Frământări

Anei

Trupu-i dulce şi plăpând

Pe un mal se odihneşte,

Lacu-n ochii-i blânzi priveşte,

Deopotrivă toate-i sunt.

*

Pe discreţii ei pistrui

Poposeşte aşezată

Doar o mimă-ngândurată,

Strânsă-n irişii căprui.

*

Nu aude niciun tril,

Nu observă nicio floare,

Meditează visătoare

La un suflet de copil…

*

O fetiţă de demult

Ce aleargă optimistă,

Sub privirea ei cea tristă,

Peste lacul tremurând.

*

Şi fetiţa de pe val

Fericită plăsmuieşte

Lumea-n care ea va creşte,

Neghicind acest final!

*

Lacu-i pare-acum un glob,

Roua-n ochii ei se strânge,

Şi, deşi nu vrea a plânge,

Dintre gene-i scap-un bob.

*

Cade-n lac cu zgomot surd

Şi reveria dispare…

Unde-i fata zâmbitoare?

Unde ea a dispărut?…

Blind Guardian

Vă spuneam mai demult că mie îmi place rock-ul. Prin aceasta nu vă închipuiţi că am părul lung (l-am avut – vezi foto) sau că port blugi negri cu bocanci de piele şi tricouri cu marilyn manson (asta nu am făcut ). Şi nici nu vă imaginaţi că agreez sataniştii sau că îmi plac clipurile cu sacrificări de animale sau alte prostii. Nici nu prea ascult rock agresiv, doar câteva curente mai melodioase.

Cert este că îmi place Power Metal-ul! Trupa de care vreau să vă vorbesc este considerată printre fondatorii acestui curent rock. Se numesc Blind Guardian şi s-au lansat în Germania, în anul 1984, iniţial sub altă titulatură. Mai jos este o compilaţie cu 2 melodii de-ale lor:  “Bards song – in the forest” si “Bards song – the hobbit” de pe albumul “Somewhere far beyond” lansat în ‘92.

Prima oară, am ascultat un live de-al lor dintr-un concert şi m-a lăsat mască reacţia publicului care, practic, a cântat toată melodia. Am avut atunci o revelaţie: mie îmi place rock-ul, dar îmi place astfel că nu prea mai ascult altceva – cel puţin nu la mine pe calculatorul de acasă. Şi am şters atunci toată muzica din calculator, în afară de rock (vreo 30 de giga!). Priviţi ce face un artist adevărat din fanii lui:

Alegerile prezidenţiale – fraudă sau nu?

Desigur că oamenii – fie ei educaţi sau nu în ceea ce priveşte mecanismele politicii – se întreabă tot mai acut cu cine ar trebui să voteze. E o întrebare legitimă şi care nu mai are legătură cu oferta electorală. Cetăţeanul este tot mai dezamăgit de liderii lui politici, e dezamăgit de primarul care nu îi dă parcări, infrastructură, locuinţe, etc; de premierul care are un guvern penibil care nu îi dă de niciunele; de preşedintele care în loc să medieze conflictele şi să găsească soluţii, adânceşte criza în care clasa politică naufragiază. Dar cel mai şi cel mai mult, cetăţeanul este dezamăgit de faptul că, indiferent de funcţie sau de natura alegerilor, catindatul îl minte. După lupte seculare care vor împlini 20 de ani luna viitoare, cetăţeanul, fie el turmentat sau nu, e dezamăgit că democraţia nu e ce a crezut el că va fi, catindatul este foarte interesat de problemele lui doar în campanie electorală – pe principiul “te-ai văzut cu saci-n car/ futu-l în cur de morar” – iar după ce este ales, nici măcar nu-i trimite un bilet cu “ţeapă, fraiere!”. Pe scurt, nu mai există încredere, şi asta pe bună dreptate.

De aceea, când îşi pune întrebarea “da’ io cu cine votez, hâc?”, cetăţeanul, fie el turmentat sau nu, se gândeşte, nu la cine i-ar putea reprezenta interesele mai bine sau la cine ar fi mai potrivit pentru sarcinile funcţiei la care aspiră, ci la cine ar fi mai puţin nepotrivit sau la cine ar avea mai multe şanse să-l răstoarne cu ajutorul votului său pe “fostul” pe care l-a votat cu încredere, de la care aştepta mântuire şi care s-a dovedit a fi un impostor, un escroc, un hoţ şi un mincinos. O dilemă tristă, dar actuală, din păcate. Astfel, dacă mai aude vreun scandal despre unul din catindaţi (că, de, e campanie electorală şi aşa e în politichie!), cetăţeanul, fie el turmentat sau nu, trece peste prezumţia de nevinovăţie şi, în loc de “nu sunt sigur că e adevărat până nu am dovezi”, el spune ridicând şi mai dezamăgit din umeri: “ce, te mai miri?”…

Acum, întrebarea de pe buzele tuturor este: s-au fraudat alegerile? Nu ne referim aici la pateticele pomeni de tipul “făina UE” sau “găleţile cu însemnele partidului”. Astea sunt oricum patetisme care jignesc inteligenţa poporului. Ar trebui să existe – nu o autoritate care să reglementeze aceste aspecte (că un organ viril în plus nu ar face decât să mai sugă nejustificat din bugetul şi aşa destul de impotent al bietei ţărişoare), dar o lege care să interzică oricărui candidat orice fel de practici de acest gen pe întreaga perioadă a campaniei electorale. Este clar că toate cele 3 partide care s-au luptat pentru turul doi au făcut asta, nu e nevoie să nege sau să se acuze reciproc (poate totuşi PNL-ul mai puţin căci nu se bucură de infrastructura celorlalte două). Dar vreau să văd şi eu pe 7 decembrie pe Antonescu, Băsescu sau Geoană, fie ei perdanţi sau preşedinte al României, că mai dau ei măcar o cană de apă vreunui cetăţean!

Cum spuneam, nu despre asta vreau să vorbesc! Nici despre turismul elctoral, votul dublu, autocarele pline de votanţi din Feteşti care au votat organizat în Bucureşti şi nici despre numărul anormal de mare de la secţiile de votare speciale. Toate sunt, desigur fapte condamnabile, antidemocratice şi de raţiune penală, dar opinia mea este că ele nu puteau influenţa fluxul normal, opinia generală, într-o manieră decisivă. Eu vorbesc aici despre buletinele de vot despre care s-a zvonit că sunt tipărite în plus nejustificat la comanda lui Băsescu şi despre modul cum au fost verificate numărătorile, nu în secţiile de votare ci la primării, pentru că, desigur, dacă a fost o fraudă, adevărata fraudă s-a comis la acest nivel. Ce mă face să spun asta? Păi peste tot eu am văzut că lumea este total nemulţumită de Băsescu şi opinia aproape unanimă se îndrepta spre Antonescu. Chiar se poate vedea aici, într-un post mai vechi şi care nu avea altă pretenţie decît a unui pamflet, că lumea îl adora pe Crin. Se vede la comentarii. Eu întâmplător am fost într-o comisie la o secţie de votare din sectorul 1 (fireşte, pentru bani,  nu din cine-ştie-ce convingeri politice puternice). Mărturisesc marea surpriză când am văzut că Băsescu a avut cele mai multe voturi. La ambele secţii din şcoala respectivă! Dar Antonescu era la o distanţă foarte mică în spate, ba chiar la egalitate cu “Băse”, la cealaltă secţie (da, s-a numărat de 2 oriŞ ambii aveau 268 ). Dar din surse oficiale am auzit atunci fiind în interior, cum se zice, că în alte secţii din Bucureşti, Crin a avut peste 400 de voturi dintr-un total de alegători ce a depăşit sensibil cifra de 900. Care-va-să-zică, a sărit peste 45% în asemenea secţii. Şi dacă în mediul rural, PSD-ul are un număr impresionant de simpatizanţi pentru fericitele sincronizări când au fost la putere şi a făcut retrocedări şi a recalculat pensiile mizere de la fostul Colectiv comunist, frate, Băsescu în ce mediu are el număr mare de simpatizanţi? Că nici el nici partidul nu se pot lăuda cu fapte care să fi câştigat simpatia vreunui segment electoral. um de nu a ajuns Antonescu în turul doi? Să nu fiu înţeles greşit: mă doare-n bască cine iese! Nu îmi puneam speranţele în priceperea, calităţile sau buna-intenţie ale lui Antonescu, doar încercam să fac o analiză a legitimităţii şi corectitudinii desfăşurării alegerilor.

Acum… s-ar putea să iasă iar Băsescu, pentru că am văzut că tendinţa este mai ales în rândul tinerilor, să voteze anti-PSD. Antonescu i-a promis procentele lui Geoană, dar până pe 6 mai este. Şi ne “temem” iar cu toţii că şi în aceste condiţii, Băsescu va câştiga prin fraudă, sub orice formă o fi ea, aceste alegeri. Îmi aduc aminte că mandatul trecut l-a câştigat la o diferenţă mică, de câţiva alegători, nici măcar nu a fost vorba de procente, dar populaţia l-a privit ca pe un erou, că de atunci era preferat, dar acum, vorba lui Vintilă în melodia sa: “barca e spartă/ şi apă tot ia!”

O concluzie e totuşi clară: timp de încă o săptămână, atât visurile cât şi visele, fie ele plăcute sau coşmaruri, bântuiesomul şi speranşele a cel puţin 2 români:

Ultima scrisoare

 

Ei bine, pentru că nu am mai postat nimic de ceva vreme la rubrica “Scrise de alţii” (ok, m-aţi prins, nu am mai postat nimic cam pe la nicio rubrica de ceva vreme), m-am gândit să postez o poezie care mie personal îmi place enorm. Este scrisă de Mihai Beniuc, cine nu îl cunoaşte – search pe wikipedia

Sfârşitul a venit fără de veste.
Eşti fericită? Văd că porţi inel.
Am înţeles. Voi trage dungă peste
Nădejdea inutilă. Fă la fel.

Nici un cuvânt. Nu-mi spune că-i o formă,
Cunosc însemnătatea ei deplin.
Ştiu, voi aveţi în viaţă altă normă,
Eu însă-n faţa normei nu mă-nchin.

Nu te mai cânt în versuri niciodată,
În drumul tău mai mult nu am să ies,
Nu-ţi fac reproşuri, nu eşti vinovată
Şi n-am să spun că nu m-ai înţeles.

A fost desigur numai o greseală,
Putea să fie mult, nimic n-a fost.
În veşnicia mea de plictiseală
Tot nu-mi închipui că puneai un rost.

Şi totuşi, totuşi, câteva atingeri
Au fost de-ajuns să-mi deie ameţeli,
Vedeam văzduhul fluturând de îngeri,
Lumină-n seara mea de îndoieli.

Când degete de Midas am pus magic
Pe frageda fiinţa ta de lut,
Suna în mine murmurul pelagic
Al sfintelor creaţii de-nceput.

Vedeam cum peste vremuri se înalţă
Statuia ta de aur greu, masiv,
Cum serioase veacuri se descalţă
Şi-ngenuncheate rânduri submisiv

La soclul tău dumnezeisc aşteaptă
Să le întinzi un zâmbet liniştit
Spre sărutare adorata dreaptă,
‘Nainte de-a se şterge-n infinit.

O, de-am fi stat alături doar o oră,
Ai fi rămas în auriul vis
Ca o eternă, roză, auroră
De ne-nteles, de nedescris.

Ireversibil s-a-ncheiat povestea
Şi nici nu ştiu de ai să mai citeşti
Din întâmplare rândurile-acestea
În care-aş vrea să fii ce nu mai eşti.

N-am să strivesc eu visul sub picioare,
N-am să pătez cu vorbe ce mi-i drag.
Aş fi putut să spun : « Eşti ca oricare” …
Dar nu vreau în noroaie să mă bag.

De-ar fi mocirla-n jurul tău cât hăul,
Tu vei rămâne nufărul de nea
Ce-l oglindeşte beat de pofte tăul,
Ce-l ţine candid amintirea mea.

Vei fi acolo veşnic ne-ntinată,
Te voi iubi mereu fără cuvânt,
Şi lumea n-o să ştie niciodată
De ce nu pot mai mult femei să cânt.

Acolo, sub lumina de mister,
Scăldată-n apa visurilor lină,
Vei sta iubită ca-ntr-un colţ de cer –
O stea de seară blândă si senină.

Şi când viaţa va fi rea cu tine,
Când au să te împroaşte cu noroi,
Tu fugi în lumea visului la mine,
Vom fi atuncea singuri amândoi.

Cu lacrimi voi spăla eu orice pată,
Cu versuri nemaiscrise te mâgâi.
În dulcea lor cadenţă legănată,
Te vei simţi ca-n visul cel dintâi.

Iar de va fi (cum simt mereu de-o vreme)
Să plec de-aicea de la voi curând,
Când glasul tău vreodat-o să mă cheme,
Voi reveni la tine din mormânt.

Şi dac-ar fi să nu se poată trece
Pe veci pecetluitele hotare
M-aş zbate-ngrozitor în ţărna rece,
Plângând în noaptea mare, tot mai mare.

Prezidenţiale: turul II pe scurt

Se spune că politica e o curvă. Iată şi o alegorie care salută această ipoteză. Acum, că pe locul 3 la distanţă nu foarte mare a ieşit “Crina” cum l-au numit unii răutăcioşi pe Antonescu, “finaliştii” sunt nevoiţi să îşi încerce talentele pentru a seduce persoana care le poate aduce majoritatea electorală. Se pare că Geoana este mai macho, căci momentan lui i-a promis “vergina” de la penelé “farmecele-i coapte” in spuză pastoral-electorală. Dar ar fi o greşeală să considerăm cazul deja închis, întrucât mai sunt două săptămâni până la noile alegeri şi vă reamintesc faptul că trăim în ţara găozarului “să trăiţi aşa şi-aşa!”. Dacă am fost martorii unei coaliţii între “stânga” şi “dreapta” (păi ce, moncher, noi nu avem tot o stângă şi o dreaptă?), dacă am putut trăi evenimentul unic în istoria umanităţii al propunerii aceleiaşi formule de guvern respinse de 3 ori în Parlament (poate acum cei ce aţi votat “DA” la referendumuri veţi realiza ce greşeală aţi făcut! Cine va mai spune “NU” dacă neutralizăm Parlamentul?), de ce nu s-ar răzgândi şi Antonescu în 2 săptămâni? Sunt sigur că ar găsi o argumentaţie “solidă” care să îi motiveze “poziţia”. Dar sper să nu trăim aşa ceva, pentru că orice e mai bun decât încă 5 ani de agonie cu Băsescu. Ăsta în 5 ani mai face 3 referendum-uri şi devine şi comandant suprem al armatei, şi şeful bisericii ( pe model Henric al VIII – lea), şi “statul sunt eu!” (pe model Ludovic al XIV – lea). Şi cum la noi nu există o educaţie civică şi lumea nu prea cunoaşte principiul separării puterilor în stat, atribuţiile fiecărei instituţii şi, implicit, consecinţele votului personal, îi va da apă la moară şuviţatului: “Partidul, Băsescu, Romaniiia…”

Our love has fled…

Our love has fled, a faithful friend

To both of us the same,

So to my love-songs I can send

Good-bye, to all of them.

 

Inside the chest of drawers locked

By cold oblivion’s hand,

They whisper on my lips will not,

Nor sparkle on my head.

 

Too much blue sky, too many stars

And murmur from the spring,

And such a melancholic love

Is all that they can bring!

 

From which forgotten distant heap

They blossomed into me!

And how I wet them with my weep,

My darling, just for thee!

 

How hard their turmoil to traverse

From deepest grief I felt,

And how I’m sorry, I confess,

That I’m not feeling yet!

 

For you no longer want to be

My guiding light from depth

Because your eyes are dark like thee

And resurrect the death!

 

No longer give your humble smile

Or show your gentle face

Thus into dream to change my life,

A life my dream to make.

 

So you could grow into my thoughts

As soon as moon will rise

Like shade of charming tales of those

One thousand and one nights.

 

A dream so mystical and sweet –

It was beyond the speech!

And it was far too good so we

Aspired but couldn’t reach.

 

Too much an angel to my eye

You were and less a she,

And therefore happiness did fly

Because it couldn’t be.

 

Too much we’ve lost our eager soul,

And deeply in its lure;

Too much forgot the God and all

For this to be a cure.

 

Perhaps there is no place in this

Absurd, unworthy world

For something that the pain could leash,

For such a love untold!

 

 

Mai jos versiunea originala a lui Eminescu. Enjoy!

 

S-a dus amorul…

 

S-a dus amorul, un amic

Supus amândurora,

Deci cânturilor mele zic

Adio tutuurora.

 

Uitarea le închide-n scrin

Cu mâna ei cea rece,

Și nici pe buze nu-mi mai vin,

Și nici prin gând mi-or trece.

 

Atâta murmur de izvor,

Atât senin de stele,

Și un atât de trist amor

Am îngropat în ele!

 

Din ce noian îndepărtat

Au răsărit în mine!

Cu câte alcrimi le-am udat,

Iubito, pentru tine!

 

Cum străbăteau atât de greu

Din jalea mea adâncă,

Și cât de mult îmi pare rău

Că nu mai sufăr încă!

 

Că nu mai vrei să te arăți

Lumină de-ndeparte,

Cu ochii tăi întunecați

Renăscători de moarte!

 

Și cu acel smerit surâs,

Cu acea blândă față,

Să faci din viața mea un vis,

Din visul meu o viață.

 

Să mi se pară cum că crești

De cum răsare luna,

În umbra dulcilor povești

Din nopți o mie una.

 

Era un vis misterios,

Și blând din cale-afară,

Și prea era de tot frumos

De-au trebuit să piară.

 

Prea mult un înger mi-ai părut

Și prea puțin femeie,

Ca fericirea ce-am avut

Să fi putut să steie.

 

Prea ne pierdusem tu și eu

În al ei farmec poate,

Prea am uitat de Dumnezeu,

Precum uitarăm toate.

 

Și poate că nici este loc

Pe-o lume de mizerii

Pentr-un atât de sfânt noroc

Străbătător durerii!

Octombrie posac

Da, ştiu că v-am lăsat de izbelişte şi nu prea am mai avut timp de posturi. Am fost foarte ocupat săptămâna asta şi voi fi şi săptămâna viitoare. Dar mă voi revanşa, vă promit!

Azi am fost mai pe-acasă şi priveam pe geam şi am scris aceste versuri:

Cercetez cu barba-n mână

Firul de la internet,

Cum de peste bloc atârnă

Pendulând pe cer încet.

*

Este frig acum în casă

Şi fereastra am închis!

Scriu din plapuma cea groasă

Aste stihuri cu plictis.

*

Plouă cu-ncăpăţânare,

Mărunţel şi tremurat;

Siluete fug hoinare

Peste ceru-nnourat.

*

Se transformă sperioase:

Se chircesc ca un covrig

Sau se-nşiră peste case,

Parcă tremurând de frig.

*

Eu le urmăresc demersul

Melancolic, însă tac,

Scufundându-mă în versul

Lui Octombrie posac.

O lacrimă de porţelan

Vă promiteam rondelul pe care l-am scris ieri (de fapta alaltăieri, că e deja trecut de 1:00 a.m.), inspirat fiind de puştoaica simpatică. Ea m-a inspirat, deci îi aparţine şi i-l voi dedica ei, Roxanei (ştiu că îl aştepţi cu nerăbdare you are so predictable ).

 

O lacrimă de porţelan

În ochiul tău de-azur sclipeşte,

Pe-ai tăi pistrui se risipeşte,

Sfinţind infernul dantian.

 

Şi suferă al meu timpan

Când pe podea se sparge mută!

În sufletu-mi plutind în van,

S-a scurs timidă şi tăcută

O lacrimă de porţelan.

 

Emoţii se succed avan,

Aleatoriu, brownian,

Când te apropii ca o floare,

Firavă şi încântătoare,

Şi-ţi mlădii trupul diafan –

O lacrimă de porţelan.

 

Judecând doar după poem (că poze nu vă arăt ), spuneţi voi ce credeţi despre ea! Eu mă duc să mă culc!

Doamne, ocroteşte-i “pă” români!

Astăzi, pe bătrânul web am citit un cocktail de ştiri care duc toate, cu amăraciune, la concluzia din titlu! Să le luăm pe căprării:

Infrastructură! 1987: Pasajul Unirii, gata în 34 de zile. 2009: Pasajul Băneasa, un haos de doi ani şi jumătate
La 6 iunie 1987, ziarele vremii anunţau o nouă realizare a socialismului: inaugurarea Pasajului Piaţa Unirii, la numai 34 de zile de la începerea lucrărilor de construcţie. Dincolo de propaganda specifică perioadei, lucrarea a fost, într-adevăr, finalizată într-un timp-record, chiar dacă operaţiunile pregătitoare construcţiei propriu-zise începuseră cu mai multe luni înainte. (sursa: Mediafax)

Buget! Finantele construiesc din nou un buget departe de realitatea economica
Ministerul Finantelor a proiectat in bugetul pentru 2010 o crestere a incasarilor bugetare cu 6% in termeni nominali si o reducere a deficitului bugetar cu circa un punct procentual, la 5,9% din PIB, tinte ambitioase bazate pe o revenire a economiei in teritoriul pozitiv, dar si pe vointa politica pentru ajustarea cheltuielilor. (sursa: Mediafax.ro)

Guvernare! Ilegalistii Emil si Traian
Desi pare incredibil, primul guvern de dupa ‘89 condus de un profesor de Drept Consti­tutional este si cam­pio­nul Ordonantelor de Ur­genta emise si declarate ne­consti­tutionale. (sursa: Mediafax.ro)

Mediu! Reactoarele de la Cernavodă ne otrăvesc cu tritiu?
Declaraţiile contradictorii, date de-a lungul timpului de conducerea Companiei Naţionale Nuclearelectrica şi a Regiei Autonome pentru Activităţi Nucleare, ne fac să credem că este ceva putred cu reactoarele nucleare de la Cernavodă: ori concentraţia de tritiu emanată este mult mai mare decât ar trebui, punând în pericol mediul, ori avem deja un mare surplus de apă grea, situaţie în care nu se justifică continuarea producţiei până în 2017… (sursa: Mediafax.ro)

Echipa naţională! După ce au luat bătaie cu 13-1, cumulat  (seniorii, cu 5-0 de la sârbi;  juniorii, cu 5-1 de la letoni; şi juniorii under 19, cu 3-0 de la scoţieni!), se încearcă aici o anchetă a cauzelor care au dus la acest dezastru, iar aici aflăm că Mutu a părăsit delegaţia Naţionalei imediat după meci şi fără să anunţe pe nimeni, motiv pentru care Lucescu  e hotărât să nu îl mai convoace NICIODATĂ!, mai ales că a avut o evoluţie jalnică  (spunea unul din comentatori în repriza a doua: “Dezamăgitoare apatia lui Mutu!”).  Am găsit şi o posibilă soluţie: icoane pentru fotbalişti!

Desigur că mai erau o mulţime de ştiri despre corupţie, nepotism, mită, afaceri murdare acoperite de membri ai onorabilelor partide care vor să ne ofere un nou preşedinte luna viitoare, dar deja a plouat azi şi nu vreau să vă stric ziua de tot!

Dar m’am gândit că vă pot oferi un poll vesel:

De ce este erecţia vitală!

