Rază de vrajă
Rază de vrajă,
Zâmbind vioaie,
Apei de ploaie,
Înseninează
Cerul cel umed
Pe-a cărui faţă
Fug nori de ceaţă,
Sub vagul tunet.
Pajiştea toată,
Timid tresare
De nori şi soare
Îmbălsămată.
Se-nseninează,
Şi-a apei piele,
Pe viorele
Le-nviorează.
Ploaia aşteptă
Şi se opreşte;
Se răzgândeşte,
Plecând în şoptă.
Ai ploii picuri
Fug pe petale
Ca dulci cristale
În lungi nimicuri.
Natura tace,
Pe cer e sânge:
Amurgul plânge
Lumini de pace.
Şi-n roua deasă
Din urma ploii,
Parcă trifoii
Plăpânzi se-ndeasă
Cu noi ambiţii
Să iasă-n faţă
Cu-a lor verdeaţă
La expoziţii.
Vântul adie,
Frunza oftează;
Cerul brăzdează,
O ciocârlie.
Fluturi ce zboară
În curcubeie
Par nişte zmeie
Legate-n sfoară.
De pe la coasă,
Un om din sat,
Îngândurat,
Se-ntoarce-acasă.
Ajuns în culme,
Stă şi priveşte
Cum pripăşeşte
Ca o minune
Pe orice casă
Poleiul sfânt,
Fără cuvănt,
Răz’mat în coasă.
Vede cum vine
Pe drum femeia,
Sporind scânteia –
Totul e bine.
Se interpune
Încremenirea
Cu scârţâirea
Unei fântâne.
Omul tresare,
Coasa-şi înşfacă
Tăcut şi pleacă,
Smuls din visare.
Şi intră-n sat,
Domol coboară
Panta uşoară,
De câini lătrat.
Soarele-apune,
Văpăi prelinge,
Pe când se stinge
Peste pădure.
Vraja sporeşte,
Creieri spun “cri”,
Stele – făclii
Şi noaptea creşte…
Mai trece-un an, mai dai o filă…
Mai trece-un an, mai dai o filă;
Ai fost copil/ai fost copilă,
Şi-acum eşti tânăr, mândru eşti –
Fixezi oglinda şi zâmbeşti…
Dar iată că mai trece-un an!…
Iar tu tăcut priveşti pe geam
Cum ploaia plânge-ncetişor
Pe florile de merişor…
Ai fost şi trist… ai şi zâmbit…
Ai fost la şcoală… ai iubit…
Acum eşti singur… însă iar
Mai dai o filă-n calendar…
Şi iar iubeşti pe cineva…
Lucrezi acum… şi bei cafea…
Umblaţi pe stradă în pereche…
Vă zboară file la ureche…
Priveşti o pânză-nfiptă-n cui…
Afar’ suspină un gutui…
Şi-n altă filă, un micuţ
Îţi râde sincer din pătuţ…
Apoi… îţi vânturi traiu-n silă…
Priveşti cum, filă după filă,
Se-ngroaşă-n stânga cartea ta…
Şi-n dreapta… file – câteva…
Şi monoton… şi resemnat…
De-aceeaşi grijă subjugat…
Fumând ţigarea te-amăgeşti
Că-ţi place viaţa şi-o iubeşti…
Dar parcă nu e viaţa ta…
Ţi-a dat-o-n grijă cineva…
Şi când mai ieşi la un gratar,
E sărbătoare-n calendar…
Te duci în silă la servici’,
În gând cu “luaţi-mă de-aici”…
Gândeşti la viaţa-ţi plicticoasă:
La muncă… bere… şi acasă.
Munceşti pe brânci ca un hamal…
Dar ai făcut râvnitul ban…
Şi n-ai în curte o piscină…
Dar ai o casă, o maşină…
Vecinul e invidios…
Iar tu te bucuri trist, sfios…
Dar fiul nu te mai înghite…
Şi file-n stânga fug grăbite…
Priveşti oglinda obosit…
Acum ai burtă… ai albit…
Te simţi mai viu că ai un blog…
Dar te gândeşti la epilog…
Ai strâns o viaţă… pentru ce?…
Să dai o rată la BMW!…
Şi lumea e aşa frumoasă…
Tu n-o cunoşti c-ai stat acasă…
Ai tot făcut la compromisuri…
Şi tânăr fiind, aveai la visuri…
Şi parcă n-ai făcut nimic…
Şi-ai face, de-ai fi iarăşi mic…
Şi te-ncolţeşte-acum fobia…
Că se va termina hârtia…
Şi jos va scrie doar “sfârşit”…
Te-o plânge cine te-a iubit…
Pe urmă praful se aşterne…
Şi-ţi cresc în “curte” buruiene…
Şi tot mai rare lacrimi… flori…
Şi tot mai rare lumânări…
Mai trece-un an, mai dai o filă…
Ai fost copil/ai fost copilă…
Şi-acum eşti tânăr… mândru eşti…
Priveşti oglinda şi zâmbeşti…
Priveşte însă mai atent,
Căci timpul trece sigur, lent;
Dar fă ceva, când mori să scrii
Eternu-ţi nume printre vii.
Vise şi visuri
1
Privind la ea pe trotuar,
Când se-ndrepta spre firmă,
Era să calce un şcolar
Cu propria maşină.
2
Adânc mişcat de incident,
O cată înc-o dată;
Apoi zâmbeşte indecent:
“Ce poate face-o fată!”
3
Târziu, la muncă, pe când bea –
La pauza de masă –
Cafeaua cea cu frişcă-n ea,
Gândirea îşi întoarse
4
La zâna ce i-a cucerit
Retina şi cu gândul.
Privirea i s-a ofilit
De suspinai văzându-l…
5
Zărind-o-n minte,îşi zicea
“Ce fire jucăuşă!…
Of! Cât de mult m-aş bucura
Să mi se-arate-n uşă!…
6
Din ochii ei cei de turcoaz,
O umbră de lumină
Să mi-o arunce pe obraz,
Şi ziua-ar fi senină!
7
Iar părul ei de aur scump
De sute de karate,
Aş vrea cu mâna să-l pătrund;
Un zâmbet să-mi arate…
8
Un zâmbet; m-aş lăsa ucis
Ca să îl pot obţine.
Aş omorî pentr-un surâs,
Iubito, de la tine…
9
Şi după umeri să te-apuc,
Să te sărut sub soare,
Aş alerga ca un năuc,
Prin Centru,-n pijamale!
10
Şi pentru-o noapte de amor
Cu tine păcătoaso…”
” – Costache! Ia-o mai uşor!
S-a dus cafeaua, las-o!”
11
Privind la ceaşca ce venea
Senină către gură,
Doar zaţul mai găseşte-n ea;
Înghite tot cu ură!
12
” – Da, şefule,că bine zici!”
” – Te văd plecat de-acasă!
Nu doar cafeaua s-a sfârşit!
Şi pauza de masă!”
13
De-atunci o lună s-a-mplinit…
Mâhnit păşea-n tăcere,
Când un amic l-a întâlnit:
” – Hai Tache la o bere!”
14
Cu sticla-n faţă şi în gând
Cu-aceeaşi suferinţă,
Este surprins de Dan plângând
După iubita fiinţă.
15
” – Costele! Tu te-ai ţăcănit?
Ai dat de boala reaua?”
” – Nu, Dane, m-am îndrăgostit;
Ci asta mi-e beleaua!”
16
” – Aha-ha! De bucluc ai dat!
Dar zi-mi a ta năpastă:
I-ai pus-o? Spune-mi, v-aţi pupat?
Ai luat-o de nevastă?”
17
” – De unde! Nu mai ştiu de ea,
Nimic! Halal ponoasă!…
Am cântărit-o când mergea
Pe stradă, graţioasă…
18
Pe loc privirea mi-a vrăjit…
Era să calc şi-o ţâncă!…
Icoana ei m-a urmărit…
Mă urmăreşte încă!…
19
De-atunci, nimic de ea n-am scos…
Doar cred că am visat-o!…
Dar ştiu c-a fost un vis frumos,
Căci încă n-am uitat-o…”
20
Ea trece strada exultând
De viaţă şi culoare.
