca cea de lemne.

75

“Eşti prost cum numai în poveşti

Există!”el se ceartă.

Iar ea se mustră: “Fato, eşti

Prostia-ntruchipată!”

76

Şi cum la fată se gândea,

Cuprins de-abandonare,

Sări subit din banca sa

Ca un bolid în soare.

77

Din parc se varsă-n bulevard

Cu inima bătându-i,

Pe când – grăbită – către parc,

Se-ntoarce ea la rându-i.

78

” – Ascultă! Eu…” ” – Voiai să-mi spui

Ceva?” ” – A! Nuu!…Nimica!…

Doar să te-ntreb dacă rămâi

Să mai plimbăm pisica!”

79

Uimită de cuvântul lui,

Ei nu-i venea să creadă.

Şi bucuria ce-o trăi,

Mai c-o făcea să cadă.

80

Senină-l apucă de braţ

Zâmbindu-i liniştită.

Scăpând din suflet un oftat,

Se simte împlinită.

81

El, tremurând ca un şcolar

În zi de vaccinare,

Oftă la fel de uşurat,

Zâmbind cu încântare.

82

În glas cu tremur o-ntreba

Ce face, cum o cheamă,

Şi-n suflet i se cuibărea –

De fericire – teamă.

83

Şi toată noaptea-a petrecut

Plimbând prin parc pisica,

În glasul nopţii cel tăcut,

De mână cu Nuţica.

84

A treia zi când a venit

La muncă, Şeful – pară:

” – De ce pe ieri nu ai servit?

Vrei să te dau afară?!”

85

” – De vrei…Nu-mi pasă! Fă ce vrei

Căci ieri m-am odihnit!

Alalt’eri noapte pân’ la trei,

Eu fost-am fericit!”…

86

După un timp de navigat

Prin lungi şi dulci reverii

Oftează trist şi-ngândurat,

La începutul serii:

87

“Trecut-a ceva timp de când

Noi suntem împreună.

Nimic altceva n-am făcut

Decât s-o ţin de mână!

88

Şi sunt gelos, că-n locul meu

Doar vântul o sărută!…

Şi-o ţine-n braţe strâns la piept

Doar noaptea cea tăcută!…”

89

Azi, cu Nuţica, în oraş,

Ia masa cea de seară…

Zăcea meniul cel bogat

Pe masă; nu-l gustară…

90

În vin, doar buzele-şi muiau

Şi nu ştiau clintire.

Senini, în irişi se priveau,

Drogaţi de fericire.

91

Pe drum, de umeri îndrăzni

S-o prindă. Ea, la rându-i,

De mijloc îl înlănţui,

Strălucitor zâmbindu-i.

92

Ajunşi în poarta casei ei,

Ea-i spune calmă: ” – Intră!”

Simţind în aer flori de tei

Şi luna pe iubită,

93

El se avântă-n urma ei,

În vila cea luxoasă.

” – Să pun un cântec?” ” – Dacă vrei!”

Gândea: ” E mai frumoasă!”

94

În player voce de pian,

Nuţica selectează.

Dansând uşor pe Clayderman,

La dragoste visează.

95

Se scurge timpul printre ei

Tiptil ca o felină…

El zice: ” – Plec! E ora trei!!”

” – Mai stai!… Rămâi la mine!”

96

Era frumoasă ca un crin

În rochia de noapte!

Cu gând pierdut în cer senin,

Se-abandonează-n şoapte

97

Pe care ea, mărinimos,

Le-abate către dânsul.

Îşi lasă trupul mlădios

Şi limpede ca plânsul

98

Să picure pe lângă el,

În patul confortabil

Care-i primeşte pe-amândoi

Cu scârţâit amabil.

99

Îi pune capu-ncet pe sân,

Cu sincerã iubire;

În ochii ei zburda râzând

O tainicã sclipire.

100

Reflexul verde-albăstrui,

Sclipind sub lampa lunii,

E tot ce poate mai frumos,

Natura,-ntinde lumii.

101

Curgând bogat pe gât în jos,

O buclă-l amăgeşte.

Îşi lasă capu-n părul ei

Ce dulce se fereşte

102

De-a lui suflare – blând curent –

Pe care ea o simte

Pufoasă, defilând atent,

Pe pielea ei cuminte.

103

Îi fierbe sângele în corp

Suflarea sa cea caldă,

Dar nu se mişcă de pe loc,

De teamă să nu-l piardă.

104

Tăcuţi, şi-aruncă ochi în ochi

Şi stau cuminţi ca-n poză.

Se-aseamănă surâsul lor

Petalelor de roză.

105

Acelaşi lucru, mintea lor,

Gândeşte corelată,

Căci ambii îşi doresc amor,

Dar se feresc s-o facă.

106

Se lasă astfel duşi de val,

Visând cuprinşi de vrajă.

Dar nu-ndrăznesc a încerca

Ce mintea lor visează.

107

Se tem că astfel vor strica

Mirajul ce planează

Deasupra lor. Adorm aşa,

Şi-n somn se-mbrăţişează…

108

A doua zi, din vis urât,

Frumoasa se trezeşte.

Visa că-i este omorât

Iubitul din poveste.

109

Rămas în minte, negrul gând,

O face să tresară.

Din sânul patului călduţ

Îşi face drum afară.

110

Pe el nu-l vede nicăieri

Şi-n suflet teama-i vine:

” Te rog doar, Doamne, să nu-l iei

Pe el de lângă mine!

111

Acum când totul e O.K.,

Nu vreau să sufăr iară.

De lângă mine să nu-l iei!

Nu vreau ca el să piară!

112

Vreau, ca şi fata de-mpărat,

Să-mi fie-alături prinţul.”

” Dar, dragă, viaţa nu-i un basm!”

Îi reproşează gândul.

113

În ochi îi sare un bilet,

Râzând pe noptieră:

” Frumoaso, vino-n parc la trei!

Ne întâlnim la Schelă.”

114

Minţind un zâmbet, gura ei,

De teamă se-ncreţeşte.

Coşmarul sumbru, din idei,

Să-l şteargă îşi doreşte…

115

Privind pe geam, din dormitor,

La ziua însorită,

Îşi lasă ochii pe un nor,

De groază împietrită.