Ei, bine, erecţia este foarte importantă în viaţa cotidiană. Dacă erecţia nu te ajută, se poate termina tragic! Şi cei care salvează o zi dezastruasă sunt bărbaţii cu adevărat virili, care reuşesc să aibă o erecţie chiar şi în cele mai dificile şi stresante condiţii. Crezi că ştii despre ce vorbesc? Click aici ca să afli!

Dorinţă supremă

 

 

Găsi-se-va vreunul

Să-mi preţuiască truda –

Nu în talanţi de aur,

Cum preţuieşte Iuda –

 

Doresc doar să admire

Poema ce-o citeşte,

S-o poată cu uimire

Privi cum străluceşte.

 

Sub vraja-i să se-ntrebe

Ce patimă de stele

Călăuzi pe foaie

Sudoarea frunţii mele!

 

Şi încântat să plângă

Şi-n veci să mă iubească,

Mişcat de vorba blândă

Ce-mi curge lin din pastă.

 

Şi nu doresc să-nalţe

Savante comentarii,

Omagii – vorbe goale

De adormit ţânţarii –

 

Ci prin vreo librărie

Sau prin vreun târg de carte

Să cate poezie

Ce numele să-mi poarte;

 

Mânat de nerăbdare,

Acasă să grăbească

Şi plin de încântare

Din nou să mă citească.

 

Purtat de pasiunea

Ce-o are pentru mine,

Pe alţii să-i adune

Citire să-mi închine.

 

Între poeţi mă creadă

Erou între eroi,

Cum îl credeau odată

Pe-Achile în război

 

Şi inime să spulber

Cât vor mai ţine anii

Cum el precum un fulger

Îşi spulbera duşmanii.

 

Iar rimele-mi plăcute –

Înveninate patimi –

Din inimi să se-nfrupte,

Stârnind uimire, lacrimi.

 

Şi cel ce nu iubeşte

Din fire poezia,

Pe loc să-ngenuncheze

Citindu-mi nebunia.

 

Gândirea să şi-o schimbe

Sub luciul pal de lună

Şi sufletul să-şi plimbe

În lumea mea nebuna.

 

Şi poate că vreunul

Neveştejit de ani

Îmi va-ntregi albumul

De melancolici fani,

 

Zâmbind citirii mele

Şi-ndrăgostit de viaţă,

Iubitei să-i ofere –

Ţinând-o strâns în braţă –

 

O recitare caldă

Şi plină de iubire

Dintr-o poema-naltă

Compusă tot de mine.

 

Şi poate altul care-şi

Urăşte existenţa,

Citind cu ochii-i galeşi

Va dobândi esenţa

 

De-a-şi guverna destinul

Cu gânduri doar plăcute

Şi fermecat de stihu-mi

Durerea o să-şi uite.

 

Sau poate peste veacuri

Un copilaş isteţ,

În loc de alte fleacuri,

Citi-va din poeţi

 

Şi dulcea-mi poezie

L-o face să m-admire,

Muşcând cu lăcomie

Din versurile-mi fine.

 

Şi hrana mea zeiască,

La suflet de-i ajunge,

Plăcut să-l otrăvească

C-o împăcare dulce;

 

Dorinţa să-i aprindă

Şi fermecat zâmbind

Visarea să-şi întindă

Spre un sălbatic gând:

 

În zbuciumu-i să spere

Că poate să imprime

Cu rimele-i prospere

Senzaţii în mulţime;

 

S-aducă poeziei

Sublime inovaţii,

Umil plătindu-mi mie

Tribut pe inspiraţii;

 

De versurile mele

Atins, apoi să spună

Că ele sunt acele

Ce pix i-au pus în mână;

 

Să-l hotărăsc să scrie,

Să-i fiu precum un zeu –

Cum mi-a fost dat şi mie,

Cum am păţit şi eu!…

Prince Charming from linden tree

Prince Charming from linden tree

 

“Blanca, from your feeble childhood

You were sworn as bride to Lord,

For your born fortuitous happened

From unworthy, sinful love.

 

For Saint Ann we’ll leave tomorrow,

Where in prayers you shall mention

Solace to your own existence,

To my empty soul redemption.

 

“Father, I am not delighted

My romantic soul to squander!

I am fond of playing, haunting;

Others may those things abandon.

 

I shall not renounce my tresses

Down to ankles, nor get rotten

Blind and reading withered pages

Into incense smoke forgotten.”

 

“I know best for you what’s proper,

Drive away your lay ideas

To the old abode of prayer

We shall start as dawn appears.”

 

Lost, she listened – cried with sorrow,

By elopement thoughts abducted;

By a strange and nameless longing

And a desert lure attracted.

 

Weeping she began to saddle

Her enchanting silver stallion

Which was following her movements

As a faithful, mute companion.

 

And astride of it she vanished

Flying through the wind as blind,

Didn’t bother looking forward,

Didn’t even look behind.

 

Twisted paths in endless forest

She was struggling to descend

When the crimson beams of sunset

Brought the twilight to the end.

 

Now and then within the forest

Shade was flashed by nightly sparkling

While she stepped through rustling foliage

As the bees were friendly buzzing.

 

In the middle of the forest

Near the tall and ancient linden

Stopped her stallion close to spring that

Made a pleasant sound to listen.

 

Suddenly she started woken

By the tender wail of water.

Thus she saw a handsome youngster

Which on horseback was aside her.

 

He was gazing her astonished

With his big and dreamy eye,

With his linden on dark tresses

And with silver horn on thigh

 

From which faintly loosed a wailing

Rending as a grievous blaze –

So her pure heart swelled with longing

Of delightful stranger’s face.

 

With his own he touched her tresses

Then she blushed and felt the skies

When she left her lashes falling

Over shy-behaving eyes.

 

She displayed with charming features

On her frozen lips a smile

Which her eager mouth, through whispers,

Hardly opened for a while.

 

When she overwhelmed surrendered

And towards him bent her face,

He ceased horn’s hypnotic wailing

And spoke trifles full of grace.

 

When he climbed her on his horseback

She opposed him with a hand,

Yet forwent, her heart was beating

With a funny feelings blend.

 

Laying on the grass she pointed

Upwards to his face her sight;

They were smiling while the horses

Grazed together, side by side.

 

Only the romantic mumur

Of enchanted spring along

Melancholically deafened

Their so drunken souls with love.

 

Then the Moonlight showed her glamour

And the night itself admired

How she painted darkened shadows

On the stubbles silver-coloured.

 

And she lenghtens them and shifts them,

Gradually as she ascends,

But the youngsters lose their traces

Through the woods that never ends.

 

At the castle gate, the stallion,

Stood the next day, whole in foam,

But his tender, charming mistress

Was eloped and far from home.

 

Mai jos aveţi şi varianta originală a poeziei:

 

Făt-frumos din tei

 

– Blanca, află că din leagăn

Domnul este al tău mire,

Căci născută eşti, copilă,

Din nevrednică iubire.

 

Mâni în schit la sfânta Ana

Vei găsi la cel din stele

Mângâierea vieţii tale,

Mântuirea feţei mele.

 

– Nu voi, tată, să usuce

Al meu suflet tânăr vesel

Eu iubesc vânatul, jocul;

Traiul lumii alţii lese-l.

 

Nu voi părul să mi-l taie,

Ce-mi ajunge la călcâie,

Să orbesc cetind pe carte

În fum vânăt de tămâie.

 

– Ştiu mai bine ce-ţi prieşte,

Las’ de-a lumii orice gând,

Mâni în zori de zi pleca-vom

Către schitul vechi şi sfânt.

 

Ea aude – plânge. Parcă

Îi venea să plece-n lume,

Dusă de pustie gânduri

Şi de-un dor fără de nume.

 

Şi plângând înfrână calul,

Calul ei cel alb ca neaua,

Îi netează mândra coamă

Şi plângând îi pune şeaua.

 

S-avântă pe el şi pleacă,

Păru-n vânturi, capu-n piept,

Nu se uită înainte-i,

Nu priveşte îndărăpt.

 

Pe cărări pierdute-n vale

Merge-n codri făr’ de capăt,

Când a serii raze roşii

Asfinţind din ceruri scapăt.

 

Umbra-n codri ici şi colo

Fulgerează de lumine…

Ea trecea prin frunza-n freamăt

Şi prin murmur de albine;

 

În mijloc de codru-ajunse

Lângă teiul nalt şi vechi,

Unde-izvorul cel în vrajă

Sună dulce în urechi.

 

De murmur duios de ape

Ea trezită-atunci tresare,

Vede-un tânăr, ce alături

Pe-un cal negru stă călare.

 

Cu ochi mari la ea se uită,

Plini de vis, duioşi plutind,

Flori de tei în păru-i negru

Şi la şold un corn de-argint.

 

Şi-ncepu încet să sune,

Fermecat şi dureros –

Inima-i creştea de dorul

Al străinului frumos.

 

Părul lui i-atinge părul,

Şi atunci c-obrazul roş

Ea apleacă gene lunge

Peste ochii cuvioşi.

 

Iar pe buze-i rece-un zâmbet

Înecat, fermecător,

Care gur-abia-i deschide,

Cea uscată de amor.

 

Când cu totului răpită

Se-ndoi spre el din şele,

El înceată din cântare

Şi-i grăi cu grai de jele,

 

Ş-o cuprinde de călare –

Ea se apără c-o mână,

Însă totuşi lui se lasă,

Simte inima că-i plină.

 

Şi pe umărul lui cade

Al ei cap cu faţa-n sus;

Pe când caii pasc alături,

Ea-l privea cu suflet dus.

 

Numai murmurul cel dulce

Din izvorul fermecat

Asurzeşte melancolic

A lor suflet îmbătat.

 

Lun-atunci din codri iese,

Noapte toată stă s-o vadă,

Zugrăvește umbre negre

Pe câmp alb ca de zăpadă.

 

Şi mereu ea le lungește,

Şi urcând pe cer le mută,

Dar ei trec, se pierd în codri

Cu viaţa lor pierdută.

 

La castel în poartă calul

Stă a doua zi în spume,

Dar frumoasa lui stăpână

A rămas pierdută-n lume.

Alegoria păcatului

Printre lacrimi de noroi

Din sclipiri de iris crunte,

Un sărut de buze moi

Am simţit , în vis, pe frunte.

 

Un sărut de buze reci

Care inima-mi îngheaţă,

Un surâs de somn de veci

Care-mi minte altă viaţă.

 

Simt o mână rece-n păr,

Blândă dar amăgitoare,

Mă înlănţuie-un fior

Şi de el nu am scăpare:

 

Nici nu pot şi nici nu vreau!…

Şi m-abandonez în şoapte

Dintr-al căror murmur beau,

Devenind străin în noapte.

 

Simt o teamă când pătrund

Gol în negrul întuneric.

Eu nu văd, dar văd că sunt

Într-un cadru net feeric…

 

Acum sunt total pierdut,

Zac în bezna ancestrală,

Când, deodată, un sărut

Mă surprinde şi mă-nşeală.

 

Nu ştiu de unde-a venit,

Parcă-s cufundat în smoală,

N-am văzut dar am simţit!

Am simţit cum mă-nconjară

 

Trupul ei sub care-ncet

M-a surprins, râzând, pe spate.

Lunec jos cam spăriet;

Ezitând m-aşez în coate.

 

Mâna-i fină ca un fulg

Mă cuprinde-ncet de ceafă

Şi cu-n nou şi lung sărut,

Gura leneş îmi îndoapă.

 

 

Tot la fel de reci găsesc

Sânii ei de amazoană

Ce cuminţi se odihnesc

Pe-al meu piept în care toarnă

 

Val fierbinte de plăceri

Şi supremă voluptate.

Un vârtej de sărutări

Îmi alunecă pe spate,

 

Însă numai gura ei

E regină între ele;

Când m-atinge sar sântei

Din textura pielii mele.

 

Se abat spre trupul meu

Mii de palme pricepute,

Susţinând un trafic greu

Pe-ale pielii mele rute…

 

Când încerc, la rândul meu,

Să forţez o-mbrăţişare,

Mâna-mi lunecă în gol

Şi senzaţia dispare!

 

Speriat tresar din hău:

“Ce se-ntâmplă? Unde pleacă?

Cum?” plângeam în gândul meu;

Vocea ei plăcut mă-ntreabă:

 

” Sigur eşti că vrei cu noi

Să te laşi purtat pe creste?

Alfă, însă, că-napoi

Altă cale nu mai este!”

 

Jocu-ncepe-atunci din nou:

Suflu-mi greu se proiectează

Pe-al ei gât de unde-apoi

Peste faţa mea valsează.

 

Îmi ghiceşte gând cu gând

Şi dorinţa-mi împlineşte,

Iar plăcerea care-o simt,

Parcă viaţa îmi sleieşte.

 

 

“Cine, ce şi câte eşti?”

Ea nu pare că m-aude!

“Ce contează? Mă iubeşti?”

Simt pe faţă buze ude…

 

Simt cum exponenţial

Agitaţia sporeşte;

Într-un ritm demenţial,

Speriatul puls îmi creşte.

 

Nervii mei sunt încordaţi

Peste limita normală

Şi extrem de excitaţi

De atingerea cea moale

 

Pentru care părul ei

Peste trupul meu aleargă

Ca sălbaticii de zmei

Când un val de vânt incearcă.

 

Simt trepat că-nnebunesc,

Trupul meu nu mai rezistă

La deliciul diavolesc

Ce la infinit persistă.

 

Torturat mă zvârcolesc

Între menghinele-i coapse

Ce strânsoarea-şi înteţesc

Şi mişcările drăcoase…

 

 

Şi deodată mă destind,

Inundat de reci molime.

În extaz bolesc plutind.

E ciudat!… Sunt mort!… E bine!…

cheeky talent

Conversând cu idolul

 

Eminescu şi cu mine

Stam de vorbă la o bere.

El mă-ntreaba din privire:

” Ce-ţi mai face pana, vere?”

 

” Ia, e bine, ascuţită,

Încercată… dar mă doare

Că nu este iscusită

Cum e a Mãriei Tale!”

 

” Cin’ ţi-a zdruncinat conştiinţa

Cu-aste lucruri mincinoase?

Ce măsoară iscusinţa

Unei pene graţioase?”

 

” Bună întrebare!… Dar,

Nu îmi este de ajuns:

Tu eşti piatră de hotar!”

” Mulţumesc!… Şi bun răspuns!…

 

Însă te întreb acum,

Ca-ntre vechi şi buni amici:

După ce criterii tu

Mă puseşi pe mine-aici?”

 

” Cu respectul cuvenit –

Mai adu un rând, băiete! –

Tu acolo eşti numit,

Admirate, drag poete,

 

Nu de mine, nu din stimă,

Ci de critici, ci prin merit,

Căci, umili, cu toţi se-nchină

Pustiitului tău geniu.

 

Printre barzi tu străluceşti

Ca al tău luceafăr blând

Printre meteori răzleţi

Care parcă nici nu sânt.

 

Printre cei poeţi de seamă,

De departe te remarci;

Copleşindu-i cu-a ta panã,

Să se simtă mici îi faci.”

 

” De acord, dar cine spune

Că sunt eu cu mult mai bun

Ca Arghezi, de exemplu,

Care face flori din scrum?

 

Ce e binele? te-ntreb.

Te întreb la fel: ce-i rău?

Cum alegi ce gând e drept

Din ce zboară-n capul tău?

 

Dacă tu omori, să zicem,

Un păgân fărădelege?

Este bine?” ” Fără dubii,

Este rău. Se înţelege!”

 

” Însă dacă păcătosul

Este criminal sadea?

Este bine să-l trimită

Cineva în Iad să stea?”

 

” N-are drept să-l pedepsească

Nimenea în aşa hal!

Bine pentru ca să iasă,

Dă-l la penitenciar!”

 

” Însă dacă vrea copii

Să omoare de prin jur

Şi în viaţă poţi să-i ţii

Doar de-i faci din ţeastă ciur?

 

Ce e bine-atunci să faci?

Să-l omori ar fi păcat!

Dar de printre ţâncii dragi

Ar fi propriul tău băiat?…

 

Viaţa lor cea preţioasă

Este bine s-o salvezi,

Însă-i faptă păcătoasă

Pe bandit să-l lichidezi.

 

Invers, iarăşi este bine

Dacă viaţa lui îi ierţi,

Dar te-apasă astfel vina

Pentru celelalte vieţi.

 

De priveşti problema-n sine,

Orice-ai face este rău.

Poţi la fel să zici că-i bine,

După cum vrea muşchiul tău…

 

Printre cei ce tu îi numeri,

Cei ce rege m-au numit,

Uni-au dat bolând din umeri;

Alţii, chiar m-au ponegrit.

 

Dar părerea s-a impus

Fiindcă cei ce partea-mi luau

Au fost cu puţin mai mulţi

Decât cei ce mă negau.”

 

” Vrei să spui că ai valoare

Doar bazată pe hârtie?

Că ea, pentru fiecare,

E un joc la loterie?”

 

” Nu e treaba mea să judec

Câţi ca mine sunt mai slabi

Câtă vreme ştiu că-n lume

Suntem poeziei sclavi.

 

Eu spun doar că juriu-acesta

N-are dreptul să decidă!

Noi nu scriem o poveste

Pentru-o carte sub egidă!

 

Ei nu ştiu exact ce-nseamnă

Să tresari de fericire

Când sub propria ta pană

Ia contur o născocire

 

Care-i scrisă pentru tine,

Nicidecum pentru parale.

Scrisă pentru artă-n sine,

Fără nicio remuşcare;

 

Inefabilele patimi

Care-n tine se trezesc

Când cu-al tău cuvânt tu clatini

Ce ceilalţi nu reuşesc;

 

Când cu geniul tău frenetic,

Cu scânteia de moment,

Într-al Artei lan poetic,

Ai clădit un monument;

 

Când tresari ca o furtună,

Beat de somn din aşternut

C-ai găsit o rimă bună

La dilema ce-ai avut;

 

Când tresari cu exaltare,

Recitind acel pasaj

Construit din vorbe care

Spun exact acel mesaj

 

Care unic vrea să fie,

Vrea să fie chiar ce simţi,

Învingând rigoarea rimei

Prin cuvintele cuminţi

 

Ce se-nşiră pe hârtie

Ca un lanţ sub pana ta,

Imprimând în veşnicie

Ce-a simţit un om cândva!

 

Toate-acestea cine poate

Să ţi le aducă-n dar?

Cum să le-nţeleagă toate

Când de ele n-au habar?

 

Cum să merite vreodată

Să te critice pe tine

Când ei nici nu vor să poată

Cont de-aceste lucruri ţine?

 

Ei se dau experţi în toate

Câte ţin de poezie;

E uşor să naşti la fapte

Ce trăiesc doar pe hârtie!

 

Ştiu mereu ce-au vrut poeţii

Să exprime-n versul lor

Şi, prin zelul lor fanatic,

Inventează uneori

 

Sentimente şi intenţii,

Şi le umflă-n aşa hal

Că nici autorii bieţii

Nu le-au prevăzut măcar.

 

Şi atunci te-ntreb pe tine –

Chelner, incă două beri! –

Cum te poţi gândi a ţine

Cont de-asemenea păreri?

 

Ei se iau după tendinţe,

Fac sisteme de valori,

Însă bietele fiinţe

Se încurcă uneori,

 

Căci ce astăzi este lege,

Mâine doar va fi gunoi.

Însă cine-i înţelege

Când, smeriţi, revin apoi,

 

Ca să reînnobileze

Ce tot ei au decăzut,

Vechiul trend să-l promoveze

Pentru noul început?

 

Astăzi poate n-ai valoare,

Căci romantic eşti – La dracu! –

Dar nu ăsta-i lucrul care

Să-ţi măsoare harul sacru.

 

Ce e vina ta că astăzi

Te-ai născut şi nu atunci

Dacă tu prin pana-ţi castă

Artei jertfă îi aduci?

 

Dacă te năşteai atunce

Şi-mi erai contemporan,

Poate eu eram doar duce

Şi tu mare împărat.

 

Cine ştie cum iluştrii

S-ar fi hotărât aunci?

Doar erai la patul puştii!

Dar din ţeavă-acum mănânci,

 

Căci ce astăzi tu edifici

Nu mai merge în aval,

Căci curentul nu-l amplifici,

Ci înoţi căpos la deal.

 

Ei nu mai pătrund esenţa

Celor spuse-atent de tine,

Generalizând valenţa

Dintre rău şi dintre bine.

 

Poate mori şi nicio vorbă

Bună nu ţi se va da.

Însă poate că în Artă

Noi Renaşteri vor urma.

 

Poate că atunci valoarea

Ţi se va atribui,

Şi gãsi-vei alinarea

Când iubit pe veci vei fi

 

De cei care-n orice secul

Vor deschide să citească

Cartea ta-n care talentul

Pur or să ţi-l recunoască.

 

Căci atât doresc pe lume

Talentaţii şi martirii:

Să printeze al lor nume

Pe stindardul nemuririi.

 

Ei sunt cei ce fac eforturi

De trăiri contradictorii

Şi-ncercând să le exprime,

Îşi uzează neuronii;

 

Ei sunt cei ce ştiu că-n Artă

Nu contează cât de mult

Tuşul storci din pana-ţi moartă

Dacă versul pare mut;

 

Ei sunt cei ce simt momentul

Când să pună pe hârtie,

Şi când trebuie s-aştepte

Alt moment când pot să scrie;

 

Cei ce suferă când taie

Textul – propria lor carne –

Pentru simplul fapt că restul

E mai bun şi nu se cade

 

Să laşi strofa aia moartă –

Oricât ţi-ar fi ea de dragă –

Să se vadă ca o pată,

Să se simtă ca o plagă

 

În cuprinsul poeziei

Care-n rest îţi pare bună,

Mult prea bună ca să fie

Infestată cu-acea ciumă;

 

Ei sunt cei ce îşi asumă

Riscul de a fi respinşi

Din aşa-numita spumă

De-acei critici aşa-zişi,

 

Care poate au dreptate

În mai toate câte zic

Însă nu cînd, din păcate,

Sistematic pun la zid

 

Pentru simplul fapt că insul

Li se pare învechit

Şi nu-şi încadrează versul

În curentul cel valid.

 

Şi nu ăsta-i faptul care

Scrie drama cea mai mare.

Ei ar fi dispuşi, se pare,

Să atribuie valoare

 

Unuia mai mic ca tine

Care poate nici nu ştie

De ce pana-n mână ţine

Sau ce vrea cu ea să scrie.

 

Însă a ştiut să cearnă

Amalgamul de valori

Şi pe coală să aştearnă

Doar ce astăzi “dă” fiori.

 

Ei n-ar trebui sa fie

Prea formali când iau decizii

Şi ar trebui să ştie

În verdicte-a fi flexibili.

 

Dacă strică doar hârtia,

Este drept: să stea acasă!

Căci se vede cine scrie

Drept program de după masă.

 

Însă dacă-n el se vede

Dăruire şi talent –

Chiar dacă nu străluceşte –

Ar fi groaznic accident

 

Să-l înlăture din scenă

Fără nicio remuşcare,

Că doar nu-şi aruncă ochii

Pe-un C.V. de angajare,

 

Ci o soartă el decide –

Soarta celui care scrie –

Care, poate, se dezminte,

Dar iubeşte poezia.

 

Şi această pasiune

Totdeauna va găsi

Trei sau patru rime bune

Ce etern vor străluci –

 

Nestemate de valoare

Ce se caţără pe creste

Din acea-ncâlcită mare

Care opera lui este.

 

Căci prin excelenţă Arta

E complexă şi ciudată;

Capricioasă ca şi soarta,

Dar în nici un caz exactă

 

Ca un calcul de algebră;

Nu se lasă pe deplin

Încadrată de vreo normă;

Nu putem s-o definim.