La chipul lui priveşte blând,
Găsind încântătoare
21
Privirea sa de puşti rănit
De-o pală de iubire
Şi, inocentă, s-a gândit:
” Să fie-aşa ca mine
22
Femeia ce l-a cucerit?
O fi înaltă, brună?
O place-o poate doar de-o zi?
Sau poate chiar de-o lună?
23
Ferice ea ce a vrăjit
Un prinţ atât de mândru!
Aş vrea în locul ei să fiu;
L-aş răsplăti iubindu-l…”
24
Cu zâmbetul râzând pe chip,
Trecea pe lângă cramă,
Iar el, cu spatele la zid,
Nici n-o băga în seamă.
25
” – Costele! Cată peste gard!
Priveşte dama aia!
De-amor te vindecă îndat’ ;
Frumoasă foc bălaia!…”
26
” – Hei! Dane! Blonda este ea!
E fata care-mi place!”
” – Ai gusturi bune! N-o scăpa
Căci e cu vino-ncoace!”
27
” – Da,sigur, ce-aş putea să-i spun:
Ştii, dragă, io-s cel care
E, după tine, om nebun
Şi, să te aibă, moare!”
28
” – Eu, Tache, tânăr de-aş mai fi,
Aş răscoli pământul.
Şi-n suflet, pace n-aş găsi
Decât cu ea alături.
29
Deştept şi chipeş şi bogat
Tu eşti. Ce poate fata,
În viaţă, vrea la un bărbat
Mai mult decât atâta?”
30
” – Femei, măi Dane, am avut
Cât acte un contabil.
Cu ele-n joc m-am complăcut
Fiind dulce şi amabil.
31
Le agăţam, aveam tupeu;
Nu mi-a scăpat vreuna.
Dar, Dane, ai cuvântul meu:
Ca ea nu e niciuna!…
32
Şi-acum eu, craiul renumit,
A cluburilor spaimă,
Mă tem, iubirea să-mi închin,
Iar gura nu îngaimă
33
O vorbă,-o simplă vorbă doar –
Ce-ascunde sincer gând –
Când toată viaţa-am aruncat
Doar simple vorbe-n vânt.”
34
” – Ascultă! Tata îmi spunea –
Iertată fie-i vina –
Că viaţa-i bună sau e rea.
E, însă numai una.
35
Acum tu fugi că n-ai curaj
Şi plângi ca o muiere.
Şi-n toamna vieţii când te laşi,
Gândi-vei cu durere
36
Din mână şansa c-ai scăpat.
Vei încerca regrete
Şi te vei crede vinovat,
Dar cine să te ierte?”
37
” – Zici bine, dragul meu amic.
Dar cum să-mi curăţ teama?
Că-mi vine – sincer eu ţi-o zic –
Să mă crestez cu lama!”
38
” – Calmează-ţi nervii, du-te-acas’.
Fierbinte, fă o baie.
Iar mâine când te vei trezi,
Găseşte-o pe bălaie!”
39
” – Mă duc la firmă să obţin
concediu – două zile.”
” – Să bei apoi un ţoi de gin;
Te vei simţi mai bine!”
40
Pe când se-ndreaptă către gard
Costel, ţintind pământul –
La masă, stând lângă pahar –
Pe Dan îl mustră gândul.
41
” – Te bată Domnu’ de golan!…
Ce face tinereţea!…
Mi-aduc aminte cum fierbeam
Când îmi vedeam febleţea…
42
Păcat că sânge n-am avut
Să-i spun ce zace-n mine!
Regret acum că mi-am pierdut
Zburdalnica iubire.
43
O dată-n viaţă ai noroc –
Sau poate niciodată –
Să poţi iubi cu-atâta foc
O inimă de fată.
44
Mai mică şansa este chiar
Să-ţi fie-mpărtăşită
Iubirea care-ţi toarnă jar
În inima topită…
45
Eu am fugit – ce laş am fost! –
Şi cel mai mult mă doare
Că, peste ani, am înţeles
Că m-a iubit şi Mari.
46
Credeam că nu sunt demn de ea!
Un ignorant ca mine,
Nu poate fi de teapa sa!
Ea merita mai bine!…
47
Dar ea, sărmana, m-a iubit
Şi-a aşteptat întruna
O vorbă… ah! De-aş fi rostit
O vorbă, numai una!…
48
Visa mereu, la cafenea,
S-o scot la urma urmei.
“Cam prea mult timp pentru-o cafea!
Mi-a spus plângându-mi pe-umăr
49
Când a plecat la-aeroport,
În luna cea de miere,
Cu-n tânăr chipeş, vagabond,
Ce moştenise-avere.
50
Sper numai, tu, copile drag,
Să nu fii prost ca mine:
Te du întins la ea în prag
Să-i juri a ta iubire.” …
51
Plângând, Nuţica se-ntreba –
În vila ei retrasă –
Ce farmec tânărul avea
De pace nu îi lasă?!
52
Sunt poate două luni de-atunci –
Mai mult, chiar, cine ştie? –
Dar ea defel nu l-a uitat
Şi-ar vrea cu el să fie.
53
Cu gândul la femeia lui,
Se-aprinde de geloasă.
“Or fi acum în patul ei?
Sau s-or iubi pe masă?”
54
Şi mintea-i fierbe scene vii –
Atât de vii că doare.
“Aş vrea la cramă să revii
Să-mi juri amor sub soare!
55
Din ziua-aceea am trecut
Pe-acolo des ca ploaia –
Doar te-aş găsi să-ţi spun ce simt
Şi să-mi alini văpaia.
56
Acolo nu te-am mai zărit.
N-ai mai venit şi, pace!
Pe mine, însă, m-ai robit
Şi nu ştiu ce voi face!…”
57
După vreo două primăveri
Din ziua de la cramă,
Costel gândea privind la meri:
“Mai mult o plac pe damă!”
58
Pe-alee paşi-i cad uşor,
În parc au flori castanii;
Miresme-mbie la Amor,
Căci El ignoră anii…
59
Ştia că poate a iubi,
Dar nu atât de tare!
Credea că anii vor teşi
A dragostei dogoare…
60
Deodată se opri din mers;
Se-aşează pe o bancă.
Pe ceru-albastru, norul şters,
La vise îl încearcă…
61
Plimbând pisica, s-a oprit
S-o lase să mai zburde.
Iar trupul ei hrănea, timid,
Privirile flămânde
62
Cu care puştii o-nveleau
Jurând orice c-ar face,
O noapte şansa de-ar avea
Să poată s-o dezbrace.
63
Un tril o-ndeamnă delicat
Cu gândul la iubire.
Visează tânărul bărbat,
Cu lacrimi în privire.
64
“De ce la el nu m-am oprit?”
Gândea cu grele gene.
“Aş fi putut să-i spun ce simt!”
Pe ochi rimelu-şi cerne.
65
Discret miros de liliac
Îi întărâtă simţul.
“În basme, fata de-mpărat,
Mereu obţine prinţul!”
66
Pe-alei parfumul flutura
Pe vânt, precum un înger.
“Aş vrea să fiu şi eu ca ea!”
Şi, copleşită, plânge.
67
Pe bancă, el c-un zâmbet trist,
Frumos uitat pe buze,
Privea la jocul de artist
Al roiului de gâze.
68
“Avea dreptate hâtrul Dan!
Regretele m-apasă.
Aş vrea noroc să pot să am
Să mai primesc o şansă.”
69
Privind azurul însorit,
În braţe-i sare-o mâţă.
Privind stăpâna ei, uimit,
Nu crede cu putinţă.
70
” Posibil e, privirea mea,
Să fie trădătoare?
Oh! Cum? Nu poate fi chiar ea!”
Gândea cu voce tare.
71
” – Scuzaţi!” grăi cu glasul stins,
Gândind: “E el! Mi-e frică!”
” – Dar nu vă mai neliniştiţi!
Pisica-i tot pisică!”