116

Îşi aminteşte că, în vis,

Acelaşi nor pluteşte.

Iar forma lui de paradis

O moarte prevesteşte…

117

Fugea cu teamă pe alei,

De-ai grijii colţi zdrobită,

La locul junelor perechi

Ce Schela e numită.

118

E ora trei şi cer senin,

Şi week-end-ul domneşte.

Însă în locul clandestin

Pe nimeni nu zăreşte.

119

“Ciudat! Căci plin ar trebui

Să fie-acum de lume!

E week-end şi frumoasă zi,

Dar e pustiu, la culme!

120

Pe el îl vede într-un colţ,

Visând ca altădată.

Îi sare veselă de gât

Şi-i râde uşurată.

121

Dar vede-o ţeavă de oţel

Spre dânsa cum priveşte!

Pe iarbă cade-atunci când el

Se-aruncă şi-o fereşte.

122

Aude-n aer zgomot surd,

Pe când era-n cădere;

Atinge-apoi pământul ud

Şi geme de durere.

123

Când îşi adună gând cu gând,

Îl simte greu şi moale.

Încet, îl lasă pe pământ,

Punându-i capu-n poale.

124

” – Eşti bine?” el o-ntreabă stins.

” – Doar datorită ţie!”

” – Îmi pare, numai, rău că – de-azi –

Nimic n-o să mai fie!”

125

Ea simte plâns în glasul lui

Cel dulce şi angelic,

Şi vede-n ochii sãi cãprui

O rază de-ntuneric.

126

Priveşte haina lui. Încet,

Din ea se scurge sânge.

Este rănit iubitul ei.

Ea, copleşită, plânge.

127

” – Îmi pare rău c-a trebuit

Aici să se ajungă

Să-mi iau curaj să-ţi spun ce simt!”

Întinde mâna stângă

128

Spre faţa ei scăldată-n lac

De lacrimi dureroase.

Încet, se-adună de prin parc,

Simţind un frig în oase.

129

Şi, sărutând-o înfocat,

Un “te iubesc” îi scapă.

” – Eu mor şi ar fi fost păcat

Să-l iau cu mine-n groapă!”

130

În ochi cu lacrimi de pelin,

Ea ţipă disperată,

Privind la chipul lui senin,

La faţa-i împăcată.

131

” – Prin tine, viaţa s-a sfârşit!

Mă-nchid în mănăstire,

Căci doar pe tine te-am iubit,

Iar tu te-ai dus, iubire!”

132

Din pat, Nuţica sare-n sus,

Gândind la ce visase:

” Ce lung, real mi s-a părut!”

E udă până-n oase.

133

” Mă bucur, doar, c-a fost un vis.

Să fiu călugăriţă

Nu e exact ce mi-am dorit!…

Mă duc să-mi iau o pizza!”

134

Se-ndreaptă lent spre frigider;

Înşfacă o bucată…

” Şi-apoi, de ce să moară el?

E chipeş ca o fată!”

135

Zâmbind la gândul ei nebun,

Mănâncă liniştită.

” De-ar exista, aş vrea să-l sun!”

Se simte-ndrăgostită.

136

Îşi lasă gol frumosul trup;

Deschide apa-n cadă.

În toaster pune-un strop de unt,

Pe foc – un ceai să fiarbă.

137

În timp ce cada s-a umplut

Se rumeni şi pâinea.

Pe urmă ceaiul s-a făcut;

O cană ea îşi pune…

138

Cu spuma băii se-nvelea,

Mişcându-se alene,

În timp ce somnul cocheta

Cu grelele ei gene.

139

Adoarme! Somnu-i este lin.

Plăcut se odihneşte.

Tresare peste-o oră: “Hii!!

Ah! Nouă ceasul este!”

140

Grăbită pleacă spre metrou,

Uitând mobilu-n living.

Pe stradă-aude-un scurt ecou –

O frână de maşină.

141

Se-ntoarce dinspre trotuar –

Să cadă: ” Ce minune!”

E el, în faţă la volan –

Al visului ei june!…

142

De scris acestea termină

Când sună telefonul:

” – Alo! Florine! Vino, mă!

Te aşteptăm de-o oră!”

143

” – Cobor acum! Am terminat

De scris o poezie!”

” – Bă! Iarăşi ai mâncat stricat?

Sau mi se pare mie?”

144

” – De vrei, pe scurt ţi-o povestesc!”

” – Eşti obsedat , măi frate!

Coboară jos că te pocnesc

De te trântesc pe spate!”

145

” – De ce mă iei în zeflemea

De fiecare dată?

Să scriu poeme-i viaţa mea!”

” – A mea – să sparg o fată!

146

Coboară şi-o sã-mi povesteşti –

M-ai terminat, bãi, frate!

Prefer să-ascult! Ori mă tâmpeşti,

Ori scap de prima dată!”

147

Curând, în faţă coborî:

” – Salut! Ce faceţi dragă?”

” – Noi, bine. Tu?… Am auzit

C-ai scris o nouă ‚dramă’!”

148

” – Nuţico, lasă-l că-i nebun

Şi nu se mai opreşte!”

” – Costică, ştii ce vreau să-ţi spun?

Eşti primul în poveste!”

149

” – Nu, eşti nebun!” ” – Ba nu! Am scris

Despre a ta iubire

Pentru Nuţica!” ” – Cum? Ce-ai zis?

Ne minţi cu nesimţire!”

150

” – Ba nu! Amar te-am pedepsit,

Căci eşti un insensibil!…

Şi… te-am făcut îndrăgostit!”

” – … Deci… m-ai jignit teribil!”

151

 

” – Tu eşti eroul cel onest,

Romantic, bun şi… singur!…

Dar lasă-mă să-ţi povestesc:

Era să calci – privind-o – …”

 

 

 


 

September 10, 2009 Posted by | poezie | , , , , , , , , , , , | 2 Comments

Lecţie de pedagogie


Când voi ajunge pe râul din faţă

La veşnica luntre, la capăt de viaţă,

Voi înmuia trecutul meu pix

În neagra cerneală a râului Styx,

Voi scrie de viaţă şi farmecul ei

Atunci când voi fi mai aproape de zei.