 

Tocmai de-aia e frumoasă

Şi te prinde-n nurii ei

Ca sirena graţioasă

Marinarii cei holtei.

 

Căci prin rostul ei în lume

E creată să desfete;

Prin metodele-i nebune,

Spiritul uman să-mbete.

 

S-o-ngrădeşti în definiţii,

Reguli, şi-alte legi stupide,

Este ca şi cum edifici

Cimitir din piramide:

 

Ele-şi pierd sacralitatea,

Şi nu pentru c-ar fi multe,

Ci fiindcă realitatea

Le transformă-n pietre mute –

 

Poliedre litostrate,

Simple, pentru orice om,

Ci nu temple venerate

Demne doar de faraoni.

 

Tot aşa e şi cu Arta:

Las-o plină de mister.

Că-i penelul, pana , harfa,

Las-o liberă spre cer

 

De-unde-şi ia entuziasmul

Care e puterea ei,

Unde muza şi artistul

Sunt călăuziţi de zei:

 

El ca mire jun de rasă,

Oricând gata să creeze

Tot ce mitica-i mireasă

Cu răbdare-o să-i dicteze.

 

Şi, ca-n orice căsnicie,

Totu-i intim şi discret.

Nimeni n-are cum să ştie

Ce-a spus ea către poet.

 

Sau ce el simţea pe când

Pe-al ei sân se odihnea,

Şi robit de chipu-i blând,

S-a lăsat condus de ea

 

Şi de zâmbetu-i de înger

Ce posedă ca un demon,

Şi de ochiu-i pur ce plânge

Diamante fără seamăn!…

 

Se vor naşte-apoi păreri,

Se va ridica din umeri,

Însă nimeni, nicăieri,

N-ar avea cuvânt a spune

 

Că e albă sau e neagră

Sau că ştie el că-i gri.

Între alb şi negru, dragă,

Sunt nuanţe – zeci de mii!

 

Ce-i împinge să compare

Autori şi tropi stilistici?

Astea-s amănunte care

Bune sunt pentru statistici.

 

Barzii, după cum spuneam,

Se observă de departe.

Doar arunci un ochi pe geam:

Unul şi-a mai scos o carte…

 

Dar ceilalţi, ce sunt poeţi,

Veşnic cei cu tuş pe palme,

Ce pe scriere pun preţ,

Insensibili la sudalme,

 

Pentru ei nu e nevoie

Să se nască comparaţii,

Să se facă anevoie

Ierarhii şi declaraţii.

 

Fiindcă asta e elita!

Fiindcă ei sunt poezia!

Ei, cu neînchipuita

Muncă sacră şi mania

 

De a face lucrul bine,

Fără pic de compromisuri,

De-a transpune stări sublime,

Mari intenţii, vise, visuri!

 

Poezia este suma

Lor şi-a celor ce-or urma;

Celor care totdeauna

Arta o vor venera;

 

Celor care sunt magnifici,

Ce surprind prin harul lor,

Şi, citindu-i, te-identifici

În acel plăcut decor!

 

Şi fiind toţi pioni de bază

În acelaşi joc de şah,

Piese din acelaşi puzzle,

Boabe în acelaşi sac,

 

Cum sã poată să-i compare

Cineva pe-acest pământ?

Este ca şi cum pe mare

Compari două bori de vânt.

 

Sau – dacă doreşti matale –

Ca şi când deosebeşti,

Dintr-un lan de cereale,

Două boabe de orez.

 

Acest gen de comparaţii

Sunt benefice, e drept.

Însă doar când vrei să afli

Cum gândeşte un poet;

 

Când încerci a-l studia

Pe poet ca fenomen

Ca să poţi aprecia

Mult mai bine un poem.

 

Însă nu când îl reclami,

Pus la zid ca pe-un proscris,

Când aiurea îl condamni

Pentru ce-a făcut şi-a zis.

 

De formalizăm atâta

Unde vom ajunge, frate?

O să-l alungăm cu bâta

Pe poetul din cetate.

 

Îşi ia coala-n sul şi pana,

Cu tristeţe va pleca

Ca să-şi caute cetatea

Unde îl vor asculta.

 

De nici ei n-or preţui

Truda-i dezinteresată,

El va scrie poezii

Pentru el şi Mama-Artă.

 

Şi de fiecare dată

O să fie fericit

Când o grea şi minunată

Piesă a desăvârşit.

 

Şi tot gloata cea confuză,

Tot ei sunt acei ce pierd.

Dar nici merită-a lui muză

Fiindcă nu o înţeleg.

 

Asta o ştia şi Platon,

De la primii zei romani.

Însă noi n-am învăţat-o

În atâtea mii de ani!

 

O s-ajungem să ne umplem

De poeţi de conjunctură

Ce la televiziune

Fac dovadă de cultură.

 

Care crezi c-a fi urmarea,

Astea când s-or întâmpla,

Când un kitch va fi valoarea –

Un clişeu şi o manea?

 

Ce-ai putea sã critici, frate,

Dintr-un surogat nociv,

Dintr-un text ce-”n trend” se zbate

“Autentic” şi naiv?

 

Prin aceastã încercare

De-a-ncadra-n concept un vers

Vom asasina, se pare,

Poezia-n univers!

 

Asta este anecdota…

Vai! Ce sprinten e pendulul!…

Chelner! Hai, te rog cu nota! –

E trecut de ora unu!…

 

Dar ce stai aşa ca stana?

Vrei în ea să te prefaci? –

Stai să-mi iau canadiana! –

Spune, vere, de ce taci?”

 

” Ce-aş putea să mai adaug

La asemenea discurs?

Mă furase peisajul

Celor care tu le-ai spus!

 

Lucruri care mă frământă

De la primul meu poem:

Să trăiesc cu teama mută

Că nu trec de-acel barem,

 

Să mă lupt cu remuşcarea

Că n-aş fi destul de bun,

Să mă plec sub indignarea

Celor ce acestea spun…

 

De aceste lucruri toate,

Totdeauna m-am temu,t

Deşi eu credeam că, poate,

Versul meu atârnă mult.

 

M-am gândit frustrat că doară

Nu sunt cei ce dau valoare

Criticii, că nu-s la moară

Saci să pună pe cântare!

 

Însă, pe de altă parte,

Aveam totuşi îndoiala:

Ei sunt cei ce ştiu ce-n arte

Este bun sau alandala!”

 

” – Stai să-ţi lămuresc mirarea

Care fruntea-ţi încrestează:

Criticii nu dau valoarea,

Ei doar o apreciază.

 

Acest lucru este, însă,

Anevoie câteodată

Ţinând cont cât de complexă

Poate fi Bătrâna Artă.

 

Criticii formalizează

După cum au prins la şcoală,

După cum îi avizează

Teoria literară,

 

Care e şi ea o ştiinţă,

Şi de-aceea e formală.

Dar această consecinţă

Pentru Artă nu-i uşoară.

 

Căci o ştiinţă are reguli,

Instrumente de măsură,

Comparaţii, definiţii,

Argumente, o structură –

 

Lucruri care, pentru tine

Care scrii o poezie,

Nu fac nici cât trei măsline

Când pui rima pe hârtie.

 

Fiecare om e liber

Să exprime ce-a gândit,

După cum, la fel, de altul,

Este foarte diferit.

 

Cum să defineşti acuma

Într-o singură idee

Tot ce reprezintă suma

Infinitelor condeie?

 

Cum artistul să-şi supună

Născocirea teoriei

Când aceasta e postumă

Muzicii sau poeziei?

 

Multe genii în pictură

Au murit săraci, golani,

Iar acuma îi făcură

Lideri, dup-un car de ani.

 

Astăzi truda lor se vinde-n

Milioane de dolari,

Însă ei s-au scurs de zile

Anonimi şi solitari.

 

Unde e, atunci, dreptatea?

Pot simţi acei profani

Care e valoarea Artei

Când o cumpără cu bani?

 

Cum pot ei să-şi însuşească

Sacrele minunăţii

Cu o sumă pământească

De metale şi hârtii?

 

Cum să spună ce valoare

Are nu-ştiu-ce tablou

Când au sufletele goale

Şi nu simt al lui ecou?

 

Căci valoarea se măsoară,

Nu în aur, ci în simţ,

Pentru-aceastã perlã care

Demnã-i doar de zei şi sfinţi.

 

Şi a fost creat cu patimi,

Nu să doarmă-ntr-un salon,

Ci-n muzeu să smulgă lacrimi

De la orişicare om.”

 

” – Atunci eu de ce-aş mai scrie

De-i atât de complicat

Să creez o poezie

Lesne de apreciat?

 

De ce-aş irosi sudoarea

De pe frunte pe caiet,

Dacă-i un noroc valoarea?

Ce m-ar face mai poet

 

Decât unul care scrie

Cu vopseluri pe pereţi:

‚Alexandru plus Maria

Pe vecie se iubesc!’?”

 

” – Câteodată cel mai bine

Îl observi pe Domnul Sfânt

Când priveşti printre ruine

Din Infern, de sub Pământ.

 

Eu i-am criticat pe critici

Doar ca tu să prinzi curaj

Ci nu ca să-i identifici

Ca pe-un sumbru anturaj.

 

 

Nu inseamnă că de câte

Ori vor spune despre tine

Afirmaţii neplăcute,

Vreun cuvânt ce nu-ţi convine,

 

Trebuie în ei cu pietre

Să arunci ca-ntr-un lepros!

Poate au chiar ei dreptate

Şi eşti tu cel vanitos!

 

Şi chiar dacă n-au, nu-ncepe

Să-i pui tu la îndoială;

Treaba ta-i să scrii, poete,

Nu să faci cu critici şcoală!

 

E ca într-un meci de cupă

Când nedreptăţit te simţi

Că arbitrul te alungă

Cu un fluier printre dinţi

 

De pe drumul ce te duce

Spre trofeul mult râvnit,

Şi cu-acelaşi fluier face

Adversarul fericit.

 

Poţi să spui apoi ce-ai spune

Despre “bravul” cavaler,

Că-i în fotbal o ruşine,

Un tâmpit şi un mişel.

 

Asta nu-ţi va mai aduce

Şansa de-a juca din nou

Confruntarea de răscruce

Ce te-ar face un erou.

 

Şi cu ce te încălzeşte

Să-i înjuri pe-acei mişei?

Când mânia-n tine creşte,

Devii unul dintre ei!…

 

Hai că se făcu devreme!

Sau târziu – depinde cum

Fiecare îşi aşterne

Obositul pas pe drum!

 

Sincer, mi-a fãcut plãcere!

Poate ne vedem din nou

Sã zâmbim citind poeme

Sau slãvind vreun vechi tablou!

 

Dar, acum, te las pe tine

Sã seci piepţi cu suavu-ţi cânt!

Plec! M-aşteaptã şi pe mine

Poezia de mormânt!

 

Mi-am învins nevrednicia,

Ce-am avut de spus am spus!

Tu, abia-nfrunţi veşnicia,

Dar… sã nu mã faci de râs!

Dor nocturn

Celei mai iubite!…

Noaptea-mi intră-n dormitor,

Furişându-se sfioasă,

Ispitind încinsa casă

C-un parfum răcoritor

 

Ce tiptil îmi intră-n nări

Şi mă face să tresar,

Fiindcă stelele îmi par

Ochii tăi sclipind în zări

 

Pe când luna printre nori

Mână gândul meu pierdut

La momentul când sărut

Pistruiaţii tăi bujori

 

Care-mbobocesc senini

Pe când buza ta lucioasă

Îmi zâmbeşte şi îndeasă,

Dulce,-n pieptul meu, venin

 

Ce în taină se prelinge

Până-n inima secată

De dorinţa să te vadă,

Pentru care fapt mă-mpinge

 

Să oftez abandonat

Într-o dulce suferinţă

Şi-o nevolnică dorinţă

De iubit nemângâiat

 

Ce se-alină-n visul său

Rezemat la pieptul tău…

A final wish I raise

Translated after M. Eminescu’s “Mai am un singur dor”

 

A final wish I raise:

In evening’s emotion

To have my death embraced

At edge of the ocean;

To have my sleep in love,

And near the forest,

And waters the closest,

With spotless sky above.

Don’t need expensive casket

Nor any flags of dead;

A bier wish instead,

From twigs entirely crafted.

 

And none of you deplore

My mute disappearance,

The autumn leaves when fall

Will sigh from the distance.

When noisy springs will flow

To follow the river,

The moonlight will shiver

With tops of firs below.

The bells from the sheepfold

May blend with evening breath,

The linden tree may spread

Its snow on my pillow.

 

As tramp I will on earth

No longer appear,

I’ll keep, this second birth,

The memories near.

And evening stars which rise

From shade of the branches,

With feelings of friendship,

Again will send their smiles.

By passions incited,

Will groan the seas, at last…

I’ll be already dust,

By loneliness guided.

 

Aşa cum v-am obişnuit, mai jos varianta originală:

 

Mai am un singur dor

 

Mai am un singur dor:

În liniştea serii

Sã mã lãsaţi sã mor

La marginea mãrii;

Sã-mi fie somnul lin

Şi codrii aproape,

Pe-ntinsele ape

Sã am un cer senin.

Nu-mi trebuie flamuri,

Nu voi sicriu bogat,

Ci-mi împletiţi un pat

Din tinere ramuri.

 

Şi nime-n urma mea

Nu-mi plângã la creştet,

Doar toamna glas sã dea

Frunzişului veşted.

Pe când cu zgomot cad

Izvoarele-ntr-una,

Alunece luna

Prin vârfuri lungi de brad.

Pãtrunzã talanga

Al serii rece vânt,

Deasuprã-mi teiul sfânt

Sã-şi scuture creanga.

 

Cum n-oi mai fi pribeag

De-atunci înainte,

M-or troieni cu drag

Aduceri aminte.

Luceferi, ce rãsar

Din umbra de cetini,

Fiindu-mi prietini,

Or sã-mi zâmbeascã iar.

Va geme de patemi

Al mãrii aspru cant…

Ci eu voi fi pãmânt

În singurãtate-mi.

 

Muzei în căutarea mea

Când vei păşi pe iarba moale,

Desculţă, udă la picioare,

Ascultă roua-n care calci:

Ea îţi va spune ce să faci.

 

Iar de răcoarea dimineţii

Ascultă ca de mama ta!

Prin labirinturile ceţii,

Ea îţi arata urma mea.

 

Pe păsărele şi pe soare

Le ai drept bune călăuze;

De şoapte-ţi picură pe buze,

Să le mănânci ascultătoare.

 

Numai de mine să n-asculţi!

Încearcă doar să mă găseşti!

Sunt dintre proştii foarte mulţi

Ce vor, la ei, să zăboveşti…

 

Lecţie de pedagogie

Când voi ajunge pe râul din faţă

La veşnica luntre, la capăt de viaţă,

Voi înmuia trecutul meu pix

În neagra cerneală a râului Styx,

Voi scrie de viaţă şi farmecul ei

Atunci când voi fi mai aproape de zei.

Acum nu se cade – cum Platon ne spune –

Să cânt despre Soare când Grota mi-e lume…

Cu sacra cerneală voi scrie fanatic

Adânca esenţă din mitul thanatic;

Atunci toate-acestea le scriu pentru voi,

Să ştiţi cum se poate ieşi din noroi

Astfel m-oi întoarce cu faţa spre mine,

   În gând cu Frumos, Adevăr şi cu Bine...

Dar teamă îmi este că voi, cu dispreţ,

Frivoli, veţi respinge comoara de preţ;

Veţi sta tot în grotă cum însumi am stat

Şi nimeni n-o şti că aţi existat;

Mă veţi înţelege târziu, cu regret,

Când luntrea v-o duce la simplul poet

Care odată, pe când mai trăiaţi,

A vrut să vă vadă din timp educaţi…

Dar nu e nimic, nu-i totul pierdut!

Drept martori pe voi vă iau împrumut

Să daţi omenirii petiţia mea

Ca ei să o creadă şi preţ să îi dea.

Apoi, Paideea ideal să devină

Şi toţi s-o găsească, fugind de rutină,

Iar luntrea să-i ducă, prin sacra idee,

Spre vastele-n veci Câmpii Elizee…

Vise şi visuri

 

 

1

Privind la ea pe trotuar,

Când se-ndrepta spre firmă,

Era să calce un şcolar

Cu propria maşină.

2

Adânc mişcat de incident,

O cată înc-o dată;

Apoi zâmbeşte indecent:

“Ce poate face-o fată!”

3

Târziu, la muncă, pe când bea –

La pauza de masă –

Cafeaua cea cu frişcă-n ea,

Gândirea îşi întoarse

4

La zâna ce i-a cucerit

Retina şi cu gândul.

Privirea i s-a ofilit

De suspinai văzându-l…

5

Zărind-o-n minte,îşi zicea

“Ce fire jucăuşă!…

Of! Cât de mult m-aş bucura

Să mi se-arate-n uşă!…

6

Din ochii ei cei de turcoaz,

O umbră de lumină

Să mi-o arunce pe obraz,

Şi ziua-ar fi senină!

7

Iar părul ei de aur scump

De sute de karate,

Aş vrea cu mâna să-l pătrund;

Un zâmbet să-mi arate…

8

Un zâmbet; m-aş lăsa ucis

Ca să îl pot obţine.

Aş omorî pentr-un surâs,

Iubito, de la tine…

9

Şi după umeri să te-apuc,

Să te sărut sub soare,

Aş alerga ca un năuc,

Prin Centru,-n pijamale!

10

Şi pentru-o noapte de amor

Cu tine păcătoaso…”

” – Costache! Ia-o mai uşor!

S-a dus cafeaua, las-o!”

11

Privind la ceaşca ce venea

Senină către gură,

Doar zaţul mai găseşte-n ea;

Înghite tot cu ură!

12

” – Da, şefule,că bine zici!”

” – Te văd plecat de-acasă!

Nu doar cafeaua s-a sfârşit!

Şi pauza de masă!”

13

De-atunci o lună s-a-mplinit…

Mâhnit păşea-n tăcere,

Când un amic l-a întâlnit:

” – Hai Tache la o bere!”

14

Cu sticla-n faţă şi în gând

Cu-aceeaşi suferinţă,

Este surprins de Dan plângând

După iubita fiinţă.

15

” – Costele! Tu te-ai ţăcănit?

Ai dat de boala reaua?”

” – Nu, Dane, m-am îndrăgostit;

Ci asta mi-e beleaua!”

16

” – Aha-ha! De bucluc ai dat!

Dar zi-mi a ta năpastă:

I-ai pus-o? Spune-mi, v-aţi pupat?

Ai luat-o de nevastă?”

17

” – De unde! Nu mai ştiu de ea,

Nimic! Halal ponoasă!…

Am cântărit-o când mergea

Pe stradă, graţioasă…

18

Pe loc privirea mi-a vrăjit…

Era să calc şi-o ţâncă!…

Icoana ei m-a urmărit…

Mă urmăreşte încă!…

 

19

De-atunci, nimic de ea n-am scos…

Doar cred că am visat-o!…

Dar ştiu c-a fost un vis frumos,

Căci încă n-am uitat-o…”

20

Ea trece strada exultând

De viaţă şi culoare.

La chipul lui priveşte blând,

Găsind încântătoare

21

Privirea sa de puşti rănit

De-o pală de iubire

Şi, inocentă, s-a gândit:

” Să fie-aşa ca mine

22

Femeia ce l-a cucerit?

O fi înaltă, brună?

O place-o poate doar de-o zi?

Sau poate chiar de-o lună?

23

Ferice ea ce a vrăjit

Un prinţ atât de mândru!

Aş vrea în locul ei să fiu;

L-aş răsplăti iubindu-l…”

24

Cu zâmbetul râzând pe chip,

Trecea pe lângă cramă,

Iar el, cu spatele la zid,

Nici n-o băga în seamă.

25

” – Costele! Cată peste gard!

Priveşte dama aia!

De-amor te vindecă îndat’ ;

Frumoasă foc bălaia!…”

26

” – Hei! Dane! Blonda este ea!

E fata care-mi place!”

” – Ai gusturi bune! N-o scăpa

Căci e cu vino-ncoace!”

27

” – Da,sigur, ce-aş putea să-i spun:

Ştii, dragă, io-s cel care

E, după tine, om nebun

Şi, să te aibă, moare!”

28

” – Eu, Tache, tânăr de-aş mai fi,

Aş răscoli pământul.

Şi-n suflet, pace n-aş găsi

Decât cu ea alături.

29

Deştept şi chipeş şi bogat

Tu eşti. Ce poate fata,

În viaţă, vrea la un bărbat

Mai mult decât atâta?”

30

” – Femei, măi Dane, am avut

Cât acte un contabil.

Cu ele-n joc m-am complăcut

Fiind dulce şi amabil.

31

Le agăţam, aveam tupeu;

Nu mi-a scăpat vreuna.

Dar, Dane, ai cuvântul meu:

Ca ea nu e niciuna!…

32

Şi-acum eu, craiul renumit,

A cluburilor spaimă,

Mă tem, iubirea să-mi închin,

Iar gura nu îngaimă

33

O vorbă,-o simplă vorbă doar –

Ce-ascunde sincer gând –

Când toată viaţa-am aruncat

Doar simple vorbe-n vânt.”

34

” – Ascultă! Tata îmi spunea –

Iertată fie-i vina –

Că viaţa-i bună sau e rea.

E, însă numai una.

35

Acum tu fugi că n-ai curaj

Şi plângi ca o muiere.

Şi-n toamna vieţii când te laşi,

Gândi-vei cu durere

36

Din mână şansa c-ai scăpat.

Vei încerca regrete

Şi te vei crede vinovat,

Dar cine să te ierte?”

37

” – Zici bine, dragul meu amic.

Dar cum să-mi curăţ teama?

Că-mi vine – sincer eu ţi-o zic –

Să mă crestez cu lama!”

38

” – Calmează-ţi nervii, du-te-acas’.

Fierbinte, fă o baie.

Iar mâine când te vei trezi,

Găseşte-o pe bălaie!”

39

” – Mă duc la firmă să obţin

concediu – două zile.”

” – Să bei apoi un ţoi de gin;

Te vei simţi mai bine!”

40

Pe când se-ndreaptă către gard

Costel, ţintind pământul –

La masă, stând lângă pahar –

Pe Dan îl mustră gândul.

41

” – Te bată Domnu’ de golan!…

Ce face tinereţea!…

Mi-aduc aminte cum fierbeam

Când îmi vedeam febleţea…

42

Păcat că sânge n-am avut

Să-i spun ce zace-n mine!

Regret acum că mi-am pierdut

Zburdalnica iubire.

43

O dată-n viaţă ai noroc –

Sau poate niciodată –

Să poţi iubi cu-atâta foc

O inimă de fată.

44

Mai mică şansa este chiar

Să-ţi fie-mpărtăşită

Iubirea care-ţi toarnă jar

În inima topită…

45

Eu am fugit – ce laş am fost! –

Şi cel mai mult mă doare

Că, peste ani, am înţeles

Că m-a iubit şi Mari.

46

Credeam că nu sunt demn de ea!

Un ignorant ca mine,

Nu poate fi de teapa sa!

Ea merita mai bine!…

47

Dar ea, sărmana, m-a iubit

Şi-a aşteptat întruna

O vorbă… ah! De-aş fi rostit

O vorbă, numai una!…

48

Visa mereu, la cafenea,

S-o scot la urma urmei.