72
Zgâit la chipul ei frumos,
Gândi: “Acu-i momentul!”
Dar ceva-i lasă capu-n jos…
Îşi uită-angajamentul!…
73
Privindu-l, zice: “Proastă sunt
De nu, ce simt, voi face!”
Dar brusc îşi curmă din avânt:
“Şi dacă nu mă place?”…
74
Ea pleacă, parcă aşteptând,
Cuvântul lui so-ndemne;
El?… se cufundă mai adânc
În banca cea de lemne.
75
“Eşti prost cum numai în poveşti
Există!”el se ceartă.
Iar ea se mustră: “Fato, eşti
Prostia-ntruchipată!”
76
Şi cum la fată se gândea,
Cuprins de-abandonare,
Sări subit din banca sa
Ca un bolid în soare.
77
Din parc se varsă-n bulevard
Cu inima bătându-i,
Pe când – grăbită – către parc,
Se-ntoarce ea la rându-i.
78
” – Ascultă! Eu…” ” – Voiai să-mi spui
Ceva?” ” – A! Nuu!…Nimica!…
Doar să te-ntreb dacă rămâi
Să mai plimbăm pisica!”
79
Uimită de cuvântul lui,
Ei nu-i venea să creadă.
Şi bucuria ce-o trăi,
Mai c-o făcea să cadă.
80
Senină-l apucă de braţ
Zâmbindu-i liniştită.
Scăpând din suflet un oftat,
Se simte împlinită.
81
El, tremurând ca un şcolar
În zi de vaccinare,
Oftă la fel de uşurat,
Zâmbind cu încântare.
82
În glas cu tremur o-ntreba
Ce face, cum o cheamă,
Şi-n suflet i se cuibărea –
De fericire – teamă.
83
Şi toată noaptea-a petrecut
Plimbând prin parc pisica,
În glasul nopţii cel tăcut,
De mână cu Nuţica.
84
A treia zi când a venit
La muncă, Şeful – pară:
” – De ce pe ieri nu ai servit?
Vrei să te dau afară?!”
85
” – De vrei…Nu-mi pasă! Fă ce vrei
Căci ieri m-am odihnit!
Alalt’eri noapte pân’ la trei,
Eu fost-am fericit!”…
86
După un timp de navigat
Prin lungi şi dulci reverii
Oftează trist şi-ngândurat,
La începutul serii:
87
“Trecut-a ceva timp de când
Noi suntem împreună.
Nimic altceva n-am făcut
Decât s-o ţin de mână!
88
Şi sunt gelos, că-n locul meu
Doar vântul o sărută!…
Şi-o ţine-n braţe strâns la piept
Doar noaptea cea tăcută!…”
89
Azi, cu Nuţica, în oraş,
Ia masa cea de seară…
Zăcea meniul cel bogat
Pe masă; nu-l gustară…
90
În vin, doar buzele-şi muiau
Şi nu ştiau clintire.
Senini, în irişi se priveau,
Drogaţi de fericire.
91
Pe drum, de umeri îndrăzni
S-o prindă. Ea, la rându-i,
De mijloc îl înlănţui,
Strălucitor zâmbindu-i.
92
Ajunşi în poarta casei ei,
Ea-i spune calmă: ” – Intră!”
Simţind în aer flori de tei
Şi luna pe iubită,
93
El se avântă-n urma ei,
În vila cea luxoasă.
” – Să pun un cântec?” ” – Dacă vrei!”
Gândea: ” E mai frumoasă!”
94
În player voce de pian,
Nuţica selectează.
Dansând uşor pe Clayderman,
La dragoste visează.
95
Se scurge timpul printre ei
Tiptil ca o felină…
El zice: ” – Plec! E ora trei!!”
” – Mai stai!… Rămâi la mine!”
96
Era frumoasă ca un crin
În rochia de noapte!
Cu gând pierdut în cer senin,
Se-abandonează-n şoapte
97
Pe care ea, mărinimos,
Le-abate către dânsul.
Îşi lasă trupul mlădios
Şi limpede ca plânsul
98
Să picure pe lângă el,
În patul confortabil
Care-i primeşte pe-amândoi
Cu scârţâit amabil.
99
Îi pune capu-ncet pe sân,
Cu sincerã iubire;
În ochii ei zburda râzând
O tainicã sclipire.
100
Reflexul verde-albăstrui,
Sclipind sub lampa lunii,
E tot ce poate mai frumos,
Natura,-ntinde lumii.
101
Curgând bogat pe gât în jos,
O buclă-l amăgeşte.
Îşi lasă capu-n părul ei
Ce dulce se fereşte
102
De-a lui suflare – blând curent –
Pe care ea o simte
Pufoasă, defilând atent,
Pe pielea ei cuminte.
103
Îi fierbe sângele în corp
Suflarea sa cea caldă,
Dar nu se mişcă de pe loc,
De teamă să nu-l piardă.
104
Tăcuţi, şi-aruncă ochi în ochi
Şi stau cuminţi ca-n poză.
Se-aseamănă surâsul lor
Petalelor de roză.
105
Acelaşi lucru, mintea lor,
Gândeşte corelată,
Căci ambii îşi doresc amor,
Dar se feresc s-o facă.
106
Se lasă astfel duşi de val,
Visând cuprinşi de vrajă.
Dar nu-ndrăznesc a încerca
Ce mintea lor visează.
107
Se tem că astfel vor strica
Mirajul ce planează
Deasupra lor. Adorm aşa,
Şi-n somn se-mbrăţişează…
108
A doua zi, din vis urât,
Frumoasa se trezeşte.
Visa că-i este omorât
Iubitul din poveste.
109
Rămas în minte, negrul gând,
O face să tresară.
Din sânul patului călduţ
Îşi face drum afară.
110
Pe el nu-l vede nicăieri
Şi-n suflet teama-i vine:
” Te rog doar, Doamne, să nu-l iei
Pe el de lângă mine!
111
Acum când totul e O.K.,
Nu vreau să sufăr iară.
De lângă mine să nu-l iei!
Nu vreau ca el să piară!
112
Vreau, ca şi fata de-mpărat,
Să-mi fie-alături prinţul.”
” Dar, dragă, viaţa nu-i un basm!”
Îi reproşează gândul.
113
În ochi îi sare un bilet,
Râzând pe noptieră:
” Frumoaso, vino-n parc la trei!
Ne întâlnim la Schelă.”
114
Minţind un zâmbet, gura ei,
De teamă se-ncreţeşte.
Coşmarul sumbru, din idei,
Să-l şteargă îşi doreşte…
115
Privind pe geam, din dormitor,
La ziua însorită,
Îşi lasă ochii pe un nor,
De groază împietrită.
116
Îşi aminteşte că, în vis,
Acelaşi nor pluteşte.
Iar forma lui de paradis
O moarte prevesteşte…
117
Fugea cu teamă pe alei,
De-ai grijii colţi zdrobită,
La locul junelor perechi
Ce Schela e numită.
118
E ora trei şi cer senin,
Şi week-end-ul domneşte.
Însă în locul clandestin
Pe nimeni nu zăreşte.
119
“Ciudat! Căci plin ar trebui
Să fie-acum de lume!
E week-end şi frumoasă zi,
Dar e pustiu, la culme!
120
Pe el îl vede într-un colţ,
Visând ca altădată.
Îi sare veselă de gât
Şi-i râde uşurată.
121
Dar vede-o ţeavă de oţel
Spre dânsa cum priveşte!
Pe iarbă cade-atunci când el
Se-aruncă şi-o fereşte.
122
Aude-n aer zgomot surd,
Pe când era-n cădere;
Atinge-apoi pământul ud
Şi geme de durere.
123
Când îşi adună gând cu gând,
Îl simte greu şi moale.
Încet, îl lasă pe pământ,
Punându-i capu-n poale.
124
” – Eşti bine?” el o-ntreabă stins.
” – Doar datorită ţie!”
” – Îmi pare, numai, rău că – de-azi –
Nimic n-o să mai fie!”
