Surpriză plăcută la 2400 m altitudine

Am fost în weekend la munte. Cine îşi aminteşte, eu mai fac pe ghidul la o asociatie montana. Am fost singurul ghid de data aceasta, cu 13 oameni. Am plecat de acasă pe vineri 13. Contrar aşteptărilor a milioane de superstiţioşi, ghinionul nu ne-a dat niciun fel de târcoale. Deşi singurul şofer din regiune era plecat la Timişoara, am reuşit să găsim transport – un sprinter de marfă, nu foarte comod, dar ne-a dus unde aveam nevoie. Deşi acelaşi sprinter nu ne putea duce înapoi duminică, iar şansele ca oricine altcineva să ne ducă erau aproape zero (duminica aceea a fost Sf. Măria şi coincidea cu hramul renumitei mănăstiri C-tin Brâncoveanu, iar oamenii veneau – cu zecile de mii – spre locul de unde noi vroiam, naivii, să plecăm) – cum spuneam, în ciuda acestor şanse potrivnice, am găsit transport (bine, noooi!). Deşi vremea se anunţase schimbătoare sâmbătă după masă, am reuşi să atingem vârful Moldoveanu (cel mai înalt din ţărişoară, pentru cunoscători!) după un marş de mai bine de 6 ore. Deşi pe vârf, dintr-un norişor timid a început să tune şi să fulgere am fentat furtuna (cum a spus un coleg de grup, am mers printre picioarele furtunii, căci pe cei din faţa şi pe cei din spatele nostru i-a plouat, i-a tunat şi i-a fulgerat, pe când noi doar admiram surescitaţi spectacolul de la o distanţă aproape confortabilă. Analizând toate acestea, aş putea spune chiar că am avut noroc (neaah, v-aţi prins, eu nu cred în noroc şi ghinion: it is all about the odds!). Dar cireaşa de pe tort pentru mine a fost faptul că