“Cam prea mult timp pentru-o cafea!

Mi-a spus plângându-mi pe-umăr

49

Când a plecat la-aeroport,

În luna cea de miere,

Cu-n tânăr chipeş, vagabond,

Ce moştenise-avere.

50

Sper numai, tu, copile drag,

Să nu fii prost ca mine:

Te du întins la ea în prag

Să-i juri a ta iubire.” …

51

Plângând, Nuţica se-ntreba –

În vila ei retrasă –

Ce farmec tânărul avea

De pace nu îi lasă?!

52

Sunt poate două luni de-atunci –

Mai mult, chiar, cine ştie? –

Dar ea defel nu l-a uitat

Şi-ar vrea cu el să fie.

53

Cu gândul la femeia lui,

Se-aprinde de geloasă.

“Or fi acum în patul ei?

Sau s-or iubi pe masă?”

54

Şi mintea-i fierbe scene vii –

Atât de vii că doare.

“Aş vrea la cramă să revii

Să-mi juri amor sub soare!

55

Din ziua-aceea am trecut

Pe-acolo des ca ploaia –

Doar te-aş găsi să-ţi spun ce simt

Şi să-mi alini văpaia.

56

Acolo nu te-am mai zărit.

N-ai mai venit şi, pace!

Pe mine, însă, m-ai robit

Şi nu ştiu ce voi face!…”

57

După vreo două primăveri

Din ziua de la cramă,

Costel gândea privind la meri:

“Mai mult o plac pe damă!”

58

Pe-alee paşi-i cad uşor,

În parc au flori castanii;

Miresme-mbie la Amor,

Căci El ignoră anii…

59

Ştia că poate a iubi,

Dar nu atât de tare!

Credea că anii vor teşi

A dragostei dogoare…

60

Deodată se opri din mers;

Se-aşează pe o bancă.

Pe ceru-albastru, norul şters,

La vise îl încearcă…

61

Plimbând pisica, s-a oprit

S-o lase să mai zburde.

Iar trupul ei hrănea, timid,

Privirile flămânde

62

Cu care puştii o-nveleau

Jurând orice c-ar face,

O noapte şansa de-ar avea

Să poată s-o dezbrace.

63

Un tril o-ndeamnă delicat

Cu gândul la iubire.

Visează tânărul bărbat,

Cu lacrimi în privire.

64

“De ce la el nu m-am oprit?”

Gândea cu grele gene.

“Aş fi putut să-i spun ce simt!”

Pe ochi rimelu-şi cerne.

65

Discret miros de liliac

Îi întărâtă simţul.

“În basme, fata de-mpărat,

Mereu obţine prinţul!”

66

Pe-alei parfumul flutura

Pe vânt, precum un înger.

“Aş vrea să fiu şi eu ca ea!”

Şi, copleşită, plânge.

67

Pe bancă, el c-un zâmbet trist,

Frumos uitat pe buze,

Privea la jocul de artist

Al roiului de gâze.

68

“Avea dreptate hâtrul Dan!

Regretele m-apasă.

Aş vrea noroc să pot să am

Să mai primesc o şansă.”

69

Privind azurul însorit,

În braţe-i sare-o mâţă.

Privind stăpâna ei, uimit,

Nu crede cu putinţă.

70

” Posibil e, privirea mea,

Să fie trădătoare?

Oh! Cum? Nu poate fi chiar ea!”

Gândea cu voce tare.

71

” – Scuzaţi!” grăi cu glasul stins,

Gândind: “E el! Mi-e frică!”

” – Dar nu vă mai neliniştiţi!

Pisica-i tot pisică!”

72

Zgâit la chipul ei frumos,

Gândi: “Acu-i momentul!”

Dar ceva-i lasă capu-n jos…

Îşi uită-angajamentul!…

73

Privindu-l, zice: “Proastă sunt

De nu, ce simt, voi face!”

Dar brusc îşi curmă din avânt:

“Şi dacă nu mă place?”…

74

Ea pleacă, parcă aşteptând,

Cuvântul lui so-ndemne;

El?… se cufundă mai adânc

În banca cea de lemne.

75

“Eşti prost cum numai în poveşti

Există!”el se ceartă.

Iar ea se mustră: “Fato, eşti

Prostia-ntruchipată!”

76

Şi cum la fată se gândea,

Cuprins de-abandonare,

Sări subit din banca sa

Ca un bolid în soare.

77

Din parc se varsă-n bulevard

Cu inima bătându-i,

Pe când – grăbită – către parc,

Se-ntoarce ea la rându-i.

78

” – Ascultă! Eu…” ” – Voiai să-mi spui

Ceva?” ” – A! Nuu!…Nimica!…

Doar să te-ntreb dacă rămâi

Să mai plimbăm pisica!”

79

Uimită de cuvântul lui,

Ei nu-i venea să creadă.

Şi bucuria ce-o trăi,

Mai c-o făcea să cadă.

80

Senină-l apucă de braţ

Zâmbindu-i liniştită.

Scăpând din suflet un oftat,

Se simte împlinită.

81

El, tremurând ca un şcolar

În zi de vaccinare,

Oftă la fel de uşurat,

Zâmbind cu încântare.

82

În glas cu tremur o-ntreba

Ce face, cum o cheamă,

Şi-n suflet i se cuibărea –

De fericire – teamă.

83

Şi toată noaptea-a petrecut

Plimbând prin parc pisica,

În glasul nopţii cel tăcut,

De mână cu Nuţica.

84

A treia zi când a venit

La muncă, Şeful – pară:

” – De ce pe ieri nu ai servit?

Vrei să te dau afară?!”

85

” – De vrei…Nu-mi pasă! Fă ce vrei

Căci ieri m-am odihnit!

Alalt’eri noapte pân’ la trei,

Eu fost-am fericit!”…

86

După un timp de navigat

Prin lungi şi dulci reverii

Oftează trist şi-ngândurat,

La începutul serii:

87

“Trecut-a ceva timp de când

Noi suntem împreună.

Nimic altceva n-am făcut

Decât s-o ţin de mână!

88

Şi sunt gelos, că-n locul meu

Doar vântul o sărută!…

Şi-o ţine-n braţe strâns la piept

Doar noaptea cea tăcută!…”

89

Azi, cu Nuţica, în oraş,

Ia masa cea de seară…

Zăcea meniul cel bogat

Pe masă; nu-l gustară…

90

În vin, doar buzele-şi muiau

Şi nu ştiau clintire.

Senini, în irişi se priveau,

Drogaţi de fericire.

91

Pe drum, de umeri îndrăzni

S-o prindă. Ea, la rându-i,

De mijloc îl înlănţui,

Strălucitor zâmbindu-i.

92

Ajunşi în poarta casei ei,

Ea-i spune calmă: ” – Intră!”

Simţind în aer flori de tei

Şi luna pe iubită,

93

El se avântă-n urma ei,

În vila cea luxoasă.

” – Să pun un cântec?” ” – Dacă vrei!”

Gândea: ” E mai frumoasă!”

94

În player voce de pian,

Nuţica selectează.

Dansând uşor pe Clayderman,

La dragoste visează.

95

Se scurge timpul printre ei

Tiptil ca o felină…

El zice: ” – Plec! E ora trei!!”

” – Mai stai!… Rămâi la mine!”

96

Era frumoasă ca un crin

În rochia de noapte!

Cu gând pierdut în cer senin,

Se-abandonează-n şoapte

97

Pe care ea, mărinimos,

Le-abate către dânsul.

Îşi lasă trupul mlădios

Şi limpede ca plânsul

98

Să picure pe lângă el,

În patul confortabil

Care-i primeşte pe-amândoi

Cu scârţâit amabil.

99

Îi pune capu-ncet pe sân,

Cu sincerã iubire;

În ochii ei zburda râzând

O tainicã sclipire.

100

Reflexul verde-albăstrui,

Sclipind sub lampa lunii,

E tot ce poate mai frumos,

Natura,-ntinde lumii.

101

Curgând bogat pe gât în jos,

O buclă-l amăgeşte.

Îşi lasă capu-n părul ei

Ce dulce se fereşte

102

De-a lui suflare – blând curent –

Pe care ea o simte

Pufoasă, defilând atent,

Pe pielea ei cuminte.

103

Îi fierbe sângele în corp

Suflarea sa cea caldă,

Dar nu se mişcă de pe loc,

De teamă să nu-l piardă.

104

Tăcuţi, şi-aruncă ochi în ochi

Şi stau cuminţi ca-n poză.

Se-aseamănă surâsul lor

Petalelor de roză.

105

Acelaşi lucru, mintea lor,

Gândeşte corelată,

Căci ambii îşi doresc amor,

Dar se feresc s-o facă.

106

Se lasă astfel duşi de val,

Visând cuprinşi de vrajă.

Dar nu-ndrăznesc a încerca

Ce mintea lor visează.

107

Se tem că astfel vor strica

Mirajul ce planează

Deasupra lor. Adorm aşa,

Şi-n somn se-mbrăţişează…

108

A doua zi, din vis urât,

Frumoasa se trezeşte.

Visa că-i este omorât

Iubitul din poveste.

109

Rămas în minte, negrul gând,

O face să tresară.

Din sânul patului călduţ

Îşi face drum afară.

110

Pe el nu-l vede nicăieri

Şi-n suflet teama-i vine:

” Te rog doar, Doamne, să nu-l iei

Pe el de lângă mine!

111

Acum când totul e O.K.,

Nu vreau să sufăr iară.

De lângă mine să nu-l iei!

Nu vreau ca el să piară!

112

Vreau, ca şi fata de-mpărat,

Să-mi fie-alături prinţul.”

” Dar, dragă, viaţa nu-i un basm!”

Îi reproşează gândul.

113

În ochi îi sare un bilet,

Râzând pe noptieră:

” Frumoaso, vino-n parc la trei!

Ne întâlnim la Schelă.”

114

Minţind un zâmbet, gura ei,

De teamă se-ncreţeşte.

Coşmarul sumbru, din idei,

Să-l şteargă îşi doreşte…

115

Privind pe geam, din dormitor,

La ziua însorită,

Îşi lasă ochii pe un nor,

De groază împietrită.

116

Îşi aminteşte că, în vis,

Acelaşi nor pluteşte.

Iar forma lui de paradis

O moarte prevesteşte…

117

Fugea cu teamă pe alei,

De-ai grijii colţi zdrobită,

La locul junelor perechi

Ce Schela e numită.

118

E ora trei şi cer senin,

Şi week-end-ul domneşte.

Însă în locul clandestin

Pe nimeni nu zăreşte.

119

“Ciudat! Căci plin ar trebui

Să fie-acum de lume!

E week-end şi frumoasă zi,

Dar e pustiu, la culme!

120

Pe el îl vede într-un colţ,

Visând ca altădată.

Îi sare veselă de gât

Şi-i râde uşurată.

121

Dar vede-o ţeavă de oţel

Spre dânsa cum priveşte!

Pe iarbă cade-atunci când el

Se-aruncă şi-o fereşte.

122

Aude-n aer zgomot surd,

Pe când era-n cădere;

Atinge-apoi pământul ud

Şi geme de durere.

123

Când îşi adună gând cu gând,

Îl simte greu şi moale.

Încet, îl lasă pe pământ,

Punându-i capu-n poale.

124

” – Eşti bine?” el o-ntreabă stins.

” – Doar datorită ţie!”

” – Îmi pare, numai, rău că – de-azi –

Nimic n-o să mai fie!”

125

Ea simte plâns în glasul lui

Cel dulce şi angelic,

Şi vede-n ochii sãi cãprui

O rază de-ntuneric.

126

Priveşte haina lui. Încet,

Din ea se scurge sânge.

Este rănit iubitul ei.

Ea, copleşită, plânge.

127

” – Îmi pare rău c-a trebuit

Aici să se ajungă

Să-mi iau curaj să-ţi spun ce simt!”

Întinde mâna stângă

128

Spre faţa ei scăldată-n lac

De lacrimi dureroase.

Încet, se-adună de prin parc,

Simţind un frig în oase.

129

Şi, sărutând-o înfocat,

Un “te iubesc” îi scapă.

” – Eu mor şi ar fi fost păcat

Să-l iau cu mine-n groapă!”

130

În ochi cu lacrimi de pelin,

Ea ţipă disperată,

Privind la chipul lui senin,

La faţa-i împăcată.

131

” – Prin tine, viaţa s-a sfârşit!

Mă-nchid în mănăstire,

Căci doar pe tine te-am iubit,

Iar tu te-ai dus, iubire!”

132

Din pat, Nuţica sare-n sus,

Gândind la ce visase:

” Ce lung, real mi s-a părut!”

E udă până-n oase.

133

” Mă bucur, doar, c-a fost un vis.

Să fiu călugăriţă

Nu e exact ce mi-am dorit!…

Mă duc să-mi iau o pizza!”

134

Se-ndreaptă lent spre frigider;

Înşfacă o bucată…

” Şi-apoi, de ce să moară el?

E chipeş ca o fată!”

135

Zâmbind la gândul ei nebun,

Mănâncă liniştită.

” De-ar exista, aş vrea să-l sun!”

Se simte-ndrăgostită.

136

Îşi lasă gol frumosul trup;

Deschide apa-n cadă.

În toaster pune-un strop de unt,

Pe foc – un ceai să fiarbă.

137

În timp ce cada s-a umplut

Se rumeni şi pâinea.

Pe urmă ceaiul s-a făcut;

O cană ea îşi pune…

138

Cu spuma băii se-nvelea,

Mişcându-se alene,

În timp ce somnul cocheta

Cu grelele ei gene.

139

Adoarme! Somnu-i este lin.

Plăcut se odihneşte.

Tresare peste-o oră: “Hii!!

Ah! Nouă ceasul este!”

140

Grăbită pleacă spre metrou,

Uitând mobilu-n living.

Pe stradă-aude-un scurt ecou –

O frână de maşină.

141

Se-ntoarce dinspre trotuar –

Să cadă: ” Ce minune!”

E el, în faţă la volan –

Al visului ei june!…

142

De scris acestea termină

Când sună telefonul:

” – Alo! Florine! Vino, mă!

Te aşteptăm de-o oră!”

143

” – Cobor acum! Am terminat

De scris o poezie!”

” – Bă! Iarăşi ai mâncat stricat?

Sau mi se pare mie?”

144

” – De vrei, pe scurt ţi-o povestesc!”

” – Eşti obsedat , măi frate!

Coboară jos că te pocnesc

De te trântesc pe spate!”

145

” – De ce mă iei în zeflemea

De fiecare dată?

Să scriu poeme-i viaţa mea!”

” – A mea – să sparg o fată!

146

Coboară şi-o sã-mi povesteşti –

M-ai terminat, bãi, frate!

Prefer să-ascult! Ori mă tâmpeşti,

Ori scap de prima dată!”

147

Curând, în faţă coborî:

” – Salut! Ce faceţi dragă?”

” – Noi, bine. Tu?… Am auzit

C-ai scris o nouă ‚dramă’!”

148

” – Nuţico, lasă-l că-i nebun

Şi nu se mai opreşte!”

” – Costică, ştii ce vreau să-ţi spun?

Eşti primul în poveste!”

149

” – Nu, eşti nebun!” ” – Ba nu! Am scris

Despre a ta iubire

Pentru Nuţica!” ” – Cum? Ce-ai zis?

Ne minţi cu nesimţire!”

150

” – Ba nu! Amar te-am pedepsit,

Căci eşti un insensibil!…

Şi… te-am făcut îndrăgostit!”

” – … Deci… m-ai jignit teribil!”

151

 

” – Tu eşti eroul cel onest,

Romantic, bun şi… singur!…

Dar lasă-mă să-ţi povestesc:

Era să calci – privind-o – …”

 

 

 

 

Mai trece-un an, mai dai o filă…

Mai trece-un an, mai dai o filă;

Ai fost copil/ai fost copilă,

Şi-acum eşti tânăr, mândru eşti –

Fixezi oglinda şi zâmbeşti…

 

Dar iată că mai trece-un an!…

Iar tu tăcut priveşti pe geam

Cum ploaia plânge-ncetişor

Pe florile de merişor…

 

Ai fost şi trist… ai şi zâmbit…

Ai fost la şcoală… ai iubit…

Acum eşti singur… însă iar

Mai dai o filă-n calendar…

 

Şi iar iubeşti pe cineva…

Lucrezi acum… şi bei cafea…

Umblaţi pe stradă în pereche…

Vă zboară file la ureche…

 

Priveşti o pânză-nfiptă-n cui…

Afar’ suspină un gutui…

Şi-n altă filă, un micuţ

Îţi râde sincer din pătuţ…

 

Apoi… îţi vânturi traiu-n silă…

Priveşti cum, filă după filă,

Se-ngroaşă-n stânga cartea ta…

Şi-n dreapta… file – câteva…

 

Şi monoton… şi resemnat…

De-aceeaşi grijă subjugat…

Fumând ţigarea te-amăgeşti

Că-ţi place viaţa şi-o iubeşti…

 

Dar parcă nu e viaţa ta…

Ţi-a dat-o-n grijă cineva…

Şi când mai ieşi la un gratar,

E sărbătoare-n calendar…

 

Te duci în silă la servici’,

În gând cu “luaţi-mă de-aici”…

Gândeşti la viaţa-ţi plicticoasă:

La muncă… bere… şi acasă.

 

Munceşti pe brânci ca un hamal…

Dar ai făcut râvnitul ban…

Şi n-ai în curte o piscină…

Dar ai o casă, o maşină…

 

Vecinul e invidios…

Iar tu te bucuri trist, sfios…

Dar fiul nu te mai înghite…

Şi file-n stânga fug grăbite…

 

Priveşti oglinda obosit…

Acum ai burtă… ai albit…

Te simţi mai viu că ai un blog…

Dar te gândeşti la epilog…

 

Ai strâns o viaţă… pentru ce?…

Să dai o rată la BMW!…

Şi lumea e aşa frumoasă…

Tu n-o cunoşti c-ai stat acasă…

 

Ai tot făcut la compromisuri…

Şi tânăr fiind, aveai la visuri…

Şi parcă n-ai făcut nimic…

Şi-ai face, de-ai fi iarăşi mic…

 

Şi te-ncolţeşte-acum fobia…

Că se va termina hârtia…

Şi jos va scrie doar “sfârşit”…

Te-o plânge cine te-a iubit…

 

Pe urmă praful se aşterne…

Şi-ţi cresc în “curte” buruiene…

Şi tot mai rare lacrimi… flori…

Şi tot mai rare lumânări…

 

Mai trece-un an, mai dai o filă…

Ai fost copil/ai fost copilă…

Şi-acum eşti tânăr… mândru eşti…

Priveşti oglinda şi zâmbeşti…

 

Priveşte însă mai atent,

Căci timpul trece sigur, lent;

Dar fă ceva, când mori să scrii

Eternu-ţi nume printre vii.

Rază de vrajă

Rază de vrajă,

Zâmbind vioaie,

Apei de ploaie,

Înseninează

 

Cerul cel umed

Pe-a cărui faţă

Fug nori de ceaţă,

Sub vagul tunet.

 

Pajiştea toată,

Timid tresare

De nori şi soare

Îmbălsămată.

 

Se-nseninează,

Şi-a apei piele,

Pe viorele

Le-nviorează.

 

Ploaia aşteptă

Şi se opreşte;

Se răzgândeşte,

Plecând în şoptă.

 

Ai ploii picuri

Fug pe petale

Ca dulci cristale

În lungi nimicuri.

 

Natura tace,

Pe cer e sânge:

Amurgul plânge

Lumini de pace.

 

Şi-n roua deasă

Din urma ploii,

Parcă trifoii

Plăpânzi se-ndeasă

 

Cu noi ambiţii

Să iasă-n faţă

Cu-a lor verdeaţă

La expoziţii.

 

Vântul adie,

Frunza oftează;

Cerul brăzdează,

O ciocârlie.

 

Fluturi ce zboară

În curcubeie

Par nişte zmeie

Legate-n sfoară.

 

De pe la coasă,

Un om din sat,

Îngândurat,

Se-ntoarce-acasă.

 

Ajuns în culme,

Stă şi priveşte

Cum pripăşeşte

Ca o minune

 

Pe orice casă

Poleiul sfânt,

Fără cuvănt,

Răz’mat în coasă.

 

Vede cum vine

Pe drum femeia,

Sporind scânteia –

Totul e bine.

 

Se interpune

Încremenirea

Cu scârţâirea

Unei fântâne.

 

Omul tresare,

Coasa-şi înşfacă

Tăcut şi pleacă,

Smuls din visare.

 

Şi intră-n sat,

Domol coboară

Panta uşoară,

De câini lătrat.

 

Soarele-apune,

Văpăi prelinge,

Pe când se stinge

Peste pădure.

 

Vraja sporeşte,

Creieri spun “cri”,

Stele – făclii

Şi noaptea creşte…

Doamna goală, confidenta mea! (#1)

Nimic interesant la prima vedere. Doar un tip obişnuit. Ai zice că e un tocilar care nu ştie altceva decât logaritmi şi, eventual, câţi cromozomi are o găină. De fapt nu e deloc aşa! Este foarte inteligent, nimic de zis. Dar nu e nici pe departe tocilar. De fapt nici nu-şi petrece prea mult timp învăţând. În schimb, este capabil de o sensibilitate rar întâlnită. Trăieşte intr-un univers numai al lui, în care visează, în care îşi clădeşte lumea ideală, destinul pe care şi-l doreşte. Sensibilitatea lui excesivă îl face să se simtă rănit de orice cuvânt mai dur, dar tot ea îi permite să descopere lucruri nebănuite de alţii, prin asocieri de care numai el este capabil.

Nimeni nu îl înţelege cu adevărat. Nici chiar părinţii lui. Acest lucru l-a determinat să se închidă în el şi să-şi exerseze sensibilitatea nativă dublată de o imaginaţie pe măsură.

Acum , spre exemplu, se plimbă prin Herăstrău, supărat că mama lui, sătulă de atâta visare de care el dă dovadă, l-a repezit cu un “Tu chiar nu înţelegi nimic?” mai răstit.

- De fapt ea este cea care nu înţelege nimic! gândi el.

Şi, brusc, îi veni în minte ideea că şi-ar dori o mamă care să-l înţeleagă, ba nu! O femeie care să-l înţeleagă! Da, de asta ar avea nevoie: de o femeie care să-l înţeleagă. Asta ar preţui el cel mai mult în relaţia cu o femeie. După părerea lui, asta era mai important chiar decât sexul. Desigur că majoritatea adolescenţilor de vârsta lui ar zâmbi ironic la auzirea unei asemenea afirmaţii. Chiar şi prietenii lui zâmbeau tolerant când el îşi expunea teoriile lui himerice. Ei nu-i zâmbeau ironic, ci doar pentru că nu credeau în convingerile lui. Îl acceptaseră aşa cum e, gândind că un individ excentric îşi avea sarea şi piperul lui în grup. Era un factor care îi destindea cu naivitatea cu care credea în idealuri înalte pe care toţi le considerau deja pură demagogie. Pe el, însă, zâmbetul lor tolerant îl durea mai mult decât o bătaie umilitoare primită de la un outsider. Erau prietenii lui şi prietenii ar trebui să se înţeleagă reciproc şi să creadă unii în aspiraţiile celorlalţi. Asta era o altă teorie de-ale lui.

- Dar unde să găsesc eu o femeie care să mă înţeleagă? Nimeni nu mă poate înţelege. Poate ceilalţi au dreptate. Poate că eu sunt cel care nu înţelege!