Acum nu se cade – cum Platon ne spune –

Să cânt despre Soare când Grota mi-e lume…

Cu sacra cerneală voi scrie fanatic

Adânca esenţă din mitul thanatic;

Atunci toate-acestea le scriu pentru voi,

Să ştiţi cum se poate ieşi din noroi

Astfel m-oi întoarce cu faţa spre mine,

   În gând cu Frumos, Adevăr şi cu Bine...

Dar teamă îmi este că voi, cu dispreţ,

Frivoli, veţi respinge comoara de preţ;

Veţi sta tot în grotă cum însumi am stat

Şi nimeni n-o şti că aţi existat;

Mă veţi înţelege târziu, cu regret,

Când luntrea v-o duce la simplul poet

Care odată, pe când mai trăiaţi,

A vrut să vă vadă din timp educaţi…

Dar nu e nimic, nu-i totul pierdut!

Drept martori pe voi vă iau împrumut

Să daţi omenirii petiţia mea

Ca ei să o creadă şi preţ să îi dea.

Apoi, Paideea ideal să devină

Şi toţi s-o găsească, fugind de rutină,

Iar luntrea să-i ducă, prin sacra idee,

Spre vastele-n veci Câmpii Elizee…

September 5, 2009 Posted by | poezie | , , , , , | Leave a comment

Muzei în căutarea mea


Când vei păşi pe iarba moale,

Desculţă, udă la picioare,

Ascultă roua-n care calci:

Ea îţi va spune ce să faci.

 

Iar de răcoarea dimineţii

Ascultă ca de mama ta!

Prin labirinturile ceţii,

Ea îţi arata urma mea.

 

Pe păsărele şi pe soare

Le ai drept bune călăuze;

De şoapte-ţi picură pe buze,

Să le mănânci ascultătoare.

 

Numai de mine să n-asculţi!

Încearcă doar să mă găseşti!

Sunt dintre proştii foarte mulţi

Ce vor, la ei, să zăboveşti…


 

September 3, 2009 Posted by | poezie | , , , , | Leave a comment

Conversând cu idolul


 

Eminescu şi cu mine

Stam de vorbă la o bere.

El mă-ntreaba din privire:

” Ce-ţi mai face pana, vere?”

 

” Ia, e bine, ascuţită,

Încercată… dar mă doare

Că nu este iscusită

Cum e a Mãriei Tale!”

 

” Cin’ ţi-a zdruncinat conştiinţa

Cu-aste lucruri mincinoase?

Ce măsoară iscusinţa

Unei pene graţioase?”

 

” Bună întrebare!… Dar,

Nu îmi este de ajuns:

Tu eşti piatră de hotar!”

” Mulţumesc!… Şi bun răspuns!…

 

Însă te întreb acum,

Ca-ntre vechi şi buni amici:

După ce criterii tu

Mă puseşi pe mine-aici?”

 

” Cu respectul cuvenit –

Mai adu un rând, băiete! –

Tu acolo eşti numit,

Admirate, drag poete,

 

Nu de mine, nu din stimă,

Ci de critici, ci prin merit,

Căci, umili, cu toţi se-nchină

Pustiitului tău geniu.

 

Printre barzi tu străluceşti

Ca al tău luceafăr blând

Printre meteori răzleţi

Care parcă nici nu sânt.

 

Printre cei poeţi de seamă,

De departe te remarci;

Copleşindu-i cu-a ta panã,

Să se simtă mici îi faci.”

 

” De acord, dar cine spune

Că sunt eu cu mult mai bun

Ca Arghezi, de exemplu,

Care face flori din scrum?

 

Ce e binele? te-ntreb.

Te întreb la fel: ce-i rău?

Cum alegi ce gând e drept

Din ce zboară-n capul tău?

 

Dacă tu omori, să zicem,

Un păgân fărădelege?

Este bine?” ” Fără dubii,

Este rău. Se înţelege!”

 

” Însă dacă păcătosul

Este criminal sadea?

Este bine să-l trimită

Cineva în Iad să stea?”

 

” N-are drept să-l pedepsească

Nimenea în aşa hal!

Bine pentru ca să iasă,

Dă-l la penitenciar!”

 

” Însă dacă vrea copii

Să omoare de prin jur

Şi în viaţă poţi să-i ţii

Doar de-i faci din ţeastă ciur?

 

Ce e bine-atunci să faci?

Să-l omori ar fi păcat!

Dar de printre ţâncii dragi

Ar fi propriul tău băiat?…

 

Viaţa lor cea preţioasă

Este bine s-o salvezi,

Însă-i faptă păcătoasă

Pe bandit să-l lichidezi.

 

Invers, iarăşi este bine

Dacă viaţa lui îi ierţi,

Dar te-apasă astfel vina

Pentru celelalte vieţi.

 

De priveşti problema-n sine,

Orice-ai face este rău.

Poţi la fel să zici că-i bine,

După cum vrea muşchiul tău…

 

Printre cei ce tu îi numeri,

Cei ce rege m-au numit,

Uni-au dat bolând din umeri;

Alţii, chiar m-au ponegrit.

 

Dar părerea s-a impus

Fiindcă cei ce partea-mi luau

Au fost cu puţin mai mulţi

Decât cei ce mă negau.”

 

” Vrei să spui că ai valoare

Doar bazată pe hârtie?

Că ea, pentru fiecare,

E un joc la loterie?”

 

” Nu e treaba mea să judec

Câţi ca mine sunt mai slabi

Câtă vreme ştiu că-n lume

Suntem poeziei sclavi.

 

Eu spun doar că juriu-acesta

N-are dreptul să decidă!

Noi nu scriem o poveste

Pentru-o carte sub egidă!

 

Ei nu ştiu exact ce-nseamnă

Să tresari de fericire

Când sub propria ta pană

Ia contur o născocire

 

Care-i scrisă pentru tine,

Nicidecum pentru parale.