125
Ea simte plâns în glasul lui
Cel dulce şi angelic,
Şi vede-n ochii sãi cãprui
O rază de-ntuneric.
126
Priveşte haina lui. Încet,
Din ea se scurge sânge.
Este rănit iubitul ei.
Ea, copleşită, plânge.
127
” – Îmi pare rău c-a trebuit
Aici să se ajungă
Să-mi iau curaj să-ţi spun ce simt!”
Întinde mâna stângă
128
Spre faţa ei scăldată-n lac
De lacrimi dureroase.
Încet, se-adună de prin parc,
Simţind un frig în oase.
129
Şi, sărutând-o înfocat,
Un “te iubesc” îi scapă.
” – Eu mor şi ar fi fost păcat
Să-l iau cu mine-n groapă!”
130
În ochi cu lacrimi de pelin,
Ea ţipă disperată,
Privind la chipul lui senin,
La faţa-i împăcată.
131
” – Prin tine, viaţa s-a sfârşit!
Mă-nchid în mănăstire,
Căci doar pe tine te-am iubit,
Iar tu te-ai dus, iubire!”
132
Din pat, Nuţica sare-n sus,
Gândind la ce visase:
” Ce lung, real mi s-a părut!”
E udă până-n oase.
133
” Mă bucur, doar, c-a fost un vis.
Să fiu călugăriţă
Nu e exact ce mi-am dorit!…
Mă duc să-mi iau o pizza!”
134
Se-ndreaptă lent spre frigider;
Înşfacă o bucată…
” Şi-apoi, de ce să moară el?
E chipeş ca o fată!”
135
Zâmbind la gândul ei nebun,
Mănâncă liniştită.
” De-ar exista, aş vrea să-l sun!”
Se simte-ndrăgostită.
136
Îşi lasă gol frumosul trup;
Deschide apa-n cadă.
În toaster pune-un strop de unt,
Pe foc – un ceai să fiarbă.
137
În timp ce cada s-a umplut
Se rumeni şi pâinea.
Pe urmă ceaiul s-a făcut;
O cană ea îşi pune…
138
Cu spuma băii se-nvelea,
Mişcându-se alene,
În timp ce somnul cocheta
Cu grelele ei gene.
139
Adoarme! Somnu-i este lin.
Plăcut se odihneşte.
Tresare peste-o oră: “Hii!!
Ah! Nouă ceasul este!”
140
Grăbită pleacă spre metrou,
Uitând mobilu-n living.
Pe stradă-aude-un scurt ecou –
O frână de maşină.
141
Se-ntoarce dinspre trotuar –
Să cadă: ” Ce minune!”
E el, în faţă la volan –
Al visului ei june!…
142
De scris acestea termină
Când sună telefonul:
” – Alo! Florine! Vino, mă!
Te aşteptăm de-o oră!”
143
” – Cobor acum! Am terminat
De scris o poezie!”
” – Bă! Iarăşi ai mâncat stricat?
Sau mi se pare mie?”
144
” – De vrei, pe scurt ţi-o povestesc!”
” – Eşti obsedat , măi frate!
Coboară jos că te pocnesc
De te trântesc pe spate!”
145
” – De ce mă iei în zeflemea
De fiecare dată?
Să scriu poeme-i viaţa mea!”
” – A mea – să sparg o fată!
146
Coboară şi-o sã-mi povesteşti –
M-ai terminat, bãi, frate!
Prefer să-ascult! Ori mă tâmpeşti,
Ori scap de prima dată!”
147
Curând, în faţă coborî:
” – Salut! Ce faceţi dragă?”
” – Noi, bine. Tu?… Am auzit
C-ai scris o nouă ‚dramă’!”
148
” – Nuţico, lasă-l că-i nebun
Şi nu se mai opreşte!”
” – Costică, ştii ce vreau să-ţi spun?
Eşti primul în poveste!”
149
” – Nu, eşti nebun!” ” – Ba nu! Am scris
Despre a ta iubire
Pentru Nuţica!” ” – Cum? Ce-ai zis?
Ne minţi cu nesimţire!”
150
” – Ba nu! Amar te-am pedepsit,
Căci eşti un insensibil!…
Şi… te-am făcut îndrăgostit!”
” – … Deci… m-ai jignit teribil!”
151
” – Tu eşti eroul cel onest,
Romantic, bun şi… singur!…
Dar lasă-mă să-ţi povestesc:
Era să calci – privind-o – …”
Lecţie de pedagogie
Când voi ajunge pe râul din faţă
La veşnica luntre, la capăt de viaţă,
Voi înmuia trecutul meu pix
În neagra cerneală a râului Styx,
Voi scrie de viaţă şi farmecul ei
Atunci când voi fi mai aproape de zei.
Acum nu se cade – cum Platon ne spune –
Să cânt despre Soare când Grota mi-e lume…
Cu sacra cerneală voi scrie fanatic
Adânca esenţă din mitul thanatic;
Atunci toate-acestea le scriu pentru voi,
Să ştiţi cum se poate ieşi din noroi
Astfel m-oi întoarce cu faţa spre mine,
În gând cu Frumos, Adevăr şi cu Bine...
Dar teamă îmi este că voi, cu dispreţ,
Frivoli, veţi respinge comoara de preţ;
Veţi sta tot în grotă cum însumi am stat
Şi nimeni n-o şti că aţi existat;
Mă veţi înţelege târziu, cu regret,
Când luntrea v-o duce la simplul poet
Care odată, pe când mai trăiaţi,
A vrut să vă vadă din timp educaţi…
Dar nu e nimic, nu-i totul pierdut!
Drept martori pe voi vă iau împrumut
Să daţi omenirii petiţia mea
Ca ei să o creadă şi preţ să îi dea.
Apoi, Paideea ideal să devină
Şi toţi s-o găsească, fugind de rutină,
Iar luntrea să-i ducă, prin sacra idee,
Spre vastele-n veci Câmpii Elizee…
Muzei în căutarea mea
Când vei păşi pe iarba moale,
Desculţă, udă la picioare,
Ascultă roua-n care calci:
Ea îţi va spune ce să faci.
Iar de răcoarea dimineţii
Ascultă ca de mama ta!
Prin labirinturile ceţii,
Ea îţi arata urma mea.
Pe păsărele şi pe soare
Le ai drept bune călăuze;
De şoapte-ţi picură pe buze,
Să le mănânci ascultătoare.
Numai de mine să n-asculţi!
Încearcă doar să mă găseşti!
Sunt dintre proştii foarte mulţi
Ce vor, la ei, să zăboveşti…
Conversând cu idolul
Eminescu şi cu mine
Stam de vorbă la o bere.
El mă-ntreaba din privire:
” Ce-ţi mai face pana, vere?”
” Ia, e bine, ascuţită,
Încercată… dar mă doare
Că nu este iscusită
Cum e a Mãriei Tale!”
” Cin’ ţi-a zdruncinat conştiinţa
Cu-aste lucruri mincinoase?
Ce măsoară iscusinţa
Unei pene graţioase?”
” Bună întrebare!… Dar,
Nu îmi este de ajuns:
Tu eşti piatră de hotar!”
” Mulţumesc!… Şi bun răspuns!…
Însă te întreb acum,
Ca-ntre vechi şi buni amici:
După ce criterii tu
Mă puseşi pe mine-aici?”
” Cu respectul cuvenit –
Mai adu un rând, băiete! –
Tu acolo eşti numit,
Admirate, drag poete,
Nu de mine, nu din stimă,
Ci de critici, ci prin merit,
Căci, umili, cu toţi se-nchină
Pustiitului tău geniu.
Printre barzi tu străluceşti
Ca al tău luceafăr blând
Printre meteori răzleţi
Care parcă nici nu sânt.
Printre cei poeţi de seamă,
De departe te remarci;
Copleşindu-i cu-a ta panã,
Să se simtă mici îi faci.”
” De acord, dar cine spune
Că sunt eu cu mult mai bun
Ca Arghezi, de exemplu,
Care face flori din scrum?
Ce e binele? te-ntreb.
Te întreb la fel: ce-i rău?
