Suspin aievea…

Un nor aleargă speriat

pe bolţile întinse

şi-un chip în grabă desenat

din ceaţa-i se desprinse.

 

Conturu-i vag şi neclintit

spre mine o apucă

şi-ndată mă găsesc umbrit

de palida-i nalucă.

 

Obrazu-i e înveninat

de-un bronz bolnav şi rece.

Privindu-i zâmbetu-ngheţat

prin piept un junghi îmi trece.

 

„De-a ta sclipire mi-a fost dor

aproape viaţa toată

şi-acum pluteşti încetişor

prin faţa mea mirată.

 

Căci ani de-a rândul pieptul meu

a suspinat cu jale

şi l-am urât pe Dumnezeu

pentru cumplita-ţi cale…

 

Se-aşterne praful peste tot:

durere, amintiri…

acum mă chinui şi nu pot

mai limpede să-nşir

 

din vraful vechilor frânturi

icoana ta mai vie.

Nu plânge! Cată să te-nduri

de inima-mi pustie!”.

 

Încerc s-o mângâi: părul ei

ca fumul se destramă!…

„De ochii-ţi – blândele scântei –

mi-aduc aminte, mamă!”…