Manifest impotriva lui Cibi Bârnă

Un neghiob nebun şi crud
S-a decis să pedepsească
O comoară strămoşească –
Iancul nostru din Abrud.

Bine, măi, sinistru jude!
Cine te-a numit pe tine
Şi paiaţele-ţi cretine
Să-i fii Iancului drept gâde?

Ce ‘dreptate’ vrei să cauţi?
Să îndupleci… ce şi cum?
Fir-ai praf şi fir-ai fum!
Tu şi cei pe care-i lauzi!

Ai chiulit prea mult la şcoala
Şi istorie nu ştii,
Du-te-n alte părţi (pustii)
De nu-ţi place-a noastră ţară!

Noi în munţii ăştia suntem
Dinainte de Hristos.
Spune-mi vierme răpănos
Când venit-aţi voi? De unde?

Faceţi teorii bizare,
Prin istorici demagogi.
Sunt doar scremeri de milogi,
Ipocrite şi hilare.

Căci etnogeneza noastră
De trei veacuri săvârşită
Era când a ta ‘elită’
A venit să-şi facă vatră

În câmpia-nvecinată
Celor ce-s români şi moţi –
O câmpie ce de toţi
Pân’ la voi a fost călcată.

Spune-mi, ce greşit-a Iancu?
Voi vorbeaţi cu el de pace
Când cătau ca să-l înşface
Mercenarii lui Hatvany.

Îl acuzi pe le de crime
C-a ucis nişte mişei!
Ce cătau prin noapte ei
Să-l găsească şi suprime?

De ce toate astea dacă
Se vorbea deschis de pace?
Hai să-ţi spun ceva ce-mi place:
Nu ştiu de-ai aflat, măi, moacă,

Iancu a scăpat întreg
Pentru că i-a dat de ştire
Tocmai marea lui iubire –
Unguroaică, biete bleg!

Criminal eşti tu, netoate,
Căci încerci să pângăreşti
Nişte fapte vitejeşti
Prin istorii inventate.

FURARE HUMANUM EST

‘STATUL’ azi îmbracă un cârnat sau doi.

Pentru-a’  lor huzururi haina ne despoaie.

Mie, ca şi vouă, pielea mi-o jupoaie…

Ia să-mi dea ‘EL‘ mie pielea înapoi!

oameni buni când plecaţi să stingeţi lumina

sunt obosit

de ce-a lăsat dumnezeu doar o zi de odihnă

trebuia să se odihnească şi el 6 zile

trebuia să mucească doar prima zi

trebuia să fie lumină şi-atât

acum e multă lumină dar lumina nu ne mai ajunge

o să vă bateţi pe lumină vă spun

ce bine că eu nu o să mai fiu să vă văd

sau aşa sper

sunt obosit

hai stingeţi lumina să mă odihnesc

hai stingeţi lumina ca la început

vreau linişte

daţi timpul înapoi înainte de să fie lumină

ştergeţi geneza din istorie

sau mutaţi viaţa pe marte şi lăsaţi-mă pe mine aici

singur

dacă nu cer prea mult puteţi să îmi daţi totuşi un lac

o pajişte şi un munte cu câţiva copaci

poate şi o privighetoare dacă nu cer prea mult

dacă nu cer prea mult

lumină nu vreau păstraţi-o voi

dar lăsaţi-mi ochii să văd răsăritul şi apusul

dumnezeu a zis în prima zi să fie lumină

şi lumină s-a făcut

apoi a venit seara şi s-a dus la culcare

şi celelalte 6 zile s-a odihnit

şi ăsta e tot universul

dar nu se putea să fie aşa

căci dacă nu avea el pe cine să judece

se plictisea în eternitate

a trebuit să mai muncească 5 zile

dar eu ce vină am nu m-a intrebat dacă vreau

noapte bună

Suspin aievea…

Un nor aleargă speriat

pe bolţile întinse

şi-un chip în grabă desenat

din ceaţa-i se desprinse.

 

Conturu-i vag şi neclintit

spre mine o apucă

şi-ndată mă găsesc umbrit

de palida-i nalucă.

 

Obrazu-i e înveninat

de-un bronz bolnav şi rece.

Privindu-i zâmbetu-ngheţat

prin piept un junghi îmi trece.

 

„De-a ta sclipire mi-a fost dor

aproape viaţa toată

şi-acum pluteşti încetişor

prin faţa mea mirată.

 

Căci ani de-a rândul pieptul meu

a suspinat cu jale

şi l-am urât pe Dumnezeu

pentru cumplita-ţi cale…

 

Se-aşterne praful peste tot:

durere, amintiri…

acum mă chinui şi nu pot

mai limpede să-nşir

 

din vraful vechilor frânturi

icoana ta mai vie.

Nu plânge! Cată să te-nduri

de inima-mi pustie!”.

 

Încerc s-o mângâi: părul ei

ca fumul se destramă!…

„De ochii-ţi – blândele scântei –

mi-aduc aminte, mamă!”…

Daţi-i vieţii o şansă…

Stau în lotus şi

meditez…

E ciudat… în corola lotusului par o albină însetată de nectarul

liniştii.

Mă dau jos de pe lotus şi plutesc agăţat

de un gând – liniştea nu este aici!…

Drag yoghin, drag călugăr budist, lotusul vostru

e un vag basm pueril – o minciună!

Liniştea lui e acceptarea…

Sunt prea slab să mai accept…

Sunt prea puternic să mai sper utopia…

Sunt prea dezamăgit să mă mai împotrivesc…

Suntem răi, nu e cale de scăpare…

Este, dar nu pentru noi: biosfera fără om…

Anxietate, desfăşoară-ţi giulgiul sufocant dimprejuru-mi!

Disperare – tu chin!

Frustrare – tu spin!

De ce mă hăituiţi voi, plăgi ale

conştiinţei?

De ce nu pot fi asemeni lor,

ignorant?

Unde eşti tu, ultim război?

Unde eşti tu, fierbinte asteroid?

Unde eşti tu, dulce

sfârşit…

Veniţi, veniţi! Năruiţi tot!

Daţi-i vieţii

o şansă…

Surpriză plăcută la 2400 m altitudine

Am fost în weekend la munte. Cine îşi aminteşte, eu mai fac pe ghidul la o asociatie montana. Am fost singurul ghid de data aceasta, cu 13 oameni. Am plecat de acasă pe vineri 13. Contrar aşteptărilor a milioane de superstiţioşi, ghinionul nu ne-a dat niciun fel de târcoale. Deşi singurul şofer din regiune era plecat la Timişoara, am reuşit să găsim transport – un sprinter de marfă, nu foarte comod, dar ne-a dus unde aveam nevoie. Deşi acelaşi sprinter nu ne putea duce înapoi duminică, iar şansele ca oricine altcineva să ne ducă erau aproape zero (duminica aceea a fost Sf. Măria şi coincidea cu hramul renumitei mănăstiri C-tin Brâncoveanu, iar oamenii veneau – cu zecile de mii – spre locul de unde noi vroiam, naivii, să plecăm) – cum spuneam, în ciuda acestor şanse potrivnice, am găsit transport (bine, noooi!). Deşi vremea se anunţase schimbătoare sâmbătă după masă, am reuşi să atingem vârful Moldoveanu (cel mai înalt din ţărişoară, pentru cunoscători!) după un marş de mai bine de 6 ore. Deşi pe vârf, dintr-un norişor timid a început să tune şi să fulgere am fentat furtuna (cum a spus un coleg de grup, am mers printre picioarele furtunii, căci pe cei din faţa şi pe cei din spatele nostru i-a plouat, i-a tunat şi i-a fulgerat, pe când noi doar admiram surescitaţi spectacolul de la o distanţă aproape confortabilă. Analizând toate acestea, aş putea spune chiar că am avut noroc (neaah, v-aţi prins, eu nu cred în noroc şi ghinion: it is all about the odds!). Dar cireaşa de pe tort pentru mine a fost faptul că

Să râzi sau să plângi?

Ceva cu siguranţă amuzant pentru toata lumea, mai puţin pentru artistul păgubit. Cred că dacă eram eu în locul lui, muream cu dobitocul de gât. Dar cum nu sunt, iar condamnabilei fapte nu i se poate nega potenţialul de a stârni râsul, distraţi-vă! E weekend!

Farewell, Mădălina Manole!

După cum aţi aflat probabil, astăzi a încetat din viaţă cântăreaţa Mădălina Manole. Primele indicii conduc la ipoteza unei sinucideri. Cel mai probabil aşa s-a şi întâmplat. Ca orice om care nu se uită la televizor, am aflat ştirea stând la coadă în Cora, afişată pe panourile TV informative. Cu această ocazie am aflat şi că astăzi, în ziua decesului ar fi împlinit 43 de ani şi, poate cel mai trist lucru, că băieţelul ei de doar un an a rămas fără mamă. Am mai aflat cu uimire că în 1991, odată cu succesul melodiei “Fată dragă”, Mădălina Manole (Magdalena  Mircea, pe numele ei adevărat), a fost motivul înfiinţării primului fan