Cum alegi ce gând e drept
Din ce zboară-n capul tău?
Dacă tu omori, să zicem,
Un păgân fărădelege?
Este bine?” ” Fără dubii,
Este rău. Se înţelege!”
” Însă dacă păcătosul
Este criminal sadea?
Este bine să-l trimită
Cineva în Iad să stea?”
” N-are drept să-l pedepsească
Nimenea în aşa hal!
Bine pentru ca să iasă,
Dă-l la penitenciar!”
” Însă dacă vrea copii
Să omoare de prin jur
Şi în viaţă poţi să-i ţii
Doar de-i faci din ţeastă ciur?
Ce e bine-atunci să faci?
Să-l omori ar fi păcat!
Dar de printre ţâncii dragi
Ar fi propriul tău băiat?…
Viaţa lor cea preţioasă
Este bine s-o salvezi,
Însă-i faptă păcătoasă
Pe bandit să-l lichidezi.
Invers, iarăşi este bine
Dacă viaţa lui îi ierţi,
Dar te-apasă astfel vina
Pentru celelalte vieţi.
De priveşti problema-n sine,
Orice-ai face este rău.
Poţi la fel să zici că-i bine,
După cum vrea muşchiul tău…
Printre cei ce tu îi numeri,
Cei ce rege m-au numit,
Uni-au dat bolând din umeri;
Alţii, chiar m-au ponegrit.
Dar părerea s-a impus
Fiindcă cei ce partea-mi luau
Au fost cu puţin mai mulţi
Decât cei ce mă negau.”
” Vrei să spui că ai valoare
Doar bazată pe hârtie?
Că ea, pentru fiecare,
E un joc la loterie?”
” Nu e treaba mea să judec
Câţi ca mine sunt mai slabi
Câtă vreme ştiu că-n lume
Suntem poeziei sclavi.
Eu spun doar că juriu-acesta
N-are dreptul să decidă!
Noi nu scriem o poveste
Pentru-o carte sub egidă!
Ei nu ştiu exact ce-nseamnă
Să tresari de fericire
Când sub propria ta pană
Ia contur o născocire
Care-i scrisă pentru tine,
Nicidecum pentru parale.
Scrisă pentru artă-n sine,
Fără nicio remuşcare;
Inefabilele patimi
Care-n tine se trezesc
Când cu-al tău cuvânt tu clatini
Ce ceilalţi nu reuşesc;
Când cu geniul tău frenetic,
Cu scânteia de moment,
Într-al Artei lan poetic,
Ai clădit un monument;
Când tresari ca o furtună,
Beat de somn din aşternut
C-ai găsit o rimă bună
La dilema ce-ai avut;
Când tresari cu exaltare,
Recitind acel pasaj
Construit din vorbe care
Spun exact acel mesaj
Care unic vrea să fie,
Vrea să fie chiar ce simţi,
Învingând rigoarea rimei
Prin cuvintele cuminţi
Ce se-nşiră pe hârtie
Ca un lanţ sub pana ta,
Imprimând în veşnicie
Ce-a simţit un om cândva!
Toate-acestea cine poate
Să ţi le aducă-n dar?
Cum să le-nţeleagă toate
Când de ele n-au habar?
Cum să merite vreodată
Să te critice pe tine
Când ei nici nu vor să poată
Cont de-aceste lucruri ţine?
Ei se dau experţi în toate
Câte ţin de poezie;
E uşor să naşti la fapte
Ce trăiesc doar pe hârtie!
Ştiu mereu ce-au vrut poeţii
Să exprime-n versul lor
Şi, prin zelul lor fanatic,
Inventează uneori
Sentimente şi intenţii,
Şi le umflă-n aşa hal
Că nici autorii bieţii
Nu le-au prevăzut măcar.
Şi atunci te-ntreb pe tine –
Chelner, incă două beri! –
Cum te poţi gândi a ţine
Cont de-asemenea păreri?
Ei se iau după tendinţe,
Fac sisteme de valori,
Însă bietele fiinţe
Se încurcă uneori,
Căci ce astăzi este lege,
Mâine doar va fi gunoi.
Însă cine-i înţelege
Când, smeriţi, revin apoi,
Ca să reînnobileze
Ce tot ei au decăzut,
Vechiul trend să-l promoveze
Pentru noul început?
Astăzi poate n-ai valoare,
Căci romantic eşti – La dracu! –
Dar nu ăsta-i lucrul care
Să-ţi măsoare harul sacru.
Ce e vina ta că astăzi
Te-ai născut şi nu atunci
Dacă tu prin pana-ţi castă
Artei jertfă îi aduci?
Dacă te năşteai atunce
Şi-mi erai contemporan,
Poate eu eram doar duce
Şi tu mare împărat.
Cine ştie cum iluştrii
S-ar fi hotărât aunci?
Doar erai la patul puştii!
Dar din ţeavă-acum mănânci,
Căci ce astăzi tu edifici
Nu mai merge în aval,
Căci curentul nu-l amplifici,
Ci înoţi căpos la deal.
Ei nu mai pătrund esenţa
Celor spuse-atent de tine,
Generalizând valenţa
Dintre rău şi dintre bine.
Poate mori şi nicio vorbă
Bună nu ţi se va da.
Însă poate că în Artă
Noi Renaşteri vor urma.
Poate că atunci valoarea
Ţi se va atribui,
Şi gãsi-vei alinarea
Când iubit pe veci vei fi
De cei care-n orice secul
Vor deschide să citească
Cartea ta-n care talentul
Pur or să ţi-l recunoască.
Căci atât doresc pe lume
Talentaţii şi martirii:
Să printeze al lor nume
Pe stindardul nemuririi.
Ei sunt cei ce fac eforturi
De trăiri contradictorii
Şi-ncercând să le exprime,
Îşi uzează neuronii;
Ei sunt cei ce ştiu că-n Artă
Nu contează cât de mult
Tuşul storci din pana-ţi moartă
Dacă versul pare mut;
Ei sunt cei ce simt momentul
Când să pună pe hârtie,
Şi când trebuie s-aştepte
Alt moment când pot să scrie;
Cei ce suferă când taie
Textul – propria lor carne –
Pentru simplul fapt că restul
E mai bun şi nu se cade
Să laşi strofa aia moartă –
Oricât ţi-ar fi ea de dragă –
Să se vadă ca o pată,
Să se simtă ca o plagă
În cuprinsul poeziei
Care-n rest îţi pare bună,
Mult prea bună ca să fie
Infestată cu-acea ciumă;
Ei sunt cei ce îşi asumă
Riscul de a fi respinşi
Din aşa-numita spumă
De-acei critici aşa-zişi,
Care poate au dreptate
În mai toate câte zic
Însă nu cînd, din păcate,
Sistematic pun la zid
Pentru simplul fapt că insul
Li se pare învechit
Şi nu-şi încadrează versul
În curentul cel valid.
Şi nu ăsta-i faptul care
Scrie drama cea mai mare.
Ei ar fi dispuşi, se pare,
Să atribuie valoare
Unuia mai mic ca tine
Care poate nici nu ştie
De ce pana-n mână ţine
Sau ce vrea cu ea să scrie.
Însă a ştiut să cearnă
Amalgamul de valori
Şi pe coală să aştearnă
Doar ce astăzi “dă” fiori.
Ei n-ar trebui sa fie
Prea formali când iau decizii
Şi ar trebui să ştie
În verdicte-a fi flexibili.
Dacă strică doar hârtia,
Este drept: să stea acasă!
Căci se vede cine scrie
Drept program de după masă.
Însă dacă-n el se vede
Dăruire şi talent –
Chiar dacă nu străluceşte –
Ar fi groaznic accident
Să-l înlăture din scenă
Fără nicio remuşcare,
Că doar nu-şi aruncă ochii
Pe-un C.V. de angajare,
Ci o soartă el decide –
Soarta celui care scrie –
Care, poate, se dezminte,
Dar iubeşte poezia.
Şi această pasiune
Totdeauna va găsi
Trei sau patru rime bune
Ce etern vor străluci –
Nestemate de valoare
Ce se caţără pe creste
Din acea-ncâlcită mare
Care opera lui este.