Şi, frământat de acest gând, dă cu piciorul într-o piatră, în încercarea de a se descărca de furie. Piatra însă, nu-i răspunde aşteptărilor şi se izbeşte violent cu un sunet surd. El îşi ridică ochii surprins şi descoperă un piedestal din ciment finisat pe care se odihneşte ostentativ o femeie din marmură albă, pe jumătate goală. Rămâne în contemplaţie, uitând complet de supărare. Trecuse de o groază de ori pe aici, dar nu observase piatra asta până acum. Apariţia din faţa lui îl lăsase fără suflare. Era perfectă. Ai zice că deţine şi suflet. Zăcea întinsă pe spate, iar capul, sprijinit de mâna dreaptă era uşor înclinat într-o parte, fiind luminat de un zâmbet îngeresc de fermecător. Sânii îi erau rotunzi şi păreau tari. “Normal! Doar sunt din marmură!” gândi el zâmbind. Bazinul era răsucit astfel încât, de la mijloc în jos, era întoarsă pe o parte, iar un cearceaf o acoperea până peste şoldul de deasupra, în timp ce în partea inferioară se zgârcea să îi mai acopere trupul, lăsând să se vadă partea superioară a pulpei. Totuşi, cearceaful avea decenţa de a-i ascunde feminitatea de privirile prea curioase. Zâmbetul ei inocent lăsa impresia că nu este conştientă de cât sex-appeal face uz, iar acest lucru era şi mai incitant. Îşi zise în sinea lui că dacă ar avea suflare, nu ar fi bărbat care să nu şi-o dorească. Admise că a văzut multe femei în Hustler care nu aveau nici pe departe asemenea contururi. Dar mai mult decât atât, l-au fermecat ochii ei visători şi expresivi, părul ei ondulat în bucle generoase (întotdeauna îi plăcuse un astfel de păr). Ochii păreau că privesc o lume diferită de cea din parc, o altă lume decât cea pe care o cunoşteau ceilalţi oameni… “Pe care o cunoşteau oamenii! Doar ea nu e om!”îşi zise el.

Nu, nu era om! Dar el găsea mai multă expresivitate în ea – o piatră albă – decât într-o femeie animată şi plină de culori…. Bineînţeles că era mult mai expresivă! Nici cea mai bună actriţă nu se putea înfăţişa pe jumătate goală într-un parc împânzit de lume afişând această privire care denota inocenţă şi naivitate… decât dacă este într-adevăr inocentă… Însă nu există femeie atât de inocentă!…

Acest din urmă gând îi schimonosi faţa într-o grimasă de regret. Ar fi femeia ideală pentru el. Probabil că ea ar fi singura capabilă să-i înţeleagă frământările şi să le încuviinţeze. Singura care ar face din frământările lui propriile ei frământări. Singura pe care el ar putea s-o iubească cu adevărat.

Privind la marmura albă, ghicea această înţelegere în zâmbetul ei îngăduitor care părea că spune: “Eu înţeleg orice! Pune-mă la încercare!” Deşi era goală în parc, părea o adevărată doamnă. “Doamna goală… îmi place cum sună! îsi zise el afişând un zâmbet vag. Se apropie încet, cu emoţie, de soclu. Se aşeză cuminte pe margine şi îşi sprijini privirea în ochii ei mari şi galeşi. “Fata asta priveşte altă lume. Parcă e ruptă din rai. Nu vede ceea ce văd ceilalţi. Ea vede altceva… Altceva ce?” Chinuit de întrebare explorează mai adânc în ochii ei. Ca hipnotizat se pierde în irişii înmărmuriţi ai pietrei având sentimentul că se apropie de răspunsul pe care îl caută cu atâta patimă. Fascinaţia creşte. Nu mai vede parcul, copacii, oamenii, nici chiar lumina zilei. Nu mai vede nimic, nici măcar întuneric. Este ceva inefabil, dar armonios. Nu-şi poate explica ce este şi nici măcar nu încearcă. Este prea preocupat să ajungă la capăt. Nu ştie exact cum arată acest CAPĂT sau ce-l aşteaptă acolo, dar este sigur că acolo se află răspunsul pe care-l caută. Nu mai simte nimic: nici emoţie, nici durere, nici propria greutate. Nu aude, nu vede, de parcă toate simţurile i-au fost anihilate… parcă ar fi mort! Dar are totuşi conştiinţa propriei existenţe, nu poate fi mort… Totuşi, existenţa asta… parcă n-o mai recunoaşte. De fapt ceilalţi n-o cunosc. El parcă şi-o aduce aminte de undeva din negura timpurilor…

– Mihai! un sunet răzbate până la el tulburându-i liniştea asurzitoare care nici linişte nu era. Încă în transă, o întreabă uitând că vorbeşte cu o statuie:

– De unde îmi ştii numele?

O pereche de mâini îi acoperă subit ochii readucându-l la realitate. Tresare speriat. Vede… vede întunericul! Vede ceva! I se pare ciudat. La fel de ciudat ca ciripitul melodios al păsărilor. La fel de ciudat ca plânsul copilului supărat că mama nu îi cumpără vată de zahăr sau ca lătratul câinelui pe care îl simte la picioarele lui gudurându-se.

– Ghici cine e?

Luceafărul modern

Na, mă, un post funny, că tot sunt eu fan Eminescu!

Luceafărul modern

Doamna goală, confidenta mea! (#2)

Era Carla. Chiar şi vocea ei îi suna ciudat în urechi. Îi îndepărtă încet mâinile şi lumina soarelui îi izbi cu violenţă retina. Se simţi de parcă ar vedea pentru prima dată toate aceste lucruri din jurul său… Singurul lucru familiar era privirea de marmură; blândă, îngăduitoare care parcă îl încuraja să exploreze noul univers ce i se dezvăluia generos înainte.

– Hei! Mihai! Ce se întâmplă cu tine? Cu cine vorbeai mai devreme?

El însă nu răspunde. Încă era debusolat. Privea în continuare piatra albă şi fină ca şi cum ar fi fost singurul lucru cunoscut în tot acest peisaj ostil şi străin.

– Hei! Ce-i cu tine? Mă îngrijorezi!… Doar nu te-ai îndrăgostit de statuia asta!

Începu să râdă. Un râs sincer şi cristalin.

– Numai tu ai putea fi capabil de aşa ceva!

Râsul ei îl făcu să-şi revină.

– Bună Carla!… Ce faci Brunooo?

Câinele lătră bucuros că Mihai în sfârşit îl bagă în seamă.

- Ce faci aici Carla?

- Eu? Îl plimb pe Bruno. Dar tu?

- Eu? Mă plimbam…

- Ei!…Hai spune…Cine te-a mai supărat acum?

- Mama!… Zice că nu înţeleg nimic… Poate că are dreptate…

- Ooo! Vino încoace! Îl sărută pe frunte. Lasă că mă ai pe mine. Nu-i asculta pe ceilalţi!

Carla era mai specială. Deşi nici ea nu credea în aspiraţiile lui, avea impresia că ea îl înţelege. Era singura care putea să îl consoleze şi să-i redea încrederea în sine însuşi. Îi păsa de sentimentele lui. El o iubea mai mult decât şi-ar fi iubit o soră dacă ar fi avut vreuna. Era singura făptură care se apropia de idealul său de umanitate, deşi chiar şi ea era superficială în multe privinţe. Era oricând bucuros să o întâlnească pentru că reuşea întotdeauna – numai ea ştia cum – să îi alunge supărarea şi chiar să-l înveselească în desele momente de criză sentimentală pe care el le traversa.

Totuşi, acum parcă nu mai era bucuros să o vadă. Chiar era ofticat că ea apăruse. “Dar de ce?” Singur găsi răspunsul. Pentru că îl întorsese din drumul său spre CAPĂT. Iar ceea ce se afla acolo îl frământa teribil. Era ceea ce el căutase dintotdeauna. Nu ştia ce este dar sigur trebuia să fie piatra filozofală, răspunsul la întrebările existenţiale pe care şi le pusese mereu, concretizarea idealurilor la care aspirase necontenit sau, poate, toate astea la un loc. Se întreba dacă va mai putea vreodată să ajungă atât de aproape de CAPĂT… Şi vinovată era numai Carla!…

- Zi, măi, ai fost?

- Ăăă… unde?

- Băi, tu nu eşti cu mine aici. Pe unde rătăceşti? Te-am întrebat dacă ai fost azi la şcoală că eu nu te-am văzut.

- Nu, nu am fost.

- De ce?

- Lasă asta. Hai să ne plimbăm. Vrei?

- Sigur! spuse ea puţin surprinsă.

Mihai uită repede de supărare şi acum chiar se bucura că se întâlnise cu Carla. Se simţea bine cu ea. Ziua trecuse ca prin farmec. Nu-i venea să creadă cât de parşiv poate fi timpul. Ajunşi în faţa casei ei, îşi luă un “pe curând” de la ea după obişnuitul sărut pe obraz, apoi plecă spre casă, liniştit şi frământat. Liniştit pentru că îşi prizase doza necesară de împăcare lăuntrică din care Carla avea întotdeauna o porţie pregătită pentru el şi frământat pentru că simţea că viaţa lui se schimbase radical din acea zi, deşi nu ştia cauza acestei schimbări şi nici nu identifica un efect palpabil al acesteia. Dar era sigur că ceva s-a schimbat. Simţea el asta. Şi ştia că dacă el simte ceva nu se înşeală. Chiar dacă nu ştie exact despre ce este vorba, cu siguranţă nu se înşeală. Acesta este un motiv pentru care caută răspunsul acela. Şi când te gândeşti că azi era atât de aproape de adevăr, atât de aproape de CAPĂT!… Daa! Asta trebuie să fie! Femeia aceea – adică statuia aceea – trebuie să fie cheia. Probabil că asta îl frământă…

Kamadeva

Translated after Kamadeva by Mihai Eminescu

 

 

With de sorrows of the fondness

I have tried my soul to cure;

Therefore in my sleep I called on

Kamadeva, god of lure.

 

The child came astride a parrot,

Lofty as a god he is,

A deceitful smile displaying

On his coral-sculptured lips.

 

Between wings, into his quiver,

Had instead of arrows kept,

Flowers envenomed with passions

From magnificent Ganges picked.

 

With his bow he loosed a flower,

Stuck it right into my soul;

Ever since I cried, was hopeless,

Couldn’t sleep at night at all…

 

With the wrath of poisoned arrow

Came to throw me to confusion

The proud progeny of heaven

And of desert, vain illusion.

 

 

Mai jos se află versiunea originală în limba română, cu acelaşi titlu, aparţinând lui Mihai Eminescu:

 

Cu durerile iubirii

Voind sufletu-mi sã-l vindec,

L-am chemat în somn pe Kama –

Kamadeva, zeul indic.

 

El veni, copilul mândru,

Cãlãrind un papagal,

Având zâmbetul fãţarnic

Pe-a lui buze de coral.

 

Aripi are, iar în tolbã-i

El pãstreazã, ca sãgeţi,

Numai flori înveninate

De la Gangele mãreţ.

 

Puse-o floare-atunci în arcu-i,

Mã lovi cu ea în piept,

Şi de-atunci în orice noapte

Plâng pe patul meu deştept…

 

Cu sãgeata-i otrãvitã

A sosit ca sã mã certe

Fiul cerului albastru

Şi-al iluziei deşerte.

 

Doamna goală, confidenta mea! (#3)

Pentru că aţi fost cuminţi, aţi citit, aţi comentat, v-a plăcut (sper!), iată şi mult-aşteptatul (din nou, sper) episod 3! Enjoy it:

Ajuns acasă, nu mănâncă nici cât o pisică simandicoasă deşi mama îi pregătise mâncarea lui preferată. “E felul ei de a-şi cere scuze!”gândi el. Îi răspundea expeditiv la întrebări şi se grăbi să se ducă în camera lui deşi nici somn nu-i era câtuşi de puţin. Se zvârcoli ceva timp, dar nici vorbă de somn. Se strecură tiptil afară şi hălădui pe străzile Bucureştiului ca un aurolac izgonit din culcuşul său de altul mai puternic decât el. Mergea fără ţintă, cel puţin el nu-şi propusese niciuna, dar se trezi îndreptându-se spre Herăstrăul pustiu la ora asta. Se hotărî să se ducă la statuia care-l fascinase atât de puternic în urmă cu câteva ore. După vreo două ore de plimbare uşoară ajunse la stânca de marmură. Se apropie sfios de ea, ca un copil care calcă pragul şcolii pentru prima dată. Se aşeză şovăind pe piedestal lângă făptura aceea (pentru că el o considera mai mult decât o piatră lipsită de conştiinţă) plecându-şi capul şi privindu-şi genunchii ca un copil vinovat. După un timp îşi ridică privirea şi fixă ca şi în urmă cu câteva ore ochii marmurei care exercita în mod inexplicabil atâta putere de seducţie asupra sa. În întunericul nopţii, lumina palidă a lunii si a felinarului din apropiere exacerbau misterul iar băiatului nu îi trebui prea mult timp pentru a reveni în starea de transă pe care atât de incitat o descoperise în cursul zilei. Între el şi piatra din parc avea loc un dialog mut în care cuvintele nu aveau nicio valoare şi nicio putere. Puterea lor era depăşită în universul în care el păşise. Cu toate simţurile anihilate dar cu conştiinţa mai vie ca niciodată înainta sigur pe el în prăpastia ce i se oferea misterioasă spre explorare. Nu îi era teamă că se va rătăci deoarece nu exista decât o singură cale iar dacă ar fi vrut să se întoarcă era de ajuns să se deconecteze psihic şi revenea la realitate sau mai bine spus la falsa realitate a semenilor lui… nu! El nu seamănă cu ei! Se simţea umilit să fie asemănat cu mediocritatea si superficialitatea revoltătoare din jurul lui. Treptat se lasă tot mai abandonat pe calea ce i se întinde cuminte în faţă asemenea unui sul de mochetă care se derulează pe măsură ce el înaintează. Gândurile i se estompează până ce luciditatea îl părăseşte cu totul…

Un râset puternic îl trezeşte la realitate. Deschide ochii, ridică capul de pe sânul rece de marmură şi îşi mişcă gâtul amorţit de durere în direcţia hohotelor. Nişte copilaşi de 7-8 ani care probabil se duceau la şcoală râdeau de el ţintuindu-l cu privirile vesele şi cu degetele acuzatoare. Îşi frecă gâtul amorţit şi ochii umflaţi de somn. Contactul cu lumina puternică a soarelui îl determină să-şi acopere pentru moment ochii cu palmele. Alt grup gălăgios, de data aceasta de adolescenţi de seama lui, se îndreaptă spre el. Câteva fete râd strident şi zgomotos aclamându-l persiflator.

- Ce faci, mă? Morţii mă-ti de labagiu pervers! se aude o voce.

- Hai, mă, să facem chetă să îi tocmim o panaramă!

Râsetele se înteţesc şi se trezeşte lovit de o sticlă goală de cola. Impactul dopului de plastic îi provoacă o durere scurtă şi ascuţită. Grupul se îndepărtă la fel de gălăgios iar el îşi acoperi faţa cu mâinile şi izbucni într-un hohot de plâns spasmodic.

( v a     u r m a)

Firmin, de Sam Savage

Iată o carte ce pare interesantă şi pe care aş citi-o cu plăcere. M-am gândit că te-ar interesa şi pe tine. Citeşte aici! Desigur, chibiţii ar putea spune că este un banal “cover” după “Metamorfoza” lui Kafka sau după filmul-animaţie “Ratatouille” (dacă nu am scris corect, îmi cer scuze – my french sucks ), dar subiectul pare intrigant şi nu poţi să pui cartea la zid până nu o citeşti! Tu ce crezi, merită citită?

Revelaţie…

Deşi numărul vizitelor a crescut semnificativ în ultimele zile, nu pot spune că mă bucur de prea multe comentarii, lucru care, mărturisesc, mă întristează. Eu am creat acest blog pentru a împărtăşi născocirile mele literare. Care e interesul, vă veţi întreba! Nimeni nu face favoruri fără a cere nimic în schimb. E trist că ne-am obişnuit aşa şi poate aveţi dreptate. Vreau să mă citiţi poate pentru a mă aprecia, poate pentru că sunt laş, pentru că uneori mă îndoiesc de mine însumi şi am nevoie de confirmarea voastră. Dar nu este numai asta. În acelaşi timp vreau să exprim ce simt, să vă fac să vă întrebaţi ce mă întreb şi eu. Poate nu veţi fi toţi de acord cu mine – nici nu am pretenţia că deţin adevărul absolut – dar dacă eu vin cu întrebările, voi veniţi cu răspunsuri proprii şi astfel avem mai multe răspunsuri. Doar din brainstorming vin soluţiile optime, corect?

Oricum, mi-am dat seama că nu pot să vă acuz de rea intenţie. La urma urmei, nici nu mă cunoaşteţi, nu ştiţi cine sunt, de ce v-ar interesa ce am de spus? De ce să vă daţi cu părerea despre perorările mele. Şi atunci am înţeles! Revelaţia s-a prăbuşit asupra mea asemenea avioanelor pe aerodromul de la Clinceni: trebuie să comunic cu voi, să ne cunoaştem reciproc, să vă conving că merit atenţia voastră, să vă câştig respectul şi încrederea. Astfel, deşi scopul iniţial al  blogului era strict pentru postat literatura mea preţioasă, de azi înainte m-am hotărât că va fi mai mult de atât. M-am hotărât să mă apropii de voi, să vă las să mă cunoaşteţi, pentru că – vedeţi voi? – eu am nevoie de voi. Ce ar fi un autor fără cititorii lui? Un giuvaier îngropat în nisip, care, deşi şlefuit de granulele abrazive ale acestuia, degeaba străluceşte ireproşabil, căci nimeni nu ştie aceasta şi nu îi poate admira strălucirea. Este asemenea unui cuţit care nu a tăiat nimic niciodată. Netăind nimic niciodată, îşi pierde astfel raţiunea de cuţit. E ca o felicitare aniversară pe care nu scrie “La mulţi ani!”

Deci, de acum ne vom cunoaşte! Dacă o să găsesc ceva demn de atenţie pe MARELE WEB, o să vă dau şi vouă de ştire. Periodic o să expun gânduri, trăiri sentimente, gusturi în materie de filme, muzică, cărţi, etc. pentru ca voi să mă cunoaşteţi mai bine. Cine ştie, poate în final mă veţi găsi interesant

Dacă mă veţi îndrăgi mai mult pentru aceste posturi, să nu uităm totuşi de ce suntem aici: pentru ca voi să mă citiţi şi să mă lăudaţi/criticaţi. Aşadar, citiţi-mă şi comentaţi-mă!…

Şi ca să începem de undeva, iată una din band-urile mele preferate! Voi ce părere aveţi despre ei?

Încă un tren deraiat…

Pentru cine nu a aflat încă, astăzi a mai deraiat un tren pe şinele patriei: Rapidul 661. Nu, nici acum nu au fost victime, probabil se aşteaptă până când vor fi câteva înainte de a se lua vreo măsură concretă. Eu nu prea am încredere în integritatea  şinelor ferate din România. Desigur că se mai poate da vina pe terorişti sau erori de macaz (că oricum la noi se obişnuieşte să minţi masele cu cât mai mult tupeu şi nesimţire, căci lumea crede, iar dacă nu crede îi doare-n cot), dar eu cred că infrastructura feroviară din fosta Dacie este bătrână, depăşită, obosită şi reumatică precum o babă octogenară cu pareză pe stânga.

Şi, în plus, m-am săturat, frate, să aud mereu cum oameni nevinovaţi suferă sau chiar îşi pierd vieţile datorită nesimţirii, nepăsării, lăcomiei, intereselor meschine şi/sau greşelilor altor oameni. E revoltător. Îmi aduce aminte de bancul ăla cu păcătosul care, anunţat de D-zeu că va muri pentru păcatele sale, îi jură Preaputernicului că dacă îl iartă se va schimba. Cerescul îi mai dă o şansă, dar evident că sandilăul nu se schimbă, ba mai rău face. Aflat într’o croazieră pe mare, D-zeu i se arată din nou şi îi spune că va scufunda vaporul şi nu mai are nicio şansă de scăpare, întrucât  nu şi-a ţinut făgăduinţa. Sandilăul, încercând să se scoată din nou, îi zice Tatălui că nu e corect să omoare atâta lume doar din cauza unui păcătos, la care D-zeu îi răspunde apoteotic: “Ehe, dacă ai şti tu cât m-am chinuit să îi adun pe toţi la un loc!…”

Băi frate, eu sincer aş vrea să îi vadă şi pe ăştia cineva, să îi adune pe toţi într-un Rapid 661 sau Accelerat 1692 şi să deraieze de pe linie, da’ să nu mai scape niciunul. Care vrei să fii Dumnezeu pentru o zi?

Ce face o reclamă bună sau proastă

Mie îmi plac reclamele! Da, reclamele bune, cu mesaj inteligent, cu un umor acid sau inocent, care te destind sau te amuză. Unii ar spune: “Păi da, da’ degeaba te amuză, că’ rolu’ ei e să vândă! Dacă te amuză, te concentrezi asupra glumei şi atenţia îţi e distrasă de la produs!”. Nimic mai greşit! Ai văzut, când povesteşti o reclamă – pun pariu că măcar o data în viaţa ta fragilă de locuitor efemer al acestei planete ai povestit sau ţi s-a povestit o reclamă! – mereu spui: “Ştii reclama aia la Orange cu aia când…”. Aşadar, produsul rămâne în vizor şi faptul că reclama te amuză şi îţi doreşti să o revezi îţi conferă oarecare încredere inconştientă, subliminală în produsul promovat. Aş putea afirma chiar că e foarte bine dacă nu îţi reaminteşti “la ce era reclama aia”  după prima vizionare: rezultă că a fost destul de relaxantă şi şi-a atins scopul – la urma urmei, reclama este oricum creată ca să fie vizionată de cât mai multe ori şi sigur vei ajunge să îţi aminteşti la ce era reclama, dar trebuie să te intereseze mai întâi.

Aţi văzut, desigur, şi reclame proaste, da’ proaste rău, bă’, nene, de îţi stârnesc acel impuls animalic greu de controlat să dai cu nevinovatul TV pe fereastră (eu stau la 10!). La astea, credeţi-mă pe cuvânt, sigur veţi ţine minte “la ce e reclama”, cum dealtfel vă veţi aminti permanent să nu cumpăraţi niciodată produsul respectiv. E mai mult o antireclamă foarte eficientă, un ajutor gratuit adus concurenţei. Mai jos vă propun câteo variantă din fiecare categorie. Vă prindeţi singuri care în ce categorie e încadrată Enjoy!

Din nush ce motiv stupid nu am reuşit să “embeduiesc” prima reclamă, aşa că dă şi tu un click aici!

Tezaur…

Iată ce am găsit pe reţeaua literară: o înregistrare “inedită”  – aşa cum ne este descrisă – care ni-l prezintă pe Lucian Blaga recitând poezia “Septemvrie” care îi aparţine.

Că tot veni vorba, mie îmi place foarte mult şi poezia “Septemvrie” de Ion Pillat – un poet foarte vesel şi jucăuş.

Doamna goală, confidenta mea! (#4)

Iată şi cel de-al 4-lea episod al frumoasei noastre nuvele

 

*

 

- Cum te simţi?… Să nu-mi spui că încă te mai gândeşti la dobitocii de azi-dimineaţă!

Stătea nemişcat în fotoliul familiar al Carlei privind la fel de familiarul spătar din piele roşie. Întotdeauna îi plăcuseră fotoliile Carlei. Aveau o formă mult mai inspirată şi o culoare mult mai frumoasă decât pesimistul cenuşiu al fotoliilor sale. Mama Carlei o consultase pe ea când le cumpărase şi fotoliile reprezentau de fapt alegerea fetei, nu a mamei pe când mama lui le-a ales pe cele din piele gri pe care el nu le poate suporta. “Mă deprimă culoarea gri!” gândi el.

- N-ai de gând să spui nimic?… Pe bune! Nu ştiu ce-a fost în capul tău! Să te culci lângă statuia aia? Puteai să răceşti urât de tot sau, mai rău, să fii snopit în bătaie de nişte huligani! Tu nu ai pic de minte? La ce te-ai gândit de ai făcut una ca asta?

- Îţi mulţumesc frumos! O critică în plus este exact lucrul care îmi lipsea! Mai ales că vine de la tine! Acum mă simt mult mai bine!

- Nu fi copil! Ştii foarte bine că nu te critic dar trebuie să recunoşti şi tu că te-ai comportat foarte ciudat. Nu o spun ca pe un reproş, ci pentru că mă îngrijorează atitudinea ta din ultima vreme… dar tu… eşti întotdeauna prea ocupat să te plângi pentru te-miri-ce lucru şi să critici pe toată lumea care nu plânge alături de tine în loc să apreciezi oamenii care te iubesc şi te tolerează aşa cum eşti: cu toate calităţile, cu defectele şi cu ciudăţeniile tale!

- Îngrijorează?… oameni care mă iubesc?

Mihai zâmbi încurcat. Fata îl dezarmase complet. Cel mai mult îl surprinsese faptul că îşi începuse pledoaria pe un ton cald si consolator şi devenise tot mai agresivă, vorbind tot mai repede şi mai răstit, uitând parcă să mai respire. Acum respira greu ca după un sprint sănătos, fiind roşie toată ca un măr pârguit. Cunoscându-l ea se aştepta ca el să înceapă să plângă ca un copil, să îi dea dreptate şi eventual să-şi ceară scuze. Dar spre surprinderea ei, el se ridică din fotoliul lui venind spre al ei, se aplecă zâmbind şi prinzându-i palmele într-ale lui, repetă ultima frază:

- Oameni care mă iubesc?… Tu mă iubeşti, Carla?

Ea tăcu neputând să spună nimic şi fu rândul ei să fie surprinsă. Ochii i se înceţoşară şi făcu exact lucrul la care s-ar fi aşteptat de la el: izbucni într-un hohot de plâns. El se ridică şi o cuprinse în braţe şi îi sufocă suspinul cu un sărut blând şi pasional. Surprinsă pentru a doua oară, ea se relaxă devenind moale, nemaifiind stăpână pe corpul ei şi începu să tremure, dar de data asta nu din cauza plânsului. După un timp el se desprinse de ea privind-o cu acelaşi zâmbet de mai devreme, iar ea avu impresia că el păstrase acest zâmbet chiar şi în timp ce a sărutat-o. Parcă îi simţea gustul pe buze. Se gândi că băiatul i-a dat o lecţie importantă. Natura lui a făcut-o întotdeauna să-şi facă griji pentru el şi a văzut că nu ştie cum să se poarte cu fetele şi că nu este capabil să cucerească vreuna. Şi-a zis că atunci când va veni vremea, ea va fi prima lui iubită şi îl va învăţa cum să le capteze interesul. Dar mai târziu, după ce era clar că acea clipă sosise, se trezi că nu avea curajul să facă acel pas, deşi fusese mereu dezinvoltă cu băieţii. Nu a avut nici măcar curajul să recunoască faţă de ea însăşi, dar se îndrăgostise de el. El, care trebuia să fie experimentul ei, a făcut din ea o pradă – propria lui pradă. Şi cea mai mare ironie este că a făcut-o fără ca măcar să-şi propună acest lucru. Şi acum se gândea că este prinsă într-o cursă fără scăpare. Ştia că el n-o iubeşte. De fapt o iubea, şi chiar foarte mult; poate era fiinţa pe care o iubea cel mai mult, dar era conştientă de fatul că nu o iubea cu acel gen de iubire de care ea avea nevoie şi cu care ea îl iubea la rândul ei. Cu rimelul întins pe obraji, încă mai suspina serios când mama ei îşi făcu apariţia în încăpere. La cât de marcaţi erau de ultimele scene petrecute între ei, nici nu îi simţiseră prezenţa.

- Mihai! Ce i-ai făcut fiicei mele?

- Eu… Nimic!

- Cum nimic! Atunci de…

- Nu… Mamă! Plâng de fericire!…

 

(va urma)

Nu mai pot de nervi!…

Deci nu mai pot de nervi!… Un om de bine m-a anunţat că un alt om… de mai puţin bine, mi-a furat un text, adăugând (omul de bine) că nu sunt prima victimă a plagiatorului. Este vorba despre textul cu reclamele. După ce am citit postul MEU! pe blogul LUI!, m-am amuzat că idiotul nu a schimbat nici măcar o virgulă, un copy-paste veritabil. Mi-am zis eu în sinea mea: “bre, da eu sunt om important de mă plagiază bloggeri cu aşa notorietate!” (am uitat să vă spun că idiotul avea un badge pe care scria că e mai tare decât 90-şi-nu-ştiu-cât-la-sută din bloggeri în ZeList, dar avea o lista de link exchange mai lungă decât cea de posturi publicate!).

Apoi, dominat de optimismul meu feroce, am zis “hai că e un text de personale, hai că are şi omu’ nevoie de cineva să gândească pentru el, nu e aşa grav!”, dar, după ce i-am transmis un mesaj cordial la postul cu reclamele, am mai scroll-uit eu pe acolo să văd dacă mai e ceva nelalocul lui şi ochii îmi pică pe un post intitulat poezie. Dau click acolo şi nu mică îmi e mirarea să văd că era o traducere de pe blogul meu a unei poezii de Eminescu! Mi s-a urcat sângele în cap, vă spun sincer! Eu îmi iubesc textele mai mult decât orice şi mai bine mă înjuri de mama mea moartă decât să îmi furi vreunul! Am 2 coşmaruri care mă bântuie: că cineva îmi fură textele, şi că, în urma vreunui cataclism care îmi distruge casa, nu am reuşit să îmi salvez manuscrisele nepublicate. Poate credeţi că sunt nebun, dar atât de mult ţin la ele!

Plin de nervi, i-am trimis idiotului un mesaj cu mult mai cordial decât primul, zicându-mi: şterg toate postările de pe blog, îl desfiinţez, am terminat, gata! Pe urmă mi-am zis că voi şterge doar posturile literare (eu ţin la proiectele mele şi îmi e greu să renunţ la ele, plus că mă gândeam că nu ar fi drept faţă de voi cei carora vă place cum scriu şi aţi început să mă vizitaţi cu regularitate) şi va rămâne un blog doar de cugetări personale, fără vreun topic anume, ca 90-şi-nu-ştiu-cât-la-sută din blogurile existente (acum mi-am adus aminte de badge-ul idiotului!), dar mi-am amintit că nu ăsta e scopul pentru care am creat blogul şi nu mă voi da bătut în faţa primului cretin!

Nu voi da un link cu idiotul, nici nu îi voi dezvălui identitatea, pentru că nu vreau să daţi click şi să îi faceţi trafic gratuit. Puteţi să mă credeţi pe cuvânt, e insipid! Are o categorie cu bancuri (copiate de pe web) una cu ştirea zilei (copiate de pe web: mediafax, newsin, etc.), şi alta intitulată “părerea mea” unde am găsit şi părerea MEA, însuşită! (deci, tot copiate de pe web, se pare!). De ce nu ai intitulat-o, idiotule, “părerea lor”, hai? Că tu eşti prea mic să ai o părere singur, neajutat! Am uitat să menţionez că titlui uneia din categorii sau widget-uri – nu mai stiu exact – avea scris “să fi” cu un singur “i”, deci e şi incult/analfabet – e ditamai titlul, nu o omisiune într-un post!

Îi mulţumesc omului de bine că m-a avertizat! Cât despre idiot… aştept cu nerăbdare să văd dacă va plagia şi acest post. Nu mă supăr, sincer! Ia zi, pe ăsta de ce nu îl plagiezi, idiotule?…

Banc scurt

Un contact din lista mea de messenger îl avea la status:

O fantomă către altă fantomă: “- Auzi, tu crezi în oameni?”

Stupid, da’ mi-a plăcut!

Hoaşcă bătrână cu tupeu de borfaş!

Mă “plimbam” prin blogosferă şi iată ce găsesc prin vecini!

Astenie de toamnă

Plictisit… nu am chef de nimic… am şi veşti bune! Cel mai mare fan al meu a şters posturile copiate de la mine. Ieri am aflat că furase texte de la cel putin alţi 5-7 bloggeri şi a avut şi procese de conştiinţă, şi-a pus cenuşă în cap, a scris o scrisoare către cititori în care şi-a cerut scuze şi a asigurat pe toată lumea că nu va mai fi implicat in asemenea lucruri… toate astea înainte să mă pârlească şi pe mine! Pe principiul nicio minune nu ţine mai mult de 3 zile, probabil.

Eh, de asemenea începe să mi se vindece glezna pe care am luxat-o acum 2 seri la fotbal, ceea ce este bine, căci în weekend am nevoie de ea, întrucât plec la munte.

Încă sunt plictisit şi fără chef. Astenia de… toamnă Mai pe seară voi posta episodul (#5), din nuvela voastră preferată şi poate şi o poezie! Deci, ţineţi aproape!

Doamna goală, confidenta mea! (#5)

Pentru că aţi fost cuminţi, continuarea aventurii lui Mihai. Enjoy!

*

 

Vara a fost o experienţă de vis. Clipele petrecute alături de Carla la mare, la munte şi chiar în Bucureşti au fost cele mai frumoase din viaţa lui. Era fericit. Carla era într-adevăr fata de care avea nevoie. Dar totuşi nu-i era de ajuns. Ceva îi lipsea. Celorlalţi nu le venea să creadă că “visătorul” Mihai se maturizase în sfârşit. Unii chiar erau invidioşi că “un fătălău ca el” pusese mâna pe “o bucată bună cum e Carla”. El nu se mai exterioriza de faţă cu nimeni şi nu-şi expunea părerile sau aspiraţiile decât în faţa Carlei. Acest lucru l-a făcut să se izoleze de toată lumea, chiar de unii dintre prietenii lui. ” Nu mi-au fost niciodată prieteni!” gândi el. Şi-a dat seama că acesta este un lucru benefic pentru el. Chiar şi mama lui era fericită cum de mult timp nu mai fusese.

Dar sufletul lui era încă bântuit de piatra cea albă din inima Herăstrăului. În serile paşnice şi înstelate de vară el îi făcea vizite lungi şi dese care de multe ori se întindeau până dimineaţa. De multe ori îi era teamă că e prea ambiţios, că vrea prea mult şi că ar putea pierde totul. Dar simţea că dacă nu depăşeşte cumva acest moment nu va putea niciodată să se simtă împlinit şi, mai mult, nu va putea să o facă fericită pe Carla pe care o iubea mai mult decât orice. ” Chiar decât pe mama!” gândi el. Îşi aduse aminte de prima întâlnire cu statuia. Gândise atunci că doar o femeie inocentă ca ea l-ar putea face să se simtă împlinit. Acum zâmbea indulgent la un asemenea gând. I se părea că trecuse mult timp de atunci şi că el era mult mai tânăr şi mai necopt decât acum. Carla îl făcuse să descopere că se înşela, că în viaţă ai nevoie de mult mai puţin decât crezi ca să poţi fi fericit. Îşi aminti prima noapte de dragoste cu ea: fusese atât de pasională şi de atentă! Îi lăsase impresia că se preocupa mai mult de el, de plăcerea lui decât de a ei. ” Asta înseamnă dăruire!” îşi spuse. “Şi cine reuşeşte să se facă atât de iubit are toate motivele ca să fie fericit!”

Şi Carla era fericită. Mai ales că înţelesese că el o vedea acum ca pe o femeie şi se bucura din partea lui de acea iubire de care avea nevoie şi pe care crezuse că nu o va obţine niciodată de la el. Şi ei i se părea că a trecut mult timp de când Mihai a sărutat-o pentru prima dată în living pe fotoliul de piele roşie. Până la urmă avusese dreptate în privinţa lui. Avusese nevoie de ea. Fusese un experiment reuşit şi era mulţumită de ce a scos din el. Îl privea ca pe propria ei realizare. Nu se mai simţea ca o pradă. Îşi aduse aminte de acel sentiment de atunci şi cum a reuşit el s-o facă să izbucnească în lacrimi printr-o simplă întrebare atât de sinceră încât părea de-a dreptul naivă. Atunci i se simţise inferioară. Zâmbi încurcată şi simţi cum roşeşte amintindu-şi de acele momente. Acum îl iubea şi mai mult pentru că i se părea o versiune îmbunătăţită a lui celui de atunci. Şi îl iubea şi mai mult pentru că această versiune upgradata o considera opera ei.

Mihai era mult mai tolerant. Se împăcase cu ceea ce el numea “defectele” sau “superficialitatea” Carlei şi învăţase să o accepte asa cum este. Acum chiar încerca să îi facă pe plac în anumite privinţe. Vedea lumea cu alţi ochi şi asta numai datorită ei. Ea era cea care îl învăţase că viaţa nu e aşa de roz precum pare şi că nu poţi întotdeuna să faci lucrurile aşa cum ţi-ai dori. Trebuie doar să încerci să le faci cât poţi mai bine şi să te bucuri de ceea ce ai şi, apoi, fericirea… vine singură. Dar ştia că aceasta nu poate fi o fericire adevărată, cel puţin nu pentru el. Nu îşi uitase niciodată aspiraţiile şi nici nu şi le nega. Ar fi însemnat să se nege pe sine ca om. Când era copil auzise mereu între adulţi discuţii de genul: “Când eram mic îmi doream să mă fac cosmonaut; îmi doream foarte tare să văd cum răsare Pământul de pe Lună… şi acum aş da orice ca să am şansa asta!…” De fiecare dată el era surprins şi gândea că oamenii mari sunt atât de proşti! Îşi promisese că el dacă va dori ceva nu se va lăsa până nu va obţine ceea ce îşi propune. Dacă un om renunţă la visurile sale, e mort pe dinlăuntru, iar el iubea viaţa!…

Dar acum se trezea şi el prins în valul mediocrităţii. Se trezea mereu gândindu-se că poate în tot acest timp greşise, că aşa era normal să îţi petreci viaţa. Doar toţi ceilalţi făceau la fel!… Şi când unul ca el le spunea părerea lui ei strâmbau din nas: “Eah!… fluturi de copil! Get yourself grown up, kid!” El nu putea fi totuşi de acord cu ei şi dacă aceasta era maturizarea, atunci nu şi-o dorea!

Cu toate acestea, se simţea din ce în ce mai des prins în hăţişurile normalităţii. De fapt nu era aceasta normalitatea. Nu pentru el. La urma urmei era ceva convenţional; dacă cine a inventat graiul i-ar fi spus câinelui găină, acum cel mai bun prieten al omului ar fi fost chemat cu “pui-pui!” în loc de “cuţu-cuţu” şi asta ar fi fost la fel de normal pe cât de anormal ar fi fost să îl numeşti “câine” aşa cum îl numim noi astăzi. Tot aşa şi cu normalitatea: dacă este impusă de majoritate este luată în considerare, iar dacă unul mai mult sau mai puţin vizionar vine şi spune că ceea ce se credea a fi realitate este total
greşit ceilalţi îl vor considera nebun, nefiind capabili să priceapă că ei sunt cei ce trăiesc într-o falsă realitate. Cum spunea şi Platon: dacă unul iese din Peşteră şi vede lumina Soarelui şi se întoarce, apoi, mânat de principiul solidarităţii faţă de semenii săi, pentru a-i convinge să facă acelaşi pas, atunci ei vor arunca în acesta cu pietre şi nu vor părăsi Peştera. Galilei a fost acuzat de erezie pentru că a susţinut ceea ce astăzi ştiu şi cred toţi preşcolarii.

 

*

 

- Bună, mamă!

- Ce faci, Mihai?

- Am venit de la şcoală!

- Singur?

- Nu! Cu Carla!

 

(va urma!)

Adrian Păunescu – Cu tine

Cu acest post inaugurez o nouă categorie intitulată “Scrise de alţii”, în care voi posta texte literare (cu precădere poezii, dar poate şi ceva proză), pe care le-am citit şi m-au impresionat. Bineînţeles că voi menţiona atât autorul, cât şi sursa (pentru fanul meu: pe web, sursa = link-ul de unde ai copiat textul). Primul text care mi-a lăsat o profundă impresie de lucru desăvârşit este scris de Adrian Păunescu aici! Ziceţi voi că nu e superb!

 

Cu tine viaţa mea se luminează,
Cu tine hotărăsc a obosi,
Cu tine urc astenic spre amiază
Şi mă sfârşesc în fiecare zi.

Cu tine e-mpăcare şi e luptă,
Cu tine este tot şi e nimic,
Cu tine-mi înfloreşte lancea ruptă,
Cu tine sunt şi mare, sunt şi mic.

Cu tine totu-i parcă unt pe pâine,
Cu tine bradu-i brad, şi nu sicriu,
Cu tine astăzi mi se face mâine.
Cu tine mor pentru a fi mai viu.

Cu tine poezia mea există,
Cu tine chem zăpezi şi-alung zăpezi,
Cu tine nici tristeţea nu e tristă,
Cu tine eu te văd când nu mă vezi.

Cu tine sunt nedrept şi sunt dreptate,
Cu tine sunt gelos şi sunt gheţar,
Cu tine-ncep şi se termină toate,
Cu tine într-un schit apar – dispar.

Cu tine e lumină şi-ntuneric,
Cu tine zac să mă-nsănătoşesc,
Cu tine cubul redevine sferic,
Cu tine ce-i drăcesc e îngeresc.

Cu tine e mai rău şi e mai bine,
Cu tine reîncepe viaţa mea,
Cu tine e mai greu ca fără tine,
Dar fără tine nu s-ar mai putea.

Hai să „ne dăm” pe web!

Mă enervează rău de tot cei care nu au curajul să “arată cine este ei” şi se ascund după imagini ideale: de câte ori nu aţi văzut dudui având la profil o poză cu o papuşă barbie sau cu Angelina Jolie (marş, fă, frustrato!)? Sau de câte ori nu aţi văzut jmekeri având la profil o poza cu un bemveu la fel dă jmeker, care poate nici nu e al lui, ci al unui prieten/vecin (marş, bă, cocalare!)? Păi bine, mă/fă, de ce pana corbului nu pui tu o poză cu tine, fă/mă, să vadă şi lumea ce meclă ai? Bhăăăăăăă, asta e ideea cu poza de profil! D-aia au creat proştii acest, să-i zicem “tool” – ca să pui poza TA!!! Nu pot să cred că ai internet, dar nu ai posibilitatea să încarci o poză cu tine la profil. Rogi un prieten să-ţi facă o poză şi să ţi-o trimită pe mess. Ori nu ai curaj să arăţi cine eşti datorită vreunui complex, ori eşti cocalar, ori eşti just dumb. Mai bine nu pui nimic şi laşi spaţiul ăla vacant. E mult mai ok şi mai acceptabil.

Mă mai enervează la fel de rău (nu, mai rău chiar!) fiţoşii/fiţoasele (aici intră mai mult regnul feminin, căci babuinii nu prea am văzut să procedeze astfel) care au profilul pe privat. “Nu poţi să vizionezi profilul lui X pentru că X a restricţionat accesul şi numai prietenii X pot să-i vadă profilul”! Să mhoori tu că din cei 471 de prieteni din lista ta, cunoşti mai mult de 10? Dar, vezi tu, suntem importante şi trebuie întâi să vii, să te milogeşti de noi, trebuie întâi să ceri cererea de prietenie, să îţi aprobam noi cererea de prietenie, şi pe urmă să ceri prietenia pe care să ţi-o aprobăm, de parcă, in morţii ei de treabă, nu e acelaşi căcat, de parcă, dacă nu vrei nu poţi să refuzi de prima oară. Să-ţi ceară mă-ta prietenia, fiţoaso! De-aia e reţea socială, să interacţionezi cu lume nouă. Pentru socializare privată sau doar cu prietenii s-a inventat chat-ul. Da, cu mult înainte chiar!

Acum trebuie să ştiţi că eu merg foarte des la munte. Cu diferiţi oameni. Mă mai enervează ăia care vin doar ca să aibă un album nou pe hi5. Da, frate. Se plâng, te umplu de nervi şi îţi strică tot chefu’: că de ce nu urcăm cu maşina, că de ce nu e telecabină, că de ce nu am rămas jos, toate astea, după prima sută de metri! Dar când ajung acasă, nici baie nu fac, probabil nici nu se descalţă de bocanci, şi hai cu “aplodu”, să vadă lumea unde am ajuns noi. A doua oară oricum nu mai vin că e greu şi curu’ lor pe care s-au depus burger-ii de la MEC nu mai vrea să treacă prin asta! Nişte ipocriţi! Nu mă înţelegeţi greşit, şi eu ador produsele de la mec, deşi ştiu că nu sunt sănătoase, dar mai fac şi mişcare şi, oricum, nu aş transpira şi nu m-aş tortura gratuit ca să fac ceva ce nu mă reprezintă şi să par ceea ce nu sunt. Pur şi simplu nu se pupă!

… Mai aveam ceva legat de pipălşi pe web care mă seacă la tărtăcuţă, da’ am uitat! Dacă îmi aduc aminte, vă zic! Până atunci v-am pupat! Pe data viitoare!

Filă de istorie

De când nu am mai pus eu o poezie de-a mea pe blog? Hai? Recunoaşteţi, vă era dor! Dacă nu vă era… well, it’s time for a new one!

 

Mă aflu pe pământ

Din nu-ştiu-ce motive

Şi cercetez relicve

Ca un străin ce sunt.

 

Şi sap în continuare,

Înfăşurat în lacrimi verzi;

Privindu-mă în soare,

Am început să şchiopătez!

 

De-atunci am mai săpat oleacă

Şi sap şi-acum – deloc nu stau!

Lopata-mi strâmbă se apleacă,

Iar eu de mine nu mai dau!

 

Şi nu găsesc comoara sacră –

Vreo spartă antică ulcea

Ca să ateste că odată

A existat şi viaţa mea.

 

Aşa că-s condamnat la moarte,

Tu nu vei şti c-am fost cândva,

Căci o istorie fără fapte

Nicicând nu poate exista.

 

Dar nu te teme pentru mine

Şi nu mă plânge tu, copilă!

Reîncarnat din a ta milă,

Mă voi întoarce-n chip de câine!

 

Mai pe seară pun şi o traducere dacă am timp 

Out of the waves of ages…

V-am promis o traducere şi eu în general mă ţin de cuvânt, aşa că, iată :

 

Translated after “Din valurile vremii” by M. Eminescu

 

Out of the waves of ages, my darling, please, do rise

With long and golden tresses, with marble-made-like arms.

And with your face transparent, as wax transparent is,

Which weakened is by shadow of melancholic grieves!

With charming smile you caress my eyes, my spirit’s scars,

True star among all women and woman among stars!

And when your face you’re turning I see your eyes so deep

That happiness abducts me and, watching you, I weep.

 

And from the heap of darkness, how could I snatch you out

To lift you to my bosom? Oh, angel sweet, beloved!

My face with tears bathed, on yours to lower down

And with my fiery kisses, your rousing breath to drown.

Your hands with cold enchanted, to warm against my chest

And closer, even closer, upon my heart to rest.

 

However, you’re not real if so you pass and spark

And thus is lost your shadow into the frozen dark;

And so again I smoulder with helpless lowered arms,

When lonely I remember the dream with grievous charms…

My arms I vainly lower and stretch to grasp your shade:

Out of the waves of ages your shadow’s getting vague!

 

 

Aici aveţi şi variant original, în română:

 

Din valurile vremii…

 

Din valurile vremii, iubita mea, răsai

Cu brațele de marmur, cu părul lung, bălai –

Și fața străvezie ca fața albei ceri

Slăbită e de umbra duioaselor dureri!

Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei,

Femeie între stele și stea între femei

Și întorcându-ți fața spre umărul tău stâng,

În ochii fericirii mă uit pierdut și plâng.

 

Cum oare din noianul de neguri să te rump,

Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump,

Și fața mea în lacrimi pe fața ta s-o plec,

Cu sărutări aprinse suflarea să ți-o-nec

Și mâna friguroasă s-o încălzesc la sân,

Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o țin.

 

Dar vai, un chip aievea nu ești, astfel de treci

Și umbra ta se pierde în negurile reci,

De mă găsesc iar singur cu brațele în jos

În trista amintire a visului frumos…

Zadarnic după umbra ta dulce le întind:

Din valurile vremii nu pot să te cuprind.

 

Mori de râs…

Mărturisesc, prima oară nu am ştiut unde să-l încadrez: la “Ce-mi place” sau la “Ce mă enervează”  am zis hai să fiu băiat de chioşc şi o să îl încadrez  la prima, până la urmă. Dar un lucru era sigur: trebuia să îl postez!

De asemenea, mărturisesc, l-am furat de pe prima pagină de la Bendeac!

Dar hai să vezi despre ce este vorba:

Outstanding artist şi un favorite clip

Priviţi ce tweet a postat pe peretele ei  irinaungureanu! Este vorba despre un artist genial. Puteţi să îl identificaţi în ultima fotografie? Ştiu, e foarte greu! Da’ nu vă zic nimic, vă las să descoperiţi singuri!

Şi pentru că… pentru că i’m simply in the mood, aveţi mai jos un cântec preferat. Daţi-i o şansă până la refren măcar! Fetelor, aveţi grijă, solistul s-ar putea să vă placă!

i’m back!

Am lisit deja un we si au crescut buruieni in curtea dashboard-ului meu. Dar nu-i nimic! i’m back and ready to play! maine voi reveni in forta cu o poezie, un nou episond din nuvela si ceva articole (poate despre ceva despre cum am petrecut la munte). am scris cam neglijent si fara diacritice dar sunt fff obosit. asa ca… pe maineee!

Doamna goală, confidenta mea! (#6)

- Săru’mâna!

- Bună, fata mea!

Femeia îi privi îndeaproape. Erau atât de tineri şi de frumoşi!… şi fericiţi!… Parcă îi era teamă să nu-i piardă. Ea nu avusese parte de fericire lângă bărbatul ei. Viaţa alături de el fusese un calvar. Dar ar face totul din nou fără să ezite numai să ştie că băiatul ei va fi fericit şi va avea parte de împlinirea de care ea nu avusese. “Dumnezeu să-l ierte că a avut destule păcate, dar l-am iubit!…”

Pe Carla o iubea ca pe fiica ei. Îi era recunoscătoare pentru ceea ce făcuse pentru fiul ei. Numai o fată ca ea ar fi fost în stare să îl iubească pe Mihai atât de mult şi să îl accepte aşa cum este. În plus, se simţea din belşug influenţa pozitivă pe care o exercita asupra lui de la o zi la alta. “Aproape că mi-e frică! Sunt prea fericiţi ca să dureze!” se gândea că dacă relaţia lor s-ar fi terminat, Mihai, la cât e el de sensibil şi la cât de mult o iubeşte pe Carla, ar fi distrus şi nu s-ar mai apropia vreodată de altă fată.

- Mamaa! Ce faci?

- Săru’mâna!

- Bună, Mihai!… Am venit pe la mama lui Mihai să bem cafeaua!

- Voi vreţi cafea, copii?

- Nu, mamă! O să ne ducem în camera mea. Ai putea să ne aduci mai târziu nişte limonadă.

- Ia spuneţi, copii, unde vreţi să vă petreceţi Sărbătorile?

- Eu şi Carla ne-am gândit să petrecem Crăciunul cu mama şi cu dumneavoastră, iar de Revelion poate vom pleca undeva, sau ne ducem la un party la nişte prieteni.

- Vezi, dragă?… Mama ta spunea mai devreme că sunteţi atât de îndrăgostiţi încât nu vă gândiţi decât la voi, iar pe noi, mamele, ne-aţi uitat!

- Nu se poate! Mama, ai spus tu asta? Drept pedeapsă nu o să-ţi iau niciun cadou de Crăciun! spuse el râzând, un râs molipsitor care îi îndemnă şi pe ceilalţi să facă acelaşi lucru cu poftă.

- Mihai, dar ia spune, sunteţi în ultimul an de liceu! Te-ai gândit ce cale vrei să urmezi mai departe? Carla zice că vrea să devină scriitoare. Tu?…

- Da, vreau să devin avocat.

- Avocat? De ce tocmai avocat?

- Pentru că vreau să ajut oamenii neputincioşi în faţa sistemului.

- Dacă tu cauţi dreptatea urmând Dreptul, vei avea numai decepţii.

- De ce spuneţi asta?

- Crede-mă, dragule, sunt în barou de peste 10 ani. Şi drepatea nu este a celor drepţi, este a celor puternici. Un om sărac nu poate niciodată să ceară despăgubirile meritate deoarece trebuie să plătească anticipat o taxă de timbru de 10% din valoarea sumei cerute, bani pe care, dacă pierde procesul, nu și-i mai recuperează. Iar cel bogat are avocați mai buni care pot manipula legea după caz! Dacă nu accepţi asta şi totuşi vrei să faci carieră ca avocat, vei fi strivit de către sistem. Sfatul meu, dacă vrei să ajuţi oamenii, este să te faci doctor sau savant, să descoperi un leac împotriva cancerului sau a SIDA. Cred că mult mai mulţi oameni îţi vor fi recunoscători. Şi mai cred că tu eşti capabil să faci orice ţi-ai propune.

Se aude o bătaie în uşă: “Des-chii-de uuuu-şa, creş-ti-neee!…” Erau colindătorii. De mic copil îl fascinaseră copiii aceia cu obrajii rumeni care colindau în Ajun străduindu-se să cânte cât mai frumos şi se bucura alături de ei când le vedea ochii sclipind de fericire la primirea vreunei bancnote sau a unei portocale. El nu fusese niciodată cu colindul. Dar când mama lui le deschidea uşa acelor copii era la fel de bucuros ca atunci când venea Moş Crăciun. Mai târziu aflase că el nu există şi că era un coleg de serviciu al mamei sale şi totodată iubitul ei, deşi singurele ocazii când l-a adus în casă au fost în calitate de Moş Crăciun.

Dar aceşti colindători erau adevăraţi. Ei reprezentau spiritul Crăciunului şi el saluta de fiecare dată venirea lor cu entuziasm. Şi acum a fost foarte bucuros de venirea lor, dar s-a mulţumit să-i privească zâmbind şi să-i asculte. Acum nu mai era copil şi nu se cădea să se poarte ca unul. Carla, însă, i-a văzut acea sclipire stranie în ochi, privire care o fascina şi pe ea, şi a înţeles că este foarte fericit în acele momente. Îl cunoştea mai bine deât pe ea însăşi. Citea în el ca într-o carte deschisă.

După plecarea colindătorilor, tinerii se retraseră în camera băiatului,iar mama le aduse limonada promisă.

- Mâine avem evaluarea la psihologie. Nu crezi că ar trebui să învăţăm un pic?

- Hmmm!… Nu prea am chefff!… Ştii doar că dacă te am prin preajmă numai la învăţat nu mă pot gândi!

- Dar la ce te gândeşti, obsedatule?

- La asta!

(va urma)

From heavenly horizons

Translated after Mihai Eminescu

 

From heavenly horizons

The evening stars would shake

To smile at our sweet love

And at the waves from lake.

By singing birds that shelters

The wood is lost in thoughts.

Oh, trembling stars, oh, trembling stars,

Where have you gone?

 

In travelling herds are passing

The giant clouds insane.

They seem alike depressing

And melancholic pain.

By glittering of flowers

The field is overwhelmed.

Oh, shady clouds, oh, shady clouds,

Where have you gone?

 

The airly nightly whispers

From shore to shore when sail

Is when the moonlight’s pictures

Will shine on every wave.

Your eyes from which the love sparks

I have remembered now.

Oh, sweet moonlight, oh, sweet moonlight,

Where have you gone?

 

As luring ivy clambers

The branches of the oak,

There was a time I loved her

And her, again, I love.

Your arms that made me sighing

I have remembered now.

Oh, graceful arms, oh, graceful arms,

Where have you gone?

 

Traducerea in romana:

 

Din cerurile-albastre

 

Din cerurile-albastre

Luceferi se desfac,

Zâmbind iubirii noastre

Și undelor din lac.

De glasul păsărelelor

Pe gînduri codru-i pus.

O, stelelor, stelelor,

Unde v-ați dus?

 

În turme călătoare

Trec nourii pe ceri,

Ce seamăn pieritoare

Duioaselor dureri.

De strălucirea florilor

E câmpul tot răpus.

O, norilor, norilor,

Unde v-ați dus?

 

Șoptiri aeriane

Pătrund din mal în mal

Ș-a stelelor icoane

Pre fiecare val.

De ochii tăi cei plini de-amor

Aminte mi-am adus.

O, stelelor, stelelor,

Unde v-ați dus?

 

Cum iedera se leagă

De ramuri de stejar,

Mi-a fost odată dragă

Și dragă-mi este iar.

De brațul tău cuprins cu dor

Aminte mi-am adus.

O, brațelor, brațelor,

Unde v-ați dus?

 

Talent impresionant…

Iată ceva ce m-a lăsat cu gura căscată! Nu pot să spun prea multe. Mai bine vedeţi singuri aici!

Scurt si la obiect!

Un post demenţial pe blogul unui amic.

Tipologia idiotului (mi-s metafizic azi!)

Am zis, hai să fiu academic şi să încep de la definiţia etimologică a termenului, să ne întoarcem la origini. Şi am găsit aşa:

idiót (idioátă), adj. – Cretin, tîmpit. Fr. idiot. – Der. idioție, s.f. (debilitate mintală maximă); idioțenie, s.f. (idioțenie; tîmpenie); idiotism, s.n., din fr., și înainte (sec. XVIII) din gr. ἰδιωτισμός. – Comp. idiomel, adj. și s.n. (imn bisericesc cu melodie proprie), din ngr. ἰδιόμελος.

Sursa – Dictionar: DER – http://www.webdex.ro/online/dictionarul_etimologic_roman/

Eliminând sinonimele (cretin, tâmpit) şi, bineînţeles, imnul bisericesc, ajungem la concluzia că adjectivul a ajuns la noi pe filieră franceză şi este asociat cu debilitatea mintală maximă, nu cu acea calitate de a avea idei (cum ar crede unii idioţi). Desigur că idiotul zilelor noastre s-a rafinat, a evoluat şi el odată cu epoca şi nu mai suferă de o debilitate mintală maximă, dar uneori are feedback-uri şi dă dovadă de această debilitate cu prisosinţă, pesemne ca să ne amintească tuturor originea lui, să ne trimită la arhetip.

Pe minunatul web am găsit o gorază de clipuri înfăţişând idioţi care se comportă natural -  adică în consecinţă. Şi pentru că orice evoluţie duce la diversificare, vom folosi o parte din aceste clipuri drept material didactic pentru a descifra diverse tipologii idiotice.

Cei mai răspândiţi printre idioţi sunt idioţii de turmă, aceştia se apropie cel mai mult de arhetip (debilitate mintală maximă). În clipul exemplificativ este vorba numai despre exemplare ale regnului feminin, dar… nu vă lăsaţi păcăliţi, căci în egală măsură îi veţi găsi şi în rândurile mhascuhulilor, mhânca’ţ’aş!

http://www.gdd.ro/ce-stiti-depre-gravitatie-fetelor.html

În următorul clip veţi putea vedea mai multe tipologii de idioţi! Începem cu idioţii labili. Aceştia pur şi simplu nu se pot abţine din a trece de la o extremă la alta; este o problemă de autocontrol care are legătură cu… idioţenia. A doua categorie este reprezentată de idioţii teribilişti! Cum aceasta este o categorie complexă, se împarte la rându-i în două ramuri: idioţii pe care îi mănâncă în cur – prezentaţi în secvenţele 2 şi 3 – şi idioţii dependenţi de adrenalină – prezentaţi în secvenţele 4 şi 5.

http://www.break.com/break-classics/break-high-five/tivo_week_74.html

Şi dacă măcar o secundă credeaţi că nu vom găsi şi idiotul pur, arhetipul, cel debil maxim, ei bine, vă înşelaţi! Da, unii nu au evoluat, iată dovada:

Mai jos, de încheiere, vă prezint top 4 idioţi ever. Poate nu sunt cei mai idioţi dar cu siguranţă sunt reprezentativi (mai ales cel de pe locul 2, priviţi-l cât e de idiot!):

Sper că v-a edificat acest post şi dacă am omis vreo categorie de idioţi, semnalaţi-le! E posibil să nu fiu la curent cu descoperirile ultimelor specii. Se pare că mediul de pe Pământ este unul mai mult decât favorabil acestor vieţuitoare şi diversificarea lor este atât de alertă încât noi specii apar as we speak.

Hai la preşedinte! Oferta electorală 2009!

Dragă electoratule, aşa cum ştii, odata la 4 ani (sau or fi făcut mandatul de 5 ani? Că nici nu ştiu! La cât mă intereseazăăă…), cum spuneam, odata la 4/5 ani, se adună spuma diareei politice, oameni de elită ai ţării, toţi cu inime uşoare, toţi şăgalnici şi berbanţi – cum spunea Eminescu – animaţi, frăţică, de dorinţa – mă-nţelegi? – de a face ordine în ţară, de a scutura corupţia din temelii, de a reda România românilor, de a purifica justiţia, de a răsplăti cu blândeţea cuvenită pe cei pensionari pentru o viaţă lungă în care au contribuit vrând-nevrând la “construcţia ţării” prin taxe şi impozite, de a exorciza clasa politică de demonii lăcomiei, hoţiei, ticăloşiei, demagogiei, ipocriziei, incorectitudinii, etc. Şi nu în ultimul rând, mânaţi de dorinţa de a îngroşa covrigii din cozile câinilor, de a îndulci mierea ce curge din fagurii prosperităţii şi de a distila conform ultimelor standarde ISO odicolonul cu care se spală străzile asfaltate asemenea untului pe pâine, ale patriei. Căcaturi de-astea – mă leşi? Nu ştiu cum de îmi trimit scrisori atât de pline de compasiune şi durere în suflet cu atâta agresivitate (am găsit una înfiptă în uşă – să-l fi prins eu pe autor!) doar odata la 4 ani (sau la 5, cum spuneam, nu vreau să gafez), dar niciodată în mijlocul mandatului. De făcut oricum nu fac nimic, bă, da’ măcar căcatu’ ăla de scrisoare, frate:

“Dragă, alegătorule, mersi că m-ai ales, nu te-am uitat, îţi promit că te mint în continuare la fel de neobrăzat ca şi în campanie, haidi, pa! PS: de când m-ai ales am reuşit să îmi iau vilă în Poiana Braşov şi un Q7. Te ţin la curent!”

Să trimită frate şi atunci o scrisoare!… Da’ hai că deja suntem mult pe arătură! Acestea fiind spuse hai să facem un tur pe la Expo President 2009, la Salonul Cotroceni:

Exponatele pe care le avem la dispoziţie în acest an sunt:

Traian Băsescu(pd-l), Mircea Geoană(psd), WC Tudor (n. a. Vadim Corneliu Tudor – prm), Crin Antonescu (pnl), George Behehecali (png – cred), Radu Duda (independent – cică), Sorin Opărescu (independent – cred, habar n-am, îmi bag picioru’) şi, şiii…. tadaaaaa… Remus Cernea, candidat PV (mi-a completat si mie unul un nene fosforescent pentru că nu am traversat pe zebră). Era să îl uit pe cel mai important: Naty Meir ))))))

Buun! Ia să vedem! Începem cu Băsescu, domnule!, că deh, e la cârmă. Pe el îl ştiţi, jucăcător, lacrimogen, găozar, să trăiţi aşa şi-aşa. A arătat câte poate să facă într-un mandat ( e adevărat, poate să facă multe – ce vrea el – că are coaie mari). Nu are rost să mai vorbim: case closed, no further questions! Vreau doar să spun că îi sunt recunoscător că mi-a spulberat iluzia în patriotismul politic şi dorinţa demnitarilor pentru binele colectiv (eram şi io mic, era primul preşedinte votat, şi ultimul, vă promit!)

Despre Vadim, veşnicul tribun, nu prea am ce să comentez decât “să ne ferească Dumnezeu!”. Oricum, Vadim e comparabil cu Turcia, care este poreclită eterna candidată, pentru că a aspirat la UE, dacă nu din primul, din al doilea val (noi nici nu auzeam la televizor atunci despre Uniune, dar să ştim ce înseamnă!) şi niciodată nu a fost acceptată. Oricum, la cât de antisemit e, ar fi un spectacol pe cinste să îl vedem “în finală” luptând cu semitul Meir ))

Că veni vorba, să îl puricăm şi pe Naty (îmi vin în minte napolitanele alea). E un evreu putred de bogat – nu ştiu cum şi nici nu mă interesează – care a venit în România şi acum vrea să fie preşedinte (cred că în Israel nu îl vroia nimeni şi a zis să caute alţii mai fraieri). Omu’ e un incult semiretard cu un temperament de ţăran ofticos cu patru clase care nu gustă glume şi se gândeşte mai mult din impuls (caracterizarea e justificată – urmăriţi farsa care i s-a făcut la “Noaptea Erorilor” şi studiaţi-i reacţiile), manelist convins (are in maşină exclusiv CD-uri cu manele şi multe, multe rău– ceea ce îi demonstrează gustul şi gradul de cultură). Şi mai e şi prostan rău, băi, nene! Pe la toate emisiunile la care a fost, toţi moderatorii l-au luat la mişto şi el, dacă nu se enervează ca ţăranul impulsiv cu 4 clase, afişează un râs tâmp şi complice. Uite cu cine intră el în polemică în această campanie şi unde îşi spală rufele domnu’ viitor preşedinte:

Antonescu e un tip insipid (apropo, scrisoarea lui am găsit-o în uşă şi mi-a smuls o lacrimă, jur!). Îl ştiu de când era ministrul tineretului şi sportului – dacă nu mă înşel – era tras la faţă mai ceva ca Emil Constantinescu şi avea 3 laţe peste umeri. Acum s-a tuns (lupu-şi schimbă părul da’ năravul, ba!) şi s-a mai împlinit la faţă (pesemne îi prieşte politica).

Radu Duda nu ştiu cine e şi vreau să rămână aşa.

Opărescu… de când a luat primăria… nu s-a auzit nimic de el… nu a făcut nimic… acum… nimic. Nu am discurs să îl caracterizez.

Despre Becali aţi putea crede că nu se mai poate adăuga nimic. Ei, bine, vă înşelaţi! Iată ce vedem noi pe pagina web a Academiei Caţavencu! Omul are o atitudine, un discurs şi o retorică argumentativă demne de un preşedinte (marş, bă, hahalero, la oi!).

Candidatul partidului verde, Remus Cernea… Despre el voi spune doar atât: nu are nicio şansă! Chiar de ar ieşi nu va face nimic! Chiar de ar vrea să facă ceva (ipotetic) este carne de tun, un hoit în mijlocul unui banc de piranha flămânzi. Nu ştie în ce se bagă. Oricum, priviţi cum arată! Gata, m-ai convins! Te votez! )

Geoană… ))))) Pare cel mai potrivit. Iată şi de ce!

Uite un exemplu demn de urmat pentru orice candidat!

Eu aştept candidatul PLM ( n. a. numele partidului – a se citi ca prescurtarea Y!Messenger), care va fi singurul potrivit şi pe care l-aş vota cu încredere!… Am muncit mult la postul ăsta! Cât timp am pierdut pentru ceva aşa de neimportant! Sunt un idiot!

Doamna goală, confidenta mea! (#7)

O apucă blând de ceafă şi o sărută apăsat.

- În plus, la cât de bine te descurci să-mi citeşti gândurile, nu cred că evaluarea de mâine va fi o provocare prea mare pentru tine!

Ea râse. Un râs scurt şi ascuţit, provocat în parte de vorbele lui, în parte de buzele care o gâdilau pe gât şi pe după ureche. Se lungi în pat deasupra ei, îndopându-i gura cu sărutări lacome şi copleşindu-i corpul cu mângâieri tandre. Ea se răsuci deasupra lui muşcându-l cu milă de buze şi îi spuse:

- Îmi placi mai mult aşa când eşti în pat cu mine şi nu sunt decât eu în mintea ta… când nu te mai gândeşti la… confidenta ta!

El o împinse cu violenţă de pe el, se ridică rapid şi lovi cu putere în pal-ul şifonierului. Lovitura provocă un zgomot surd în încăpere, o durere ascuţită lui, iar şifonierului o pagubă de o uşă căzută.

- De ce trebuia să aminteşti de ea?… Vorbeşti despre ea de parcă te-aş înşela cu o altă femeie!

- Să ştii că uneori sunt geloasă pe ea!… Şi nu mai ţipa, că ne aud mamele de jos!

- De ce îmi faci asta?

- Dar ce îţi fac?

- Cum să fii geloasă pe o statuie?

- Eu ştiu? Tu eşti cel care o numeşte “confidenta mea”! Probabil că o iubeşti mai mult din moment ce îi acorzi mai multă atenţie!

- Pe asta cu atenţia de unde ai scos-o?

- Păăi, nu ştiu! Să vedem! Ai mai multă încredere în ea decât în mine din moment ce ai faţă de mine secrete care ei i le împărtăşeşti; dacă nu eşti nici acasă, nici la şcoală, nici la mine, ştiu unde să te găsesc: în parc, stând pe marginea “patului doamnei goale”… uau!… îmi place cum sună!

- De unde ai mai scos-o şi pe asta cu secretele? Am impresia că tu singură cauţi motive de ceartă! Nu ştiu ce-i cu tine în seara asta! Ce secrete am eu faţă de tine?

- De exemplu, spune-mi şi mie care este lucrul pe care îl cauţi de câte ori te duci la ea? Am impresia că este ca o cale pe care vrei s-o urmezi!

- Daaa!… cam aşa cevaa!…

- Ce fel de cale? Unde te duce?

- …

- De ce nu zici nimic?

- Aş vrea să-ţi pot răspunde la întrebarea asta, dar… nici eu nu ştiu!… de fapt… noi de ce ne certăm?

- Îmi pare rău! Este vina mea! Dar câteodată mă simt copleşită… neputincioasă…

- De ce te simţi copleşită… neputincioasă… ?

- Simt că nu pot concura cu ea!

- Dar cine a spus că trebuie să concurezi cu ea?

- Nu e nevoie s-o spună nimeni pentru că… aşa simt! Înţelegi? Trebuie să realizezi că ea nu e reală, că…

- Ce este real până la urmă în lumea asta?

- Eu sunt! Întotdeauna am fost reală!… şi am fost aici!… Chiar aici… lângă tine! Cândva… când m-ai sărutat în fotoliul meu şi… şi mama ne-a găsit pe amândoi… şi eu plângeam… ca acum… atunci… atunci păreai că ai realizat asta… am crezut… am crezut că ai depăşit atunci momentul!

Ea plângea înecându-se în suspinuri şi el se simţi brusc mai puternic decât ea. Întotdeauna el fusese cel slab, cel sensibil, iar Carla fusese punctul de sprijin al relaţiei lor… al lui! Acum ea era cea sensibilă, ca atunci, la primul sărut. El se gândi că ea era puternică doar aşa, în faţa celorlalţi, dar în sinea ei era vulnerabilă, poate mai vulnerabilă decât el. Brusc se simţi vinovat şi realiză că este rândul lui să fie punctul de sprijin. Postura asta îl stânjenea. Nu era obişnuit cu ea. Nu ştia de unde să înceapă. Se apropie încet de ea şi o luă în braţe.

- Şşşş!… gata! Nu mai plânge! Îmi pare rău! Bine?

Îi şterse lacrimile şi o sărută cu blândeţe.

- Ce are ea şi eu nu am?

La fel de brusc, el se simţi revoltat. Sentimentului de vinovăţie îi luă locul cel al suferinţei. Se simţi rănit. S-ar fi simţit rănit chiar dacă ea ar fi insinuat că el ar căuta la o altă femeie ceva ce ea nu poate să-i ofere, dar la o statuie… la un obiect… O împinse în pat cu violenţă.

- Cum poţi să spui aşa ceva?… Îmi faci greaţă!… nu eu sunt cel care se gândeşte la ea tot timpul, tu eşti! Eşti mai obsedată de ea decât mine!…

Îşi luă geaca şi părăsi în grabă camera coborând scările spre living, unde se aflau mama lui, mama Carlei şi uşa de la intrare.

- Mihai!… Stai!… Aşteaaptă!… Mihaaaai! Î-hâă-hă-hă-hî-hî-hâaah!…

- Mihai! De ce plânge Carla?… Unde te duci singur la ora asta?

Fără să se oprească, el spuse peste umăr, în drum spre uşă:

- Am nevoie de nişte aer proaspăt. Aici nu se poate respira!

Animale amuzant de inteligente!

Se pare ca in afara de youtube nu pot sa embeduiesc nimic. Deci… click aici!

Mai umani ca oamenii – câinele erou!

Aceasta este o poveste mai veche, fiind cunoscută de toţi cei care freacă regulat youtube-ul. Am văzut filmuleţul mai demult, dar mi-am amintit de el, răscolind prin “favorite”. Un câine este lovit de o maşină pe o autostradă undeva în America de Sud (cel puţin aşa am dedus eu, sper să nu mă înşel). Nimeni nu încearcă să îl ajute, dar un alt câine care îl observă, se apropie de el şi îşi riscă viaţa pentru a-şi salva prietenul rănit (cine nu şi-ar dori un asemenea prieten!  – dar mai bine să nu ajungi la un asemenea test, căci dacă prietenul se dovedeşte prea fricos şi nu te ajută, te va durea mai mult decât rana propriu-zisă). De remarcat este atenţia salvatorului: el nu îl târăşte pe cel rănit cu dinţii, cum am fi tentaţi să credem, ci cu labele din faţă, pentru a nu-i acutiza agonia. Câinele rănit a supravieţuit, iar povestea eroului necuvântător a făcut roată pe la toate canalele de televiziune din lume, dând o lecţie de umanitate oamenilor. Iată imaginile:

Cioburi de 8-on-brie…

Am zis, hai, să mai postăm ceva şi la categoria  “Scrise de alţii”, dar cum nu prea  îmi place să fac compromisuri, trebuia să găsesc ceva ce îmi place. Şi am găsit asta :

Poem octombrăresc

Din frunze ce se-nchid în amănunte
De prin păduri ce-şi stivuiesc tăcerea
O vietate dintr-un vârf de munte
Începe-n lume-a şti ce e durerea
Departe de tumultul casei unde
Mijise ochi şi-şi începuse rostul
Domesticit nicicând n-a fost să fie
Deşi în lume rătăcea ca prostul
Trecând peste iluzia de-o clipă
Tribut plătit încrâncenării sale
A retrăit un anotimp cu zâne
În burguri falnice, medievale
Un soi de anamneză nelăsată
În voia sorţii de mulţimea caldă
Îi face pe-amândoi să mai revadă
Un vultur, ce-n lumină blând se scaldă
Un negrăbit urcuş al luminării
Îşi face loc, tot mai adânc, sub pleoape
Spre peştera tăcerii şi-a durerii
Ce e, mereu, cu câte-un pas aproape
Iar drumul, din triunghi către spirală
Îşi cere propriul drept către răbdare
E toamnă, bucuraţi-vă prieteni,
Vine o iarnă pentru toţi, cu Soare!…

Poemul, din câte am înţeles, este scris de Luminiţa LucasFolk şi este postat aici! Merită să daţi un click, chiar dacă am postat deja poezia, pentru că în pagina originală este însoţită şi de un filmuleţ care ar putea să placă nostalgicilor.

Şi dacă nici voi nu ştiaţi ce e aia anamneză, vă scutesc de o muncă în plus:

ANAMNÉZĂ s.f. 1. Reamintire a ideilor pe care sufletul le-ar fi cunoscut într-o existență anterioară. 2. Totalitatea datelor pe care medicul le capătă interogând bolnavul cu privire la apariția și evoluția bolii de care suferă, la antecedentele ei etc. – Din fr. anamnèse.

Sursa: dex online! Mai găsiţi că este şi o rugăciune catolică (who cares!), rostită în timpul unei mise (ce aia căutaţi şi voi că mi-e lene sper că nu este vorba de MISA lui Bivolaru )

Melodie superbă

Mereu am fost de părere că lucrurile de calitate (cel puţin în artă), nu au nevoie de promovare şi că, în general, sunt anonime şi nu prea auzim de ele pentru că nu mai avem timp, deoarece tre’ să ne canalizăm atenţia  asupra celor promovate, care ni se bagă pe gât! Iată un exemplu concret! Cine e Ilse de Lange, nu ştiam. Dar răsfoind Jurnalul Lecsyei am descoperit că este o artistă pe care merită să o asculţi :

Lacrimi pentru Hristos

Aceasta e o poezie scrisă demult, prin ultimul an de liceu sau primul din cei doi petrecui la Litere – ştiu că vă întrebati cum un tip dăştept ca mine şi care iubeşte cuvântul aşa de mult a renunţat la aşa o facultate (buget zi), dar şi Emin a rămas corigent în clasa a IV-a la limba română, aşa că… chill (eu în clasa a IV-a, am câştigat locul I pe municipiul BUCUREŞTI la olimpiada de limba română… does that make me better than him? ). Anyway, poezia… uitasem de ea, dar am găsit-o pe pagina pea de pe agonia, pagină în care au crescut buruieni aşa că… hai să vedem!

 

Oh, Doamne!…dacă este fel,
te rog, sfârşitul, Tu abate-Mi.
De nu, voi fi al lumii miel:
urma-voi calea Mea de patemi.

Plângând umil, stătea-n genunchi,
plecat cu capul spre ţărână,
fiindu-I prinse în mănunchi,
sub barbă, mână printre mână.

În ochi cu lacrimi şi în gând
cu remuşcări şi glas de culpă
a zis; “pe care-o să-L sărut
e El!”… se duce şi-L sărută.

Îşi poartă pasul către El
soldaţi ce-n lanţuri Îl îmbracă;
în lanţuri care soarta Sa
o plâng de inima îţi seacă.

Apostolii plângeau în cor,
purtând în ei durere mare,
iar Petru Simon – dirijor,
plângea din toţi cu mult mai tare.

Erau cu toţii prea loviţi,
purtau prea multă suferinţă
ca să mai fie răzvrătiţi.
Smeriţi, cătau spre pocăinţă.

Pe fruntea Sa ţepoşii ghimpi –
cununa patimilor Sale -
îşi blestemau şi ei, plângând,
a lor coruptă ursitoare.

Plângea şi lemnul greu şi sfânt,
plângea a crucii Lui povară,
mulţimi întregi plângeau văzând
cum lemnul crucii Îl doboară.

Râdeau duşmanii Lui cei răi,
gândind ce patimi să-I mai deie.
Voiau să vadă Domnul lor
că-Şi stinge ultima scânteie.

Pe drumul patimilor Lui
plângea sudoarea Sa de rege,
plângeau şi pietrele în grai
ce nimeni nu-l va înţelege.

Piroanele când au pătruns
cerescul trup în patru locuri,
şi norii s-au pornit pe plâns,
să stingă inimile-n focuri.

Plângând, pământul s-a deschis
să lase loc de evadare
şi morţilor ce grai au prins
să plângă-a Lui înmormântare.

Plângea întregul univers,
plângea cerşind a Lui scăpare.
Doar El, smerit, cu chipul şters,
tăcea, spre cer cătând iertare.

Iertare pentru-ai Lui călăi,
iertare pentru-a lumii vină,
iertare pentru fiii Săi
ce însetează de lumină…

Probleme…

Deşi soare afară, azi am o dispoziţie nasoală. În ultima vreme am o presiune foarte mare pe umeri cu o campanie de promovare pentru care nu prea am resurse şi nici oameni care să mă ajute. Deci treaba nu prea merge… Cu banii stau foarte prost, dar prost rău de tot şi, colac peste pupăză, acum trebuie să plec cu frate-meu la Municipal să îl opereze. Are o infecţie ciudată la fiecare deget mare de la picioare. Sper să se rezolve cu o curăţare  rapidă şi să nu fie nevoie de intervenţii mai radicale… Ca să termin într-o notă veselă, mai pe seară o să vă surprind cu ceva interesant  (creaţie personală!). V-am pupat. Ciao!

Ziceţi voi că n-am talent! :P

Vă promisesem azi-dimineaţă un post meseriaş. Iată ce am făcut eu toamna asta într-o seară, după o zi de cules la porumb şi câteva bidoane de bere share-uite cu unchi’meu:

Da, daa, O să ziceţi toţi: “Ei, şi? Mare scofală? Nu e atât de strălucit, nimic extraordinar!” Dar ia uitaţi cât de mică e chestia asta! Ca să faceţi o comparaţie, am fotografiat-o lângă cheile de la apartament:

Acum sigur mi-am atras şi mai multe antipatii: “Bă, da ne laşi? Chiar nu înţelegi că nu ne interesează? Nu ai talent şi gata! End of story! Nu mai suferi atâta, că’ nu ai cu ce!” Recunosc, poate sufăr puţin, ca tot omu’ vinovat de creaţie. Dacă spun că mi-a luat cam o oră, iar nu prezintă mare interes. Dar, frate, asta nu e nimic! Bomba abia acum vine! Să vă văd acum ce mai ziceţi, cârcotaşilor! Priviţi singura sculă cu care a fost creată această piesă, poate fără prea mult farmec:

A fost cioplită dintr-un banal lemn de pus pe foc, doar cu acea secure (btw – i-am spus unchiului: “mai ascute-o şi tu! ). Ca să nu mai spun că am inspirat un vecin omul nu avea cep la un butoi şi nu ştia cine să îi facă, dar când a văzut el isprava mea mult s-a minunat şi după ceva ţuică a zis: ” ce dracu’, bă, păi copilu’ ăla a făcut un om din secure şi eu nu sunt în stare să fac un cep?” Vă jur că nu am văzut cep mai frumos ca ăla de l-a făcut vecinul cu pricina!

Dă-o-n pana mea de treabă!

Haideţi să vă zic după ce m-a găsit un românaş săptămâna asta pe marele web: “mama goală în faţa fiului ei”. Păi bine, bre, ce omcu toate scândurile pe mansardă ar căuta aşa ceva? Uneori am impresia că am rămas eu în urmă, da’, frate, asta e prea de tot!

Vis albastru

Ei, bine, da! Am şi câteva tentative în vers alb. Iat-o pe prima, care datează tot din liceu (se pare că eram foarte creativ în acea perioadă!). E unul din poemele cu care am câştigat pe atunci locul 3 la Colocviul Mihai Eminescu – o competitie literară pentru liceeni . Astfel am reuşit să obţin o diplomă cu holograma iubitului Emin!

 

De un frumos
albastru este nemărginitul cer;
amurgul îmi pare de un albastru
ameninţător
ce se depărtează de văzduh,
apropiindu-se,
încet,
de Pământ.

Albaştri sunt pomii – mă-ncredinţează văzul –
albastre casele. Oamenii
ce vorbesc si gândesc în albastru,
sunt la fel de albaştri
ca şi străzile
din albastrul oraş.

Albaştrii ochi ai frumoasei iubite,
cu vrajă albastră mă-nvăluiesc
şi mă fac fericit;
dar faţa ei albastră mă-nspăimântă,
albastrele-i haine,
la fel de albastre ca noaptea,
mă sperie… dar
şi eu sunt, vai!
de aceeaşi nuanţă albastră.
Albastrele păsări cu triluri albastre
cântă.
şi banca pe care stăm
este la fel
de albastră ca parcul…
numai apa din lac nu este
ALBASTRĂ!!!…
Pe ea pluteşte o barcă – albastru vis!
Transpirat,
mă trezesc…

Odă lui Creangă

De tine, Creangă, ne e dor,
de-al tău colocvial umor,
de Nică cel fără noroc
la furat şi în amor.

De tine dor mereu ne-o fi,
şi nouă şi la-ai noşti copii,
de Creangă cel preamultiubit,
de harul tău de-a povesti.

Ni-i dor de-a’ tale amintiri
care trezesc în noi trăiri,
care ne fac să ne-amintim
c-am fost şi noi cândva copii.

Tu ne-aminteşti ce noi uităm:
copiii rău să nu-i certăm,
că şi noi boacăne făceam.
Copii să fim iar învăţăm

când te găsim pe tine-n sat
sau la cireşe, la furat,
sau când de-acasă ai fugit
pe prund, la baltă, la scăldat.

În duhul tău cel de copil
ne regăsim pe noi, umil,
în zi cu frig sau cer senin
sau zi frumoasă de april.

A’ tale basme-nveselesc
copiii care le citesc.
Cu ei ne-nveselim şi noi,
şi-aceste lucruri ne uimesc!

Şi-atunci te plângem cu amar
ca pe-un străbun pierdut hotar.
De tine pururi ne-o fi dor,
şi în cuptor, şi-n făurar…

 

Mai târziu sau poate mâine vă voi încânta cu primele mele poeme: rondelurile.

Povaţă

 

Aceasta este tot o poezie din liceu, tot de la colocviul amintit mai devreme! Este o poezie, sinceră, copilăroasă, care se vrea matură şi călăuzitoare. Este foarte însufleţită şi revelatoare (probabil că observaţi ritmul furtunos pe scheletul căruia e construită), o poezie la care ţin foarte mult (probabil aţi mai auzit asta de 1000 de ori până acum; e adevărat că ţin la toate poeziile mele foarte mult, dar sunt unele care au un loc special în inima mea, aşs cum între femeile pe care le-ai iubit, există câte una pe care, oricâte vei mai avea după ea, o porţi în suflet şi în gând cu o nostalgie dulce)

 

De vrei, adierea,
Să-ţi mângâie chinul,
Învinge-ţi destinul
Şi leapădă-ţi fierea
Şi fugi de hainul
ce-ţi ia mângâierea,
Şi dulce ca mierea
Îşi face veninul.

Şi-nvaţă ce-nseamnă
Să ştii să te bucuri;
Şi-apoi din nimicuri
Ce vin şi te-ndeamnă,
Pe ele să picuri
Cu lacrimi de toamnă,
Încearcă şi toarnă
Tot felul de lucruri

Ce-ţi sunt mai utile
Ca banii şi-averea,
Ce-nşfacă durerea
Din tine, copile!
Ce-apoi fericirea
Aduc către tine,
Şi-atunci simţi cum vine
La tine iubirea.

Aievea de-ţi pare
Că-i vitregă soarta,
‘Ţi-închipui că moartea
E singura cale
Şi vrei să-ţi dai viaţa
Pe două parale
Şi singur cazi moale
Şi-ţi fuge nădejdea.

Dar nu asta-i taina
Şi nu ăsta-i rostul
Pe care tot prostul
În lume îl are.
Tu nu ştii că omul
E lucrul pe care
Nu-i nici o valoare
Să-i capete costul?

De-aceea iubeşte
Şi cată de-nvaţă
Să ştii cum în viaţă
Din plin se trăieşte.
Aruncă-te-n faţă,
Durerea-ţi opreşte
Şi o-nlocuieşte
Cu pofta de viaţă!

 

Ce mai este interesant la această poezie, este că are fix 1000 (o mie) de caractere! – lucru neprobat, am luat de bună contorizarea celor de pe agonia, dacă are cineva răbdare să îmi daţi de veste dacă au contorul bun.

Vă mai promiteam ieri că azi vă voi da un rondel, am scris câteva, da tot în liceu! (si abia în ultimul an m-am apucat de poezii! – Doamne, ce activ am fost: venea bacul, lucram full time, citeam foarte mult şi scriam şi multe poezii, iar acum nu mai fac nimic din toate astea – de unde aveam timp?). deci, mai târziu punem şi un rondel (poate scriu azi un rondel, că tot am devenit nostalgic, dar să vedem dacă mai iese ca în liceu )

Ce-ar fi…

Trebuie neapărat să o citiţi! O poezia aparţinând lui Cristian Lisandru:

Ce-ar fi să uităm de toate şi să evadăm din lume,
Să ne ducem pe pustie propovăduind amor,
Ce-ar fi să răspundem astăzi insolenţelor prin glume
Şi să tragem tuşă groasă peste jalea din decor?

Am putea să dăm uitării cercetări cu de-amănuntul,
Nu ni s-ar mai face greaţă de-ntrebări fără răspuns,
Mângâind sintaxa frazei şi înnobilând cuvântul
Am analiza adverbe şi-nţelesul lor ascuns…

Eşti metaforă, iubito, te descriu cu simplitatea
Unui individ ce scrie prins în dor fenomenal,
Uneori mi se impută verva şi tenacitatea
Şi sunt îndemnat să-mi caut vindecarea la spital…

Eşti în mine semn de dulce, semn de patimă deplină,
Semn de tragic şi de bine, semn de vesel şi de trist,
Ipocriţi cu zâmbet jalnic mi te-ar declara străină
Transmiţându-mi c-ar fi bine-n altă eră să exist…

Noi ne-am pus pe coji de nucă dar genunchii jubilează,
Suportăm cu bucurie interogatorii seci,
În afară de iubire altceva nu mai contează
Dar se mai preling pe spate picături de teamă, reci…

Ce-ar fi să le dăm cu tifla unora care ne-acuză
Că alimentăm cu vise suflete de-ndrăgostiţi,
Că jignirea nu ne doare, iar atacul ne amuză,
Ce-ar fi să zburăm prin cosmos precum doi meteoriţi?

Inventez o galaxie care să ne ocrotească,
Şi pretind planeta noastră, ca să ne mutăm pe ea,
Doi extratereştrii veseli cu iubire pământească
Încălziţi constant şi veşnic de-o sentimentală stea…

Sursa: Cristian Lisandru Blog

Oare (de) ce sunt?

Azi am scris din nou! Da, am scris o poezie, după mult timp! Am fost plictisit, melancolic, metafizic şi am avut o dorinţă nebună să scriu. Nu ştiam ce, nu ştiam dacă o să iasă ceva bun, dar trebuia să scriu. Am început cu un rondel (vă spuneam că poate mă apuc de unul – i-l datorez unei puştoaice de pe reţeaua literară care mi-a aprins o dorinţă de creaţie cum de mult n-am mai avut). Nu am uitat nici de rondelurile din liceu din care v-m promis unul (mai încolo ). Dar iată poemul meu de după rondel1 mi se pare mai matur decât ce scriam înainte, oricum schimbat de ce scriam mai demult (nush dacă în bine sau nu, dar oricum schimbat! E un poem de autocunoaştere, de definire a existenţei proprii. Se numeşte “oare (de) ce sunt?”. Voi oare (de) ce sunteţi?

 

 

Cuget câteodată-n sine-mi: care-i rostul meu sub soare?

Sunt un freamăt de culoare pe câmpii de sensuri pline?

Vreo nălucă din vechime ce găsit-a încarnare

Dintr-o jalnică eroare în acest patetic “mine”?

 

Sau oi fi vreu geniu kantic, încifrând a lui comoară

Într-o muză ce pogoară peste-un biet poet romantic,

Smulsă din trecutul antic şi sortită-apoi să moară –

O martiră de fecioară pentru-al meu talent semantic?

 

Sau un fur oi fi, pesemne, condamnat din alte vremuri

Veşnic să compun poemul ce destinu-mi o să-nsemne,

Că-n eretice catrene din trohei ce sfinţi cutremur

Am urmat nebun îndemnul de-a-i fura lui Bragi poeme!

 

Avatar al vreunui faur care de prin mitici ere

A-ndrăznit calic să spere că un suflu de balaur

I-o aduce-n creştet laur şi din roşile-i oţele

Va preface-n versuri stele, călind litere de aur.

 

Poate-un cuib de arhetipuri aş mai fi în astă lume,

Plăsmuit din proaste glume, dând nuanţe la nimicuri

Încercând din magici picuri să edifice albume

De metafore nebune – perle roase de nisipuri.

 

Aş putea să mai fiu iară o emoţie sublimă

Ce-a găsit propice climă în inertu-mi trup de ceară,

Şi-ncercând să iasă-afară, în răstimpuri îşi imprimă

În vreo tremurândă rimă, silueta-i solitară.

 

Şi, de-asemeni, aş putea să mai fiu pe-acest pământ

Sideral fior plăpând plăsmuit din colb de stea

Ce stingheră-n vid plutea, c-un thanatic simţământ,

Viu în pieptul ei arzând, într-un cosmos din saltea.

 

Poate vreun banal simpatic ce se vrea în lume zeu

Şi în mintea-i de ateu moflăie în stih apatic

Şi se vede enigmatic între lirici apogeu,

Pentru slove-arhiereu – un himeric emblematic…

Optimism

 

Iată şi rondelul mult-aşteptat! Este primul meu rondel şi, dcă nu mă înşel, este de asemenea prima mea poezie. Se întâmpla în anul 2003-2004 – un an plin de realizări, dacă fac o introspecţie (nu genul de realizări de trecut în CV, dar genul de realizări care îţi oferă satisfacţii personale şi pe care ceilalţi le iau drept fluturi, cai verzi pe pereţi, etc. Dar pentru tine sunt foarte importante!)

 

Un sonor parfum de tei,

Semn că primăvara vine,

În nqtură şi în mine,

Se ghiceşte-n părul ei.

 

De privesc în ochii ei,

Simt cum brusc vibrează-n mine

Un sonor parfum de tei,

Semn că primăvara vine.

 

Şi-ascultând mireasma ei,

Primăvara-n minte-mi vine

Şi disting atât de bine

Cum se plimbă prin alei

Un sonor parfum de tei…