Dezamăgire…

Că oamenii sunt răi, parşivi, egoişti, meschini (mai adăugaţi voi!) nu e niciun secret. Că excepţiile se numără pe degetele de la o mână şi îţi mai rămân şi 4 degete libere, iar e bineştiut. Dar sunt momente în viaţă în care dai peste persoane care par sincere, deschise şi care chiar se străduiesc aparent să nu prejudicieze pe cineva în vreun fel prin acţiunile lor. Desigur, cunoscând oamenii, nu te încrezi prea uşor în cei ce par a fi „oameni buni”. Dar după ce ajungi să îi cunoşti, după timp îndelungat, după discuţii frecvente, descoperi indicii care te ajută să clădeşti o radiografie a sufletului lor. Şi te bucuri de concluzie. Şi te încrezi în ei… îţi zici: „Uite, frate, că nu sunt toţi răi, se poate şi aşa!”. Te gândeşti ca în clişeele apocaliptice de la Hollywood: măcar şi pentru această singură persoană, parcă umanitatea mai merită o şansă. Dar… nu mai târziu de exact momentul când tu nu o mai bănuieşti de ipocrizie şi gânduri ascunse pe acea persoană… face un gest care te determină să îţi pierzi toată încrederea pe care a durat atât de mult să o capeţi. Şi gestul ăsta contrazice tot ce credeai tu şi tot ce îţi spunea că este de fapt, persoana în cauză. Descoperi că nu a fost decât un spectacol (vezi „Truman show” cu Jim Carrey!). Şi din nou te întrebi dacă omenirea merită salvată. Viaţa pe pământ e minunată. Merită salvată. Planeta în sine e un giuvaer al coroanei Universului, dar omul… el merită salvat? El pare impuritatea de pe diamant care trebuie şlefuită pentru a creşte valoarea acestuia. Revenind la subiect… nu rămâi decât cu un gust amar şi o scindare tot mai mare faţă de oameni! Dezamăgire…