Suspin aievea…

Un nor aleargă speriat

pe bolţile întinse

şi-un chip în grabă desenat

din ceaţa-i se desprinse.

 

Conturu-i vag şi neclintit

spre mine o apucă

şi-ndată mă găsesc umbrit

de palida-i nalucă.

 

Obrazu-i e înveninat

de-un bronz bolnav şi rece.

Privindu-i zâmbetu-ngheţat

prin piept un junghi îmi trece.

 

„De-a ta sclipire mi-a fost dor

aproape viaţa toată

şi-acum pluteşti încetişor

prin faţa mea mirată.

 

Căci ani de-a rândul pieptul meu

a suspinat cu jale

şi l-am urât pe Dumnezeu

pentru cumplita-ţi cale…

 

Se-aşterne praful peste tot:

durere, amintiri…

acum mă chinui şi nu pot

mai limpede să-nşir

 

din vraful vechilor frânturi

icoana ta mai vie.

Nu plânge! Cată să te-nduri

de inima-mi pustie!”.

 

Încerc s-o mângâi: părul ei

ca fumul se destramă!…

„De ochii-ţi – blândele scântei –

mi-aduc aminte, mamă!”…

Oare (de) ce sunt?

Cuget câteodată-n sine-mi: care-i rostul meu sub soare?

Sunt un freamăt de culoare pe câmpii de sensuri pline?

Vreo nălucă din vechime ce găsit-a încarnare

Dintr-o jalnică eroare în acest patetic “mine”?

 

Sau oi fi vreu geniu kantic, încifrând a lui comoară

Într-o muză ce pogoară peste-un biet poet romantic,

Smulsă din trecutul antic şi sortită-apoi să moară –

O martiră de fecioară pentru-al meu talent semantic?

 

Sau un fur oi fi, pesemne, condamnat din alte vremuri

Veşnic să compun poemul ce destinu-mi o să-nsemne,

Că-n eretice catrene din trohei ce sfinţi cutremur

Am urmat nebun îndemnul de-a-i fura lui Bragi poeme!

 

Avatar al vreunui faur care de prin mitici ere

A-ndrăznit calic să spere că un suflu de balaur

I-o aduce-n creştet laur şi din roşile-i oţele

Va preface-n versuri stele, călind litere de aur.

 

Poate-un cuib de arhetipuri aş mai fi în astă lume,

Plăsmuit din proaste glume, dând nuanţe la nimicuri

Încercând din magici picuri să edifice albume

De metafore nebune – perle roase de nisipuri.

 

Aş putea să mai fiu iară o emoţie sublimă

Ce-a găsit propice climă în inertu-mi trup de ceară,

Şi-ncercând să iasă-afară, în răstimpuri îşi imprimă

În vreo tremurândă rimă, silueta-i solitară.

 

Şi, de-asemeni, aş putea să mai fiu pe-acest pământ

Sideral fior plăpând plăsmuit din colb de stea

Ce stingheră-n vid plutea, c-un thanatic simţământ,

Viu în pieptul ei arzând, într-un cosmos din saltea.

 

Poate vreun banal simpatic ce se vrea în lume zeu

Şi în mintea-i de ateu moflăie în stih apatic

Şi se vede enigmatic între lirici apogeu,

Pentru slove-arhiereu – un himeric emblematic…