Căci prin excelenţă Arta
E complexă şi ciudată;
Capricioasă ca şi soarta,
Dar în nici un caz exactă
Ca un calcul de algebră;
Nu se lasă pe deplin
Încadrată de vreo normă;
Nu putem s-o definim.
Tocmai de-aia e frumoasă
Şi te prinde-n nurii ei
Ca sirena graţioasă
Marinarii cei holtei.
Căci prin rostul ei în lume
E creată să desfete;
Prin metodele-i nebune,
Spiritul uman să-mbete.
S-o-ngrădeşti în definiţii,
Reguli, şi-alte legi stupide,
Este ca şi cum edifici
Cimitir din piramide:
Ele-şi pierd sacralitatea,
Şi nu pentru c-ar fi multe,
Ci fiindcă realitatea
Le transformă-n pietre mute –
Poliedre litostrate,
Simple, pentru orice om,
Ci nu temple venerate
Demne doar de faraoni.
Tot aşa e şi cu Arta:
Las-o plină de mister.
Că-i penelul, pana , harfa,
Las-o liberă spre cer
De-unde-şi ia entuziasmul
Care e puterea ei,
Unde muza şi artistul
Sunt călăuziţi de zei:
El ca mire jun de rasă,
Oricând gata să creeze
Tot ce mitica-i mireasă
Cu răbdare-o să-i dicteze.
Şi, ca-n orice căsnicie,
Totu-i intim şi discret.
Nimeni n-are cum să ştie
Ce-a spus ea către poet.
Sau ce el simţea pe când
Pe-al ei sân se odihnea,
Şi robit de chipu-i blând,
S-a lăsat condus de ea
Şi de zâmbetu-i de înger
Ce posedă ca un demon,
Şi de ochiu-i pur ce plânge
Diamante fără seamăn!…
Se vor naşte-apoi păreri,
Se va ridica din umeri,
Însă nimeni, nicăieri,
N-ar avea cuvânt a spune
Că e albă sau e neagră
Sau că ştie el că-i gri.
Între alb şi negru, dragă,
Sunt nuanţe – zeci de mii!
Ce-i împinge să compare
Autori şi tropi stilistici?
Astea-s amănunte care
Bune sunt pentru statistici.
Barzii, după cum spuneam,
Se observă de departe.
Doar arunci un ochi pe geam:
Unul şi-a mai scos o carte…
Dar ceilalţi, ce sunt poeţi,
Veşnic cei cu tuş pe palme,
Ce pe scriere pun preţ,
Insensibili la sudalme,
Pentru ei nu e nevoie
Să se nască comparaţii,
Să se facă anevoie
Ierarhii şi declaraţii.
Fiindcă asta e elita!
Fiindcă ei sunt poezia!
Ei, cu neînchipuita
Muncă sacră şi mania
De a face lucrul bine,
Fără pic de compromisuri,
De-a transpune stări sublime,
Mari intenţii, vise, visuri!
Poezia este suma
Lor şi-a celor ce-or urma;
Celor care totdeauna
Arta o vor venera;
Celor care sunt magnifici,
Ce surprind prin harul lor,
Şi, citindu-i, te-identifici
În acel plăcut decor!
Şi fiind toţi pioni de bază
În acelaşi joc de şah,
Piese din acelaşi puzzle,
Boabe în acelaşi sac,
Cum sã poată să-i compare
Cineva pe-acest pământ?
Este ca şi cum pe mare
Compari două bori de vânt.
Sau – dacă doreşti matale –
Ca şi când deosebeşti,
Dintr-un lan de cereale,
Două boabe de orez.
Acest gen de comparaţii
Sunt benefice, e drept.
Însă doar când vrei să afli
Cum gândeşte un poet;
Când încerci a-l studia
Pe poet ca fenomen
Ca să poţi aprecia
Mult mai bine un poem.
Însă nu când îl reclami,
Pus la zid ca pe-un proscris,
Când aiurea îl condamni
Pentru ce-a făcut şi-a zis.
De formalizăm atâta
Unde vom ajunge, frate?
O să-l alungăm cu bâta
Pe poetul din cetate.
Îşi ia coala-n sul şi pana,
Cu tristeţe va pleca
Ca să-şi caute cetatea
Unde îl vor asculta.
De nici ei n-or preţui
Truda-i dezinteresată,
El va scrie poezii
Pentru el şi Mama-Artă.
Şi de fiecare dată
O să fie fericit
Când o grea şi minunată
Piesă a desăvârşit.
Şi tot gloata cea confuză,
Tot ei sunt acei ce pierd.
Dar nici merită-a lui muză
Fiindcă nu o înţeleg.
Asta o ştia şi Platon,
De la primii zei romani.
Însă noi n-am învăţat-o
În atâtea mii de ani!
O s-ajungem să ne umplem
De poeţi de conjunctură
Ce la televiziune
Fac dovadă de cultură.
Care crezi c-a fi urmarea,
Astea când s-or întâmpla,
Când un kitch va fi valoarea –
Un clişeu şi o manea?
Ce-ai putea sã critici, frate,
Dintr-un surogat nociv,
Dintr-un text ce-“n trend” se zbate
“Autentic” şi naiv?
Prin aceastã încercare
De-a-ncadra-n concept un vers
Vom asasina, se pare,
Poezia-n univers!
Asta este anecdota…
Vai! Ce sprinten e pendulul!…
Chelner! Hai, te rog cu nota! –
E trecut de ora unu!…
Dar ce stai aşa ca stana?
Vrei în ea să te prefaci? –
Stai să-mi iau canadiana! –
Spune, vere, de ce taci?”
” Ce-aş putea să mai adaug
La asemenea discurs?
Mă furase peisajul
Celor care tu le-ai spus!
Lucruri care mă frământă
De la primul meu poem:
Să trăiesc cu teama mută
Că nu trec de-acel barem,
Să mă lupt cu remuşcarea
Că n-aş fi destul de bun,
Să mă plec sub indignarea
Celor ce acestea spun…
De aceste lucruri toate,
Totdeauna m-am temu,t
Deşi eu credeam că, poate,
Versul meu atârnă mult.
M-am gândit frustrat că doară
Nu sunt cei ce dau valoare
Criticii, că nu-s la moară
Saci să pună pe cântare!
Însă, pe de altă parte,
Aveam totuşi îndoiala:
Ei sunt cei ce ştiu ce-n arte
Este bun sau alandala!”
” – Stai să-ţi lămuresc mirarea
Care fruntea-ţi încrestează:
Criticii nu dau valoarea,
Ei doar o apreciază.
Acest lucru este, însă,
Anevoie câteodată
Ţinând cont cât de complexă
Poate fi Bătrâna Artă.
Criticii formalizează
După cum au prins la şcoală,
După cum îi avizează
Teoria literară,
Care e şi ea o ştiinţă,
Şi de-aceea e formală.
Dar această consecinţă
Pentru Artă nu-i uşoară.
Căci o ştiinţă are reguli,
Instrumente de măsură,
Comparaţii, definiţii,
Argumente, o structură –
Lucruri care, pentru tine
Care scrii o poezie,
Nu fac nici cât trei măsline
Când pui rima pe hârtie.
Fiecare om e liber
Să exprime ce-a gândit,
După cum, la fel, de altul,
Este foarte diferit.
Cum să defineşti acuma
Într-o singură idee
Tot ce reprezintă suma
Infinitelor condeie?
Cum artistul să-şi supună
Născocirea teoriei
Când aceasta e postumă
Muzicii sau poeziei?
Multe genii în pictură
Au murit săraci, golani,
Iar acuma îi făcură
Lideri, dup-un car de ani.
Astăzi truda lor se vinde-n
Milioane de dolari,
Însă ei s-au scurs de zile
Anonimi şi solitari.
Unde e, atunci, dreptatea?
Pot simţi acei profani
Care e valoarea Artei
Când o cumpără cu bani?
Cum pot ei să-şi însuşească
Sacrele minunăţii
Cu o sumă pământească
De metale şi hârtii?