Scrisă pentru artă-n sine,

Fără nicio remuşcare;

 

Inefabilele patimi

Care-n tine se trezesc

Când cu-al tău cuvânt tu clatini

Ce ceilalţi nu reuşesc;

 

Când cu geniul tău frenetic,

Cu scânteia de moment,

Într-al Artei lan poetic,

Ai clădit un monument;

 

Când tresari ca o furtună,

Beat de somn din aşternut

C-ai găsit o rimă bună

La dilema ce-ai avut;

 

Când tresari cu exaltare,

Recitind acel pasaj

Construit din vorbe care

Spun exact acel mesaj

 

Care unic vrea să fie,

Vrea să fie chiar ce simţi,

Învingând rigoarea rimei

Prin cuvintele cuminţi

 

Ce se-nşiră pe hârtie

Ca un lanţ sub pana ta,

Imprimând în veşnicie

Ce-a simţit un om cândva!

 

Toate-acestea cine poate

Să ţi le aducă-n dar?

Cum să le-nţeleagă toate

Când de ele n-au habar?

 

Cum să merite vreodată

Să te critice pe tine

Când ei nici nu vor să poată

Cont de-aceste lucruri ţine?

 

Ei se dau experţi în toate

Câte ţin de poezie;

E uşor să naşti la fapte

Ce trăiesc doar pe hârtie!

 

Ştiu mereu ce-au vrut poeţii

Să exprime-n versul lor

Şi, prin zelul lor fanatic,

Inventează uneori

 

Sentimente şi intenţii,

Şi le umflă-n aşa hal

Că nici autorii bieţii

Nu le-au prevăzut măcar.

 

Şi atunci te-ntreb pe tine –

Chelner, incă două beri! –

Cum te poţi gândi a ţine

Cont de-asemenea păreri?

 

Ei se iau după tendinţe,

Fac sisteme de valori,

Însă bietele fiinţe

Se încurcă uneori,

 

Căci ce astăzi este lege,

Mâine doar va fi gunoi.

Însă cine-i înţelege

Când, smeriţi, revin apoi,

 

Ca să reînnobileze

Ce tot ei au decăzut,

Vechiul trend să-l promoveze

Pentru noul început?

 

Astăzi poate n-ai valoare,

Căci romantic eşti – La dracu! –

Dar nu ăsta-i lucrul care

Să-ţi măsoare harul sacru.

 

Ce e vina ta că astăzi

Te-ai născut şi nu atunci

Dacă tu prin pana-ţi castă

Artei jertfă îi aduci?

 

Dacă te năşteai atunce

Şi-mi erai contemporan,

Poate eu eram doar duce

Şi tu mare împărat.

 

Cine ştie cum iluştrii

S-ar fi hotărât aunci?

Doar erai la patul puştii!

Dar din ţeavă-acum mănânci,

 

Căci ce astăzi tu edifici

Nu mai merge în aval,

Căci curentul nu-l amplifici,

Ci înoţi căpos la deal.

 

Ei nu mai pătrund esenţa

Celor spuse-atent de tine,

Generalizând valenţa

Dintre rău şi dintre bine.

 

Poate mori şi nicio vorbă

Bună nu ţi se va da.

Însă poate că în Artă

Noi Renaşteri vor urma.

 

Poate că atunci valoarea

Ţi se va atribui,

Şi gãsi-vei alinarea

Când iubit pe veci vei fi

 

De cei care-n orice secul

Vor deschide să citească

Cartea ta-n care talentul

Pur or să ţi-l recunoască.

 

Căci atât doresc pe lume

Talentaţii şi martirii:

Să printeze al lor nume

Pe stindardul nemuririi.

 

Ei sunt cei ce fac eforturi

De trăiri contradictorii

Şi-ncercând să le exprime,

Îşi uzează neuronii;

 

Ei sunt cei ce ştiu că-n Artă

Nu contează cât de mult

Tuşul storci din pana-ţi moartă

Dacă versul pare mut;

 

Ei sunt cei ce simt momentul

Când să pună pe hârtie,

Şi când trebuie s-aştepte

Alt moment când pot să scrie;

 

Cei ce suferă când taie

Textul – propria lor carne –

Pentru simplul fapt că restul

E mai bun şi nu se cade

 

Să laşi strofa aia moartă –

Oricât ţi-ar fi ea de dragă –

Să se vadă ca o pată,

Să se simtă ca o plagă

 

În cuprinsul poeziei

Care-n rest îţi pare bună,

Mult prea bună ca să fie

Infestată cu-acea ciumă;

 

Ei sunt cei ce îşi asumă

Riscul de a fi respinşi

Din aşa-numita spumă

De-acei critici aşa-zişi,

 

Care poate au dreptate

În mai toate câte zic

Însă nu cînd, din păcate,

Sistematic pun la zid

 

Pentru simplul fapt că insul

Li se pare învechit

Şi nu-şi încadrează versul

În curentul cel valid.

 

Şi nu ăsta-i faptul care

Scrie drama cea mai mare.

Ei ar fi dispuşi, se pare,

Să atribuie valoare

 

Unuia mai mic ca tine

Care poate nici nu ştie

De ce pana-n mână ţine

Sau ce vrea cu ea să scrie.

 

Însă a ştiut să cearnă

Amalgamul de valori

Şi pe coală să aştearnă

Doar ce astăzi “dă” fiori.

 

Ei n-ar trebui sa fie

Prea formali când iau decizii

Şi ar trebui să ştie

În verdicte-a fi flexibili.

 

Dacă strică doar hârtia,

Este drept: să stea acasă!

Căci se vede cine scrie

Drept program de după masă.

 

Însă dacă-n el se vede

Dăruire şi talent –

Chiar dacă nu străluceşte –

Ar fi groaznic accident

 

Să-l înlăture din scenă

Fără nicio remuşcare,

Că doar nu-şi aruncă ochii

Pe-un C.V. de angajare,

 

Ci o soartă el decide –

Soarta celui care scrie –

Care, poate, se dezminte,

Dar iubeşte poezia.

 

Şi această pasiune

Totdeauna va găsi

Trei sau patru rime bune

Ce etern vor străluci –

 

Nestemate de valoare

Ce se caţără pe creste

Din acea-ncâlcită mare

Care opera lui este.

 

Căci prin excelenţă Arta

E complexă şi ciudată;

Capricioasă ca şi soarta,

Dar în nici un caz exactă

 

Ca un calcul de algebră;

Nu se lasă pe deplin

Încadrată de vreo normă;

Nu putem s-o definim.

 

Tocmai de-aia e frumoasă

Şi te prinde-n nurii ei

Ca sirena graţioasă

Marinarii cei holtei.

