Manifest impotriva lui Cibi Bârnă

Un neghiob nebun şi crud
S-a decis să pedepsească
O comoară strămoşească –
Iancul nostru din Abrud.

Bine, măi, sinistru jude!
Cine te-a numit pe tine
Şi paiaţele-ţi cretine
Să-i fii Iancului drept gâde?

Ce ‘dreptate’ vrei să cauţi?
Să îndupleci… ce şi cum?
Fir-ai praf şi fir-ai fum!
Tu şi cei pe care-i lauzi!

Ai chiulit prea mult la şcoala
Şi istorie nu ştii,
Du-te-n alte părţi (pustii)
De nu-ţi place-a noastră ţară!

Noi în munţii ăştia suntem
Dinainte de Hristos.
Spune-mi vierme răpănos
Când venit-aţi voi? De unde?

Faceţi teorii bizare,
Prin istorici demagogi.
Sunt doar scremeri de milogi,
Ipocrite şi hilare.

Căci etnogeneza noastră
De trei veacuri săvârşită
Era când a ta ‘elită’
A venit să-şi facă vatră

În câmpia-nvecinată
Celor ce-s români şi moţi –
O câmpie ce de toţi
Pân’ la voi a fost călcată.

Spune-mi, ce greşit-a Iancu?
Voi vorbeaţi cu el de pace
Când cătau ca să-l înşface
Mercenarii lui Hatvany.

Îl acuzi pe le de crime
C-a ucis nişte mişei!
Ce cătau prin noapte ei
Să-l găsească şi suprime?

De ce toate astea dacă
Se vorbea deschis de pace?
Hai să-ţi spun ceva ce-mi place:
Nu ştiu de-ai aflat, măi, moacă,

Iancu a scăpat întreg
Pentru că i-a dat de ştire
Tocmai marea lui iubire –
Unguroaică, biete bleg!

Criminal eşti tu, netoate,
Căci încerci să pângăreşti
Nişte fapte vitejeşti
Prin istorii inventate.

Suspin aievea…

Un nor aleargă speriat

pe bolţile întinse

şi-un chip în grabă desenat

din ceaţa-i se desprinse.

 

Conturu-i vag şi neclintit

spre mine o apucă

şi-ndată mă găsesc umbrit

de palida-i nalucă.

 

Obrazu-i e înveninat

de-un bronz bolnav şi rece.

Privindu-i zâmbetu-ngheţat

prin piept un junghi îmi trece.

 

„De-a ta sclipire mi-a fost dor

aproape viaţa toată

şi-acum pluteşti încetişor

prin faţa mea mirată.

 

Căci ani de-a rândul pieptul meu

a suspinat cu jale

şi l-am urât pe Dumnezeu

pentru cumplita-ţi cale…

 

Se-aşterne praful peste tot:

durere, amintiri…

acum mă chinui şi nu pot

mai limpede să-nşir

 

din vraful vechilor frânturi

icoana ta mai vie.

Nu plânge! Cată să te-nduri

de inima-mi pustie!”.

 

Încerc s-o mângâi: părul ei

ca fumul se destramă!…

„De ochii-ţi – blândele scântei –

mi-aduc aminte, mamă!”…