Cum să spună ce valoare
Are nu-ştiu-ce tablou
Când au sufletele goale
Şi nu simt al lui ecou?
Căci valoarea se măsoară,
Nu în aur, ci în simţ,
Pentru-aceastã perlã care
Demnã-i doar de zei şi sfinţi.
Şi a fost creat cu patimi,
Nu să doarmă-ntr-un salon,
Ci-n muzeu să smulgă lacrimi
De la orişicare om.”
” – Atunci eu de ce-aş mai scrie
De-i atât de complicat
Să creez o poezie
Lesne de apreciat?
De ce-aş irosi sudoarea
De pe frunte pe caiet,
Dacă-i un noroc valoarea?
Ce m-ar face mai poet
Decât unul care scrie
Cu vopseluri pe pereţi:
‚Alexandru plus Maria
Pe vecie se iubesc!’?”
” – Câteodată cel mai bine
Îl observi pe Domnul Sfânt
Când priveşti printre ruine
Din Infern, de sub Pământ.
Eu i-am criticat pe critici
Doar ca tu să prinzi curaj
Ci nu ca să-i identifici
Ca pe-un sumbru anturaj.
Nu inseamnă că de câte
Ori vor spune despre tine
Afirmaţii neplăcute,
Vreun cuvânt ce nu-ţi convine,
Trebuie în ei cu pietre
Să arunci ca-ntr-un lepros!
Poate au chiar ei dreptate
Şi eşti tu cel vanitos!
Şi chiar dacă n-au, nu-ncepe
Să-i pui tu la îndoială;
Treaba ta-i să scrii, poete,
Nu să faci cu critici şcoală!
E ca într-un meci de cupă
Când nedreptăţit te simţi
Că arbitrul te alungă
Cu un fluier printre dinţi
De pe drumul ce te duce
Spre trofeul mult râvnit,
Şi cu-acelaşi fluier face
Adversarul fericit.
Poţi să spui apoi ce-ai spune
Despre “bravul” cavaler,
Că-i în fotbal o ruşine,
Un tâmpit şi un mişel.
Asta nu-ţi va mai aduce
Şansa de-a juca din nou
Confruntarea de răscruce
Ce te-ar face un erou.
Şi cu ce te încălzeşte
Să-i înjuri pe-acei mişei?
Când mânia-n tine creşte,
Devii unul dintre ei!…
Hai că se făcu devreme!
Sau târziu – depinde cum
Fiecare îşi aşterne
Obositul pas pe drum!
Sincer, mi-a fãcut plãcere!
Poate ne vedem din nou
Sã zâmbim citind poeme
Sau slãvind vreun vechi tablou!
Dar, acum, te las pe tine
Sã seci piepţi cu suavu-ţi cânt!
Plec! M-aşteaptã şi pe mine
Poezia de mormânt!
Mi-am învins nevrednicia,
Ce-am avut de spus am spus!
Tu, abia-nfrunţi veşnicia,
Dar… sã nu mã faci de râs!
Alegoria păcatului
Printre lacrimi de noroi
Din sclipiri de iris crunte,
Un sărut de buze moi
Am simţit , în vis, pe frunte.
Un sărut de buze reci
Care inima-mi îngheaţă,
Un surâs de somn de veci
Care-mi minte altă viaţă.
Simt o mână rece-n păr,
Blândă dar amăgitoare,
Mă înlănţuie-un fior
Şi de el nu am scăpare:
Nici nu pot şi nici nu vreau!…
Şi m-abandonez în şoapte
Dintr-al căror murmur beau,
Devenind străin în noapte.
Simt o teamă când pătrund
Gol în negrul întuneric.
Eu nu văd, dar văd că sunt
Într-un cadru net feeric…
Acum sunt total pierdut,
Zac în bezna ancestrală,
Când, deodată, un sărut
Mă surprinde şi mă-nşeală.
Nu ştiu de unde-a venit,
Parcă-s cufundat în smoală,
N-am văzut dar am simţit!
Am simţit cum mă-nconjară
Trupul ei sub care-ncet
M-a surprins, râzând, pe spate.
Lunec jos cam spăriet;
Ezitând m-aşez în coate.
Mâna-i fină ca un fulg
Mă cuprinde-ncet de ceafă
Şi cu-n nou şi lung sărut,
Gura leneş îmi îndoapă.
Tot la fel de reci găsesc
Sânii ei de amazoană
Ce cuminţi se odihnesc
Pe-al meu piept în care toarnă
Val fierbinte de plăceri
Şi supremă voluptate.
Un vârtej de sărutări
Îmi alunecă pe spate,
Însă numai gura ei
E regină între ele;
Când m-atinge sar sântei
Din textura pielii mele.
Se abat spre trupul meu
Mii de palme pricepute,
Susţinând un trafic greu
Pe-ale pielii mele rute…
Când încerc, la rândul meu,
Să forţez o-mbrăţişare,
Mâna-mi lunecă în gol
Şi senzaţia dispare!
Speriat tresar din hău:
“Ce se-ntâmplă? Unde pleacă?
Cum?” plângeam în gândul meu;
Vocea ei plăcut mă-ntreabă:
” Sigur eşti că vrei cu noi
Să te laşi purtat pe creste?
Alfă, însă, că-napoi
Altă cale nu mai este!”
Jocu-ncepe-atunci din nou:
Suflu-mi greu se proiectează
Pe-al ei gât de unde-apoi
Peste faţa mea valsează.
Îmi ghiceşte gând cu gând
Şi dorinţa-mi împlineşte,
Iar plăcerea care-o simt,
Parcă viaţa îmi sleieşte.
“Cine, ce şi câte eşti?”
Ea nu pare că m-aude!
“Ce contează? Mă iubeşti?”
Simt pe faţă buze ude…
Simt cum exponenţial
Agitaţia sporeşte;
Într-un ritm demenţial,
Speriatul puls îmi creşte.
Nervii mei sunt încordaţi
Peste limita normală
Şi extrem de excitaţi
De atingerea cea moale
Pentru care părul ei
Peste trupul meu aleargă
Ca sălbaticii de zmei
Când un val de vânt incearcă.
Simt trepat că-nnebunesc,
Trupul meu nu mai rezistă
La deliciul diavolesc
Ce la infinit persistă.
Torturat mă zvârcolesc
Între menghinele-i coapse
Ce strânsoarea-şi înteţesc
Şi mişcările drăcoase…
Şi deodată mă destind,
Inundat de reci molime.
În extaz bolesc plutind.
E ciudat!… Sunt mort!… E bine!…
Prince Charming from linden tree
Prince Charming from linden tree
“Blanca, from your feeble childhood
You were sworn as bride to Lord,
For your born fortuitous happened
From unworthy, sinful love.
For Saint Ann we’ll leave tomorrow,
Where in prayers you shall mention
Solace to your own existence,
To my empty soul redemption.
“Father, I am not delighted
My romantic soul to squander!
I am fond of playing, haunting;
Others may those things abandon.
I shall not renounce my tresses
Down to ankles, nor get rotten
Blind and reading withered pages
Into incense smoke forgotten.”
“I know best for you what’s proper,
Drive away your lay ideas
To the old abode of prayer
We shall start as dawn appears.”
Lost, she listened – cried with sorrow,
By elopement thoughts abducted;
By a strange and nameless longing
And a desert lure attracted.
Weeping she began to saddle
Her enchanting silver stallion
Which was following her movements
As a faithful, mute companion.
And astride of it she vanished
Flying through the wind as blind,
Didn’t bother looking forward,
Didn’t even look behind.
Twisted paths in endless forest
She was struggling to descend
When the crimson beams of sunset
Brought the twilight to the end.
Now and then within the forest
Shade was flashed by nightly sparkling
While she stepped through rustling foliage
As the bees were friendly buzzing.
In the middle of the forest
Near the tall and ancient linden
Stopped her stallion close to spring that
Made a pleasant sound to listen.
Suddenly she started woken
By the tender wail of water.
Thus she saw a handsome youngster
Which on horseback was aside her.
He was gazing her astonished
With his big and dreamy eye,
With his linden on dark tresses
And with silver horn on thigh
From which faintly loosed a wailing
Rending as a grievous blaze –
So her pure heart swelled with longing
Of delightful stranger’s face.
With his own he touched her tresses
Then she blushed and felt the skies
When she left her lashes falling
Over shy-behaving eyes.
She displayed with charming features
On her frozen lips a smile
Which her eager mouth, through whispers,
Hardly opened for a while.
When she overwhelmed surrendered
And towards him bent her face,
He ceased horn’s hypnotic wailing
And spoke trifles full of grace.
When he climbed her on his horseback
She opposed him with a hand,
Yet forwent, her heart was beating
With a funny feelings blend.
Laying on the grass she pointed
Upwards to his face her sight;
They were smiling while the horses
Grazed together, side by side.
Only the romantic mumur
Of enchanted spring along
Melancholically deafened
Their so drunken souls with love.
Then the Moonlight showed her glamour
And the night itself admired
How she painted darkened shadows
On the stubbles silver-coloured.
And she lenghtens them and shifts them,
Gradually as she ascends,
But the youngsters lose their traces
Through the woods that never ends.
At the castle gate, the stallion,
Stood the next day, whole in foam,
But his tender, charming mistress
Was eloped and far from home.
Mai jos aveţi şi varianta originală a poeziei:
Făt-frumos din tei
– Blanca, află că din leagăn
Domnul este al tău mire,
Căci născută eşti, copilă,
Din nevrednică iubire.
Mâni în schit la sfânta Ana
Vei găsi la cel din stele
Mângâierea vieţii tale,
Mântuirea feţei mele.
– Nu voi, tată, să usuce
Al meu suflet tânăr vesel
Eu iubesc vânatul, jocul;
Traiul lumii alţii lese-l.
Nu voi părul să mi-l taie,
Ce-mi ajunge la călcâie,
Să orbesc cetind pe carte
În fum vânăt de tămâie.
– Ştiu mai bine ce-ţi prieşte,
Las’ de-a lumii orice gând,
Mâni în zori de zi pleca-vom
Către schitul vechi şi sfânt.
Ea aude – plânge. Parcă
Îi venea să plece-n lume,
Dusă de pustie gânduri
Şi de-un dor fără de nume.
Şi plângând înfrână calul,
Calul ei cel alb ca neaua,
Îi netează mândra coamă
Şi plângând îi pune şeaua.
S-avântă pe el şi pleacă,
Păru-n vânturi, capu-n piept,
Nu se uită înainte-i,
Nu priveşte îndărăpt.
Pe cărări pierdute-n vale
Merge-n codri făr’ de capăt,
Când a serii raze roşii
Asfinţind din ceruri scapăt.
Umbra-n codri ici şi colo
Fulgerează de lumine…
Ea trecea prin frunza-n freamăt
Şi prin murmur de albine;
În mijloc de codru-ajunse
Lângă teiul nalt şi vechi,
Unde-izvorul cel în vrajă
Sună dulce în urechi.
De murmur duios de ape
Ea trezită-atunci tresare,
Vede-un tânăr, ce alături
Pe-un cal negru stă călare.
Cu ochi mari la ea se uită,
Plini de vis, duioşi plutind,
Flori de tei în păru-i negru
Şi la şold un corn de-argint.
Şi-ncepu încet să sune,
Fermecat şi dureros –
Inima-i creştea de dorul
Al străinului frumos.
Părul lui i-atinge părul,
Şi atunci c-obrazul roş
Ea apleacă gene lunge
Peste ochii cuvioşi.
Iar pe buze-i rece-un zâmbet
Înecat, fermecător,
Care gur-abia-i deschide,
Cea uscată de amor.
Când cu totului răpită
Se-ndoi spre el din şele,
El înceată din cântare
Şi-i grăi cu grai de jele,
Ş-o cuprinde de călare –
Ea se apără c-o mână,
Însă totuşi lui se lasă,
Simte inima că-i plină.
Şi pe umărul lui cade
Al ei cap cu faţa-n sus;
Pe când caii pasc alături,
Ea-l privea cu suflet dus.
Numai murmurul cel dulce
Din izvorul fermecat
Asurzeşte melancolic
A lor suflet îmbătat.
Lun-atunci din codri iese,
Noapte toată stă s-o vadă,
Zugrăvește umbre negre
Pe câmp alb ca de zăpadă.
Şi mereu ea le lungește,
Şi urcând pe cer le mută,
Dar ei trec, se pierd în codri
Cu viaţa lor pierdută.
La castel în poartă calul
Stă a doua zi în spume,
Dar frumoasa lui stăpână
A rămas pierdută-n lume.
Dorinţă supremă
Găsi-se-va vreunul
Să-mi preţuiască truda –
Nu în talanţi de aur,
Cum preţuieşte Iuda –
Doresc doar să admire
Poema ce-o citeşte,
S-o poată cu uimire
Privi cum străluceşte.
Sub vraja-i să se-ntrebe
Ce patimă de stele
Călăuzi pe foaie
Sudoarea frunţii mele!
Şi încântat să plângă
Şi-n veci să mă iubească,
Mişcat de vorba blândă
Ce-mi curge lin din pastă.
Şi nu doresc să-nalţe
Savante comentarii,
Omagii – vorbe goale
De adormit ţânţarii –
Ci prin vreo librărie
Sau prin vreun târg de carte
Să cate poezie
Ce numele să-mi poarte;
Mânat de nerăbdare,
Acasă să grăbească
Şi plin de încântare
Din nou să mă citească.
Purtat de pasiunea
Ce-o are pentru mine,
Pe alţii să-i adune
Citire să-mi închine.
Între poeţi mă creadă
Erou între eroi,
Cum îl credeau odată
Pe-Achile în război
Şi inime să spulber
Cât vor mai ţine anii
Cum el precum un fulger
Îşi spulbera duşmanii.
Iar rimele-mi plăcute –
Înveninate patimi –
Din inimi să se-nfrupte,
Stârnind uimire, lacrimi.
Şi cel ce nu iubeşte
Din fire poezia,
Pe loc să-ngenuncheze
Citindu-mi nebunia.
Gândirea să şi-o schimbe
Sub luciul pal de lună
Şi sufletul să-şi plimbe
În lumea mea nebuna.
Şi poate că vreunul
Neveştejit de ani
Îmi va-ntregi albumul
De melancolici fani,
Zâmbind citirii mele
Şi-ndrăgostit de viaţă,
Iubitei să-i ofere –
Ţinând-o strâns în braţă –
O recitare caldă
Şi plină de iubire
Dintr-o poema-naltă
Compusă tot de mine.
Şi poate altul care-şi
Urăşte existenţa,
Citind cu ochii-i galeşi
Va dobândi esenţa
De-a-şi guverna destinul
Cu gânduri doar plăcute
Şi fermecat de stihu-mi
Durerea o să-şi uite.
Sau poate peste veacuri
Un copilaş isteţ,
În loc de alte fleacuri,
Citi-va din poeţi
Şi dulcea-mi poezie
L-o face să m-admire,
Muşcând cu lăcomie
Din versurile-mi fine.
Şi hrana mea zeiască,
La suflet de-i ajunge,
Plăcut să-l otrăvească
C-o împăcare dulce;
Dorinţa să-i aprindă
Şi fermecat zâmbind
Visarea să-şi întindă
Spre un sălbatic gând:
În zbuciumu-i să spere
Că poate să imprime
Cu rimele-i prospere
Senzaţii în mulţime;
S-aducă poeziei
Sublime inovaţii,
Umil plătindu-mi mie
Tribut pe inspiraţii;
De versurile mele
Atins, apoi să spună
Că ele sunt acele
Ce pix i-au pus în mână;
Să-l hotărăsc să scrie,
Să-i fiu precum un zeu –
Cum mi-a fost dat şi mie,
Cum am păţit şi eu!…
My last “works of art” :)That’s me!
ultimele cârcoteli
Floryn Leahu Blog 