 

Căci prin rostul ei în lume

E creată să desfete;

Prin metodele-i nebune,

Spiritul uman să-mbete.

 

S-o-ngrădeşti în definiţii,

Reguli, şi-alte legi stupide,

Este ca şi cum edifici

Cimitir din piramide:

 

Ele-şi pierd sacralitatea,

Şi nu pentru c-ar fi multe,

Ci fiindcă realitatea

Le transformă-n pietre mute –

 

Poliedre litostrate,

Simple, pentru orice om,

Ci nu temple venerate

Demne doar de faraoni.

 

Tot aşa e şi cu Arta:

Las-o plină de mister.

Că-i penelul, pana , harfa,

Las-o liberă spre cer

 

De-unde-şi ia entuziasmul

Care e puterea ei,

Unde muza şi artistul

Sunt călăuziţi de zei:

 

El ca mire jun de rasă,

Oricând gata să creeze

Tot ce mitica-i mireasă

Cu răbdare-o să-i dicteze.

 

Şi, ca-n orice căsnicie,

Totu-i intim şi discret.

Nimeni n-are cum să ştie

Ce-a spus ea către poet.

 

Sau ce el simţea pe când

Pe-al ei sân se odihnea,

Şi robit de chipu-i blând,

S-a lăsat condus de ea

 

Şi de zâmbetu-i de înger

Ce posedă ca un demon,

Şi de ochiu-i pur ce plânge

Diamante fără seamăn!…

 

Se vor naşte-apoi păreri,

Se va ridica din umeri,

Însă nimeni, nicăieri,

N-ar avea cuvânt a spune

 

Că e albă sau e neagră

Sau că ştie el că-i gri.

Între alb şi negru, dragă,

Sunt nuanţe – zeci de mii!

 

Ce-i împinge să compare

Autori şi tropi stilistici?

Astea-s amănunte care

Bune sunt pentru statistici.

 

Barzii, după cum spuneam,

Se observă de departe.

Doar arunci un ochi pe geam:

Unul şi-a mai scos o carte…

 

Dar ceilalţi, ce sunt poeţi,

Veşnic cei cu tuş pe palme,

Ce pe scriere pun preţ,

Insensibili la sudalme,

 

Pentru ei nu e nevoie

Să se nască comparaţii,

Să se facă anevoie

Ierarhii şi declaraţii.

 

Fiindcă asta e elita!

Fiindcă ei sunt poezia!

Ei, cu neînchipuita

Muncă sacră şi mania

 

De a face lucrul bine,

Fără pic de compromisuri,

De-a transpune stări sublime,

Mari intenţii, vise, visuri!

 

Poezia este suma

Lor şi-a celor ce-or urma;

Celor care totdeauna

Arta o vor venera;

 

Celor care sunt magnifici,

Ce surprind prin harul lor,

Şi, citindu-i, te-identifici

În acel plăcut decor!

 

Şi fiind toţi pioni de bază

În acelaşi joc de şah,

Piese din acelaşi puzzle,

Boabe în acelaşi sac,

 

Cum sã poată să-i compare

Cineva pe-acest pământ?

Este ca şi cum pe mare

Compari două bori de vânt.

 

Sau – dacă doreşti matale –

Ca şi când deosebeşti,

Dintr-un lan de cereale,

Două boabe de orez.

 

Acest gen de comparaţii

Sunt benefice, e drept.

Însă doar când vrei să afli

Cum gândeşte un poet;

 

Când încerci a-l studia

Pe poet ca fenomen

Ca să poţi aprecia

Mult mai bine un poem.

 

Însă nu când îl reclami,

Pus la zid ca pe-un proscris,

Când aiurea îl condamni

Pentru ce-a făcut şi-a zis.

 

De formalizăm atâta

Unde vom ajunge, frate?

O să-l alungăm cu bâta

Pe poetul din cetate.

 

Îşi ia coala-n sul şi pana,

Cu tristeţe va pleca

Ca să-şi caute cetatea

Unde îl vor asculta.

 

De nici ei n-or preţui

Truda-i dezinteresată,

El va scrie poezii

Pentru el şi Mama-Artă.

 

Şi de fiecare dată

O să fie fericit

Când o grea şi minunată

Piesă a desăvârşit.

 

Şi tot gloata cea confuză,

Tot ei sunt acei ce pierd.

Dar nici merită-a lui muză

Fiindcă nu o înţeleg.

 

Asta o ştia şi Platon,

De la primii zei romani.

Însă noi n-am învăţat-o

În atâtea mii de ani!

 

O s-ajungem să ne umplem

De poeţi de conjunctură

Ce la televiziune

Fac dovadă de cultură.

 

Care crezi c-a fi urmarea,

Astea când s-or întâmpla,

Când un kitch va fi valoarea –

Un clişeu şi o manea?

 

Ce-ai putea sã critici, frate,

Dintr-un surogat nociv,

Dintr-un text ce-“n trend” se zbate

“Autentic” şi naiv?

 

Prin aceastã încercare

De-a-ncadra-n concept un vers

Vom asasina, se pare,

Poezia-n univers!

 

Asta este anecdota…

Vai! Ce sprinten e pendulul!…

Chelner! Hai, te rog cu nota! –

E trecut de ora unu!…

 

Dar ce stai aşa ca stana?

Vrei în ea să te prefaci? –

Stai să-mi iau canadiana! –

Spune, vere, de ce taci?”

 

” Ce-aş putea să mai adaug

La asemenea discurs?

Mă furase peisajul

Celor care tu le-ai spus!

 

Lucruri care mă frământă

De la primul meu poem:

Să trăiesc cu teama mută

Că nu trec de-acel barem,

 

Să mă lupt cu remuşcarea

Că n-aş fi destul de bun,

Să mă plec sub indignarea

Celor ce acestea spun…

 

De aceste lucruri toate,

Totdeauna m-am temu,t

Deşi eu credeam că, poate,

Versul meu atârnă mult.

 

M-am gândit frustrat că doară

Nu sunt cei ce dau valoare

Criticii, că nu-s la moară

Saci să pună pe cântare!

 

Însă, pe de altă parte,

Aveam totuşi îndoiala:

Ei sunt cei ce ştiu ce-n arte

Este bun sau alandala!”

 

” – Stai să-ţi lămuresc mirarea

Care fruntea-ţi încrestează:

Criticii nu dau valoarea,

Ei doar o apreciază.

 

Acest lucru este, însă,

Anevoie câteodată

Ţinând cont cât de complexă

Poate fi Bătrâna Artă.

 

Criticii formalizează

După cum au prins la şcoală,

După cum îi avizează

Teoria literară,

 

Care e şi ea o ştiinţă,

Şi de-aceea e formală.

Dar această consecinţă

Pentru Artă nu-i uşoară.

 

Căci o ştiinţă are reguli,

Instrumente de măsură,

Comparaţii, definiţii,

Argumente, o structură –

 

Lucruri care, pentru tine

Care scrii o poezie,

Nu fac nici cât trei măsline

Când pui rima pe hârtie.

 

Fiecare om e liber

Să exprime ce-a gândit,

După cum, la fel, de altul,

Este foarte diferit.

 

Cum să defineşti acuma

Într-o singură idee

Tot ce reprezintă suma

Infinitelor condeie?

 

Cum artistul să-şi supună

Născocirea teoriei

Când aceasta e postumă

Muzicii sau poeziei?

 

Multe genii în pictură

Au murit săraci, golani,

Iar acuma îi făcură

Lideri, dup-un car de ani.

 

Astăzi truda lor se vinde-n

Milioane de dolari,

Însă ei s-au scurs de zile

Anonimi şi solitari.

 

Unde e, atunci, dreptatea?

Pot simţi acei profani

Care e valoarea Artei

Când o cumpără cu bani?

 

Cum pot ei să-şi însuşească

Sacrele minunăţii

Cu o sumă pământească

De metale şi hârtii?

 

Cum să spună ce valoare

Are nu-ştiu-ce tablou

Când au sufletele goale

Şi nu simt al lui ecou?

 

Căci valoarea se măsoară,

Nu în aur, ci în simţ,

Pentru-aceastã perlã care

Demnã-i doar de zei şi sfinţi.

 

Şi a fost creat cu patimi,

Nu să doarmă-ntr-un salon,

Ci-n muzeu să smulgă lacrimi

De la orişicare om.”

 

” – Atunci eu de ce-aş mai scrie

De-i atât de complicat

Să creez o poezie

Lesne de apreciat?

 

De ce-aş irosi sudoarea

De pe frunte pe caiet,

Dacă-i un noroc valoarea?

Ce m-ar face mai poet

 

Decât unul care scrie

Cu vopseluri pe pereţi:

‚Alexandru plus Maria

Pe vecie se iubesc!’?”

 

” – Câteodată cel mai bine

Îl observi pe Domnul Sfânt

Când priveşti printre ruine

Din Infern, de sub Pământ.

 

Eu i-am criticat pe critici

Doar ca tu să prinzi curaj

Ci nu ca să-i identifici

Ca pe-un sumbru anturaj.

 

 

Nu inseamnă că de câte

Ori vor spune despre tine

Afirmaţii neplăcute,

Vreun cuvânt ce nu-ţi convine,

 

Trebuie în ei cu pietre

Să arunci ca-ntr-un lepros!

Poate au chiar ei dreptate

Şi eşti tu cel vanitos!

 

Şi chiar dacă n-au, nu-ncepe

Să-i pui tu la îndoială;

Treaba ta-i să scrii, poete,

Nu să faci cu critici şcoală!

 

E ca într-un meci de cupă

Când nedreptăţit te simţi

Că arbitrul te alungă

Cu un fluier printre dinţi

 

De pe drumul ce te duce

Spre trofeul mult râvnit,

Şi cu-acelaşi fluier face

Adversarul fericit.

 

Poţi să spui apoi ce-ai spune

Despre “bravul” cavaler,

Că-i în fotbal o ruşine,

Un tâmpit şi un mişel.

 

Asta nu-ţi va mai aduce

Şansa de-a juca din nou

Confruntarea de răscruce

Ce te-ar face un erou.

 

Şi cu ce te încălzeşte

Să-i înjuri pe-acei mişei?

Când mânia-n tine creşte,

Devii unul dintre ei!…

 

Hai că se făcu devreme!

Sau târziu – depinde cum

Fiecare îşi aşterne

Obositul pas pe drum!

 

Sincer, mi-a fãcut plãcere!

Poate ne vedem din nou

Sã zâmbim citind poeme

Sau slãvind vreun vechi tablou!

 

Dar, acum, te las pe tine

Sã seci piepţi cu suavu-ţi cânt!

Plec! M-aşteaptã şi pe mine

Poezia de mormânt!

 

Mi-am învins nevrednicia,

Ce-am avut de spus am spus!

Tu, abia-nfrunţi veşnicia,

Dar… sã nu mã faci de râs!

August 18, 2009 Posted by | poezie | , , , | 10 Comments

Alegoria păcatului


Printre lacrimi de noroi

Din sclipiri de iris crunte,

Un sărut de buze moi

Am simţit , în vis, pe frunte.

 

Un sărut de buze reci

Care inima-mi îngheaţă,

Un surâs de somn de veci

Care-mi minte altă viaţă.

 

Simt o mână rece-n păr,

Blândă dar amăgitoare,

Mă înlănţuie-un fior

Şi de el nu am scăpare:

 

Nici nu pot şi nici nu vreau!…

Şi m-abandonez în şoapte

Dintr-al căror murmur beau,

Devenind străin în noapte.

 

Simt o teamă când pătrund

Gol în negrul întuneric.

Eu nu văd, dar văd că sunt

Într-un cadru net feeric…

 

Acum sunt total pierdut,

Zac în bezna ancestrală,

Când, deodată, un sărut

Mă surprinde şi mă-nşeală.

 

Nu ştiu de unde-a venit,

Parcă-s cufundat în smoală,

N-am văzut dar am simţit!

Am simţit cum mă-nconjară

 

Trupul ei sub care-ncet

M-a surprins, râzând, pe spate.

Lunec jos cam spăriet;

Ezitând m-aşez în coate.

 

Mâna-i fină ca un fulg

Mă cuprinde-ncet de ceafă

Şi cu-n nou şi lung sărut,

Gura leneş îmi îndoapă.

 

 

Tot la fel de reci găsesc

Sânii ei de amazoană

Ce cuminţi se odihnesc

Pe-al meu piept în care toarnă

 

Val fierbinte de plăceri

Şi supremă voluptate.

Un vârtej de sărutări

Îmi alunecă pe spate,

 

Însă numai gura ei

E regină între ele;

Când m-atinge sar sântei

Din textura pielii mele.

 

Se abat spre trupul meu

Mii de palme pricepute,

Susţinând un trafic greu

Pe-ale pielii mele rute…

 

Când încerc, la rândul meu,

Să forţez o-mbrăţişare,

Mâna-mi lunecă în gol

Şi senzaţia dispare!

 

Speriat tresar din hău:

“Ce se-ntâmplă? Unde pleacă?

Cum?” plângeam în gândul meu;

Vocea ei plăcut mă-ntreabă:

 

” Sigur eşti că vrei cu noi

Să te laşi purtat pe creste?

Alfă, însă, că-napoi

Altă cale nu mai este!”

 

Jocu-ncepe-atunci din nou:

Suflu-mi greu se proiectează

Pe-al ei gât de unde-apoi

Peste faţa mea valsează.

 

Îmi ghiceşte gând cu gând

Şi dorinţa-mi împlineşte,

Iar plăcerea care-o simt,

Parcă viaţa îmi sleieşte.

 

 

“Cine, ce şi câte eşti?”

Ea nu pare că m-aude!

“Ce contează? Mă iubeşti?”

Simt pe faţă buze ude…

 

Simt cum exponenţial

Agitaţia sporeşte;

Într-un ritm demenţial,

Speriatul puls îmi creşte.

 

Nervii mei sunt încordaţi

Peste limita normală

Şi extrem de excitaţi

De atingerea cea moale

 

Pentru care părul ei

Peste trupul meu aleargă

Ca sălbaticii de zmei

Când un val de vânt incearcă.

 

Simt trepat că-nnebunesc,

Trupul meu nu mai rezistă

La deliciul diavolesc

Ce la infinit persistă.

 

Torturat mă zvârcolesc

Între menghinele-i coapse

Ce strânsoarea-şi înteţesc

Şi mişcările drăcoase…

 

 

Şi deodată mă destind,

Inundat de reci molime.

În extaz bolesc plutind.

E ciudat!… Sunt mort!… E bine!…

August 11, 2009 Posted by | poezie | , , , | Leave a comment

Prince Charming from linden tree


Prince Charming from linden tree

 

“Blanca, from your feeble childhood

You were sworn as bride to Lord,

For your born fortuitous happened

From unworthy, sinful love.

 

For Saint Ann we’ll leave tomorrow,

Where in prayers you shall mention

Solace to your own existence,

To my empty soul redemption.

 

“Father, I am not delighted

My romantic soul to squander!

I am fond of playing, haunting;

Others may those things abandon.

 

I shall not renounce my tresses

Down to ankles, nor get rotten

Blind and reading withered pages

Into incense smoke forgotten.”

 

“I know best for you what’s proper,

Drive away your lay ideas

To the old abode of prayer

We shall start as dawn appears.”

 

Lost, she listened – cried with sorrow,

By elopement thoughts abducted;

By a strange and nameless longing

And a desert lure attracted.

 

Weeping she began to saddle

Her enchanting silver stallion

Which was following her movements

As a faithful, mute companion.

 

And astride of it she vanished

Flying through the wind as blind,

Didn’t bother looking forward,

Didn’t even look behind.

 

Twisted paths in endless forest

She was struggling to descend

When the crimson beams of sunset

Brought the twilight to the end.

 

Now and then within the forest

Shade was flashed by nightly sparkling

While she stepped through rustling foliage

As the bees were friendly buzzing.

 

In the middle of the forest

Near the tall and ancient linden

Stopped her stallion close to spring that

Made a pleasant sound to listen.

 

Suddenly she started woken

By the tender wail of water.

Thus she saw a handsome youngster

Which on horseback was aside her.

 

He was gazing her astonished

With his big and dreamy eye,

With his linden on dark tresses

And with silver horn on thigh

 

From which faintly loosed a wailing

Rending as a grievous blaze –

So her pure heart swelled with longing

Of delightful stranger’s face.

 

With his own he touched her tresses

Then she blushed and felt the skies

When she left her lashes falling

Over shy-behaving eyes.

 

She displayed with charming features

On her frozen lips a smile

Which her eager mouth, through whispers,

Hardly opened for a while.

 

When she overwhelmed surrendered

And towards him bent her face,

He ceased horn’s hypnotic wailing

And spoke trifles full of grace.

 

When he climbed her on his horseback

She opposed him with a hand,

Yet forwent, her heart was beating

With a funny feelings blend.

 

Laying on the grass she pointed

Upwards to his face her sight;

They were smiling while the horses

Grazed together, side by side.

 

Only the romantic mumur

Of enchanted spring along

Melancholically deafened

Their so drunken souls with love.

 

Then the Moonlight showed her glamour

And the night itself admired

How she painted darkened shadows

On the stubbles silver-coloured.

 

And she lenghtens them and shifts them,

Gradually as she ascends,

But the youngsters lose their traces

Through the woods that never ends.

 

At the castle gate, the stallion,

Stood the next day, whole in foam,

But his tender, charming mistress

Was eloped and far from home.

 

Mai jos aveţi şi varianta originală a poeziei:

 

Făt-frumos din tei

 

– Blanca, află că din leagăn

Domnul este al tău mire,

Căci născută eşti, copilă,

Din nevrednică iubire.

 

Mâni în schit la sfânta Ana

Vei găsi la cel din stele

Mângâierea vieţii tale,

Mântuirea feţei mele.

 

– Nu voi, tată, să usuce

Al meu suflet tânăr vesel

Eu iubesc vânatul, jocul;

Traiul lumii alţii lese-l.

 

Nu voi părul să mi-l taie,

Ce-mi ajunge la călcâie,

Să orbesc cetind pe carte

În fum vânăt de tămâie.

 

– Ştiu mai bine ce-ţi prieşte,

Las’ de-a lumii orice gând,

Mâni în zori de zi pleca-vom

Către schitul vechi şi sfânt.

 

Ea aude – plânge. Parcă

Îi venea să plece-n lume,

Dusă de pustie gânduri

Şi de-un dor fără de nume.

 

Şi plângând înfrână calul,

Calul ei cel alb ca neaua,

Îi netează mândra coamă

Şi plângând îi pune şeaua.

 

S-avântă pe el şi pleacă,

Păru-n vânturi, capu-n piept,

Nu se uită înainte-i,

Nu priveşte îndărăpt.

 

Pe cărări pierdute-n vale

Merge-n codri făr’ de capăt,

Când a serii raze roşii

Asfinţind din ceruri scapăt.

 

Umbra-n codri ici şi colo

Fulgerează de lumine…

Ea trecea prin frunza-n freamăt

Şi prin murmur de albine;

 

În mijloc de codru-ajunse

Lângă teiul nalt şi vechi,

Unde-izvorul cel în vrajă

Sună dulce în urechi.

 

De murmur duios de ape

Ea trezită-atunci tresare,

Vede-un tânăr, ce alături

Pe-un cal negru stă călare.

 

Cu ochi mari la ea se uită,

Plini de vis, duioşi plutind,

Flori de tei în păru-i negru

Şi la şold un corn de-argint.

 

Şi-ncepu încet să sune,

Fermecat şi dureros –

Inima-i creştea de dorul

Al străinului frumos.

 

Părul lui i-atinge părul,

Şi atunci c-obrazul roş

Ea apleacă gene lunge

Peste ochii cuvioşi.

 

Iar pe buze-i rece-un zâmbet

Înecat, fermecător,

Care gur-abia-i deschide,

Cea uscată de amor.

 

Când cu totului răpită

Se-ndoi spre el din şele,

El înceată din cântare

Şi-i grăi cu grai de jele,

 

Ş-o cuprinde de călare –

Ea se apără c-o mână,

Însă totuşi lui se lasă,

Simte inima că-i plină.

 

Şi pe umărul lui cade

Al ei cap cu faţa-n sus;

Pe când caii pasc alături,

Ea-l privea cu suflet dus.

 

Numai murmurul cel dulce

Din izvorul fermecat

Asurzeşte melancolic

A lor suflet îmbătat.

 

Lun-atunci din codri iese,

Noapte toată stă s-o vadă,

Zugrăvește umbre negre

Pe câmp alb ca de zăpadă.

 

Şi mereu ea le lungește,

Şi urcând pe cer le mută,

Dar ei trec, se pierd în codri

Cu viaţa lor pierdută.

 

La castel în poartă calul

Stă a doua zi în spume,

Dar frumoasa lui stăpână

A rămas pierdută-n lume.

August 9, 2009 Posted by | translations | , , , , | Leave a comment

Dorinţă supremă


 

 

Găsi-se-va vreunul

Să-mi preţuiască truda –

Nu în talanţi de aur,

Cum preţuieşte Iuda –

 

Doresc doar să admire

Poema ce-o citeşte,

S-o poată cu uimire

Privi cum străluceşte.

 

Sub vraja-i să se-ntrebe

Ce patimă de stele

Călăuzi pe foaie

Sudoarea frunţii mele!

 

Şi încântat să plângă

Şi-n veci să mă iubească,

Mişcat de vorba blândă

Ce-mi curge lin din pastă.

 

Şi nu doresc să-nalţe

Savante comentarii,

Omagii – vorbe goale

De adormit ţânţarii –

 

Ci prin vreo librărie

Sau prin vreun târg de carte

Să cate poezie

Ce numele să-mi poarte;

 

Mânat de nerăbdare,

Acasă să grăbească

Şi plin de încântare

Din nou să mă citească.

 

Purtat de pasiunea

Ce-o are pentru mine,

Pe alţii să-i adune

Citire să-mi închine.

 

Între poeţi mă creadă

Erou între eroi,

Cum îl credeau odată

Pe-Achile în război

 

Şi inime să spulber

Cât vor mai ţine anii

Cum el precum un fulger

Îşi spulbera duşmanii.

 

Iar rimele-mi plăcute –

Înveninate patimi –

Din inimi să se-nfrupte,

Stârnind uimire, lacrimi.

 

Şi cel ce nu iubeşte

Din fire poezia,

Pe loc să-ngenuncheze

Citindu-mi nebunia.

 

Gândirea să şi-o schimbe

Sub luciul pal de lună

Şi sufletul să-şi plimbe

În lumea mea nebuna.

 

Şi poate că vreunul

Neveştejit de ani

Îmi va-ntregi albumul

De melancolici fani,

 

Zâmbind citirii mele

Şi-ndrăgostit de viaţă,

Iubitei să-i ofere –

Ţinând-o strâns în braţă –

 

O recitare caldă

Şi plină de iubire

Dintr-o poema-naltă

Compusă tot de mine.

 

Şi poate altul care-şi

Urăşte existenţa,

Citind cu ochii-i galeşi

Va dobândi esenţa

 

De-a-şi guverna destinul

Cu gânduri doar plăcute

Şi fermecat de stihu-mi

Durerea o să-şi uite.

 

Sau poate peste veacuri

Un copilaş isteţ,

În loc de alte fleacuri,

Citi-va din poeţi

 

Şi dulcea-mi poezie

L-o face să m-admire,

Muşcând cu lăcomie

Din versurile-mi fine.

 

Şi hrana mea zeiască,

La suflet de-i ajunge,

Plăcut să-l otrăvească

C-o împăcare dulce;

 

Dorinţa să-i aprindă

Şi fermecat zâmbind

Visarea să-şi întindă

Spre un sălbatic gând:

 

În zbuciumu-i să spere

Că poate să imprime

Cu rimele-i prospere

Senzaţii în mulţime;

 

S-aducă poeziei

Sublime inovaţii,

Umil plătindu-mi mie

Tribut pe inspiraţii;

 

De versurile mele

Atins, apoi să spună

Că ele sunt acele

Ce pix i-au pus în mână;

 

Să-l hotărăsc să scrie,

Să-i fiu precum un zeu –

Cum mi-a fost dat şi mie,

Cum am păţit şi eu!…

August 8, 2009 Posted by | poezie | , , | 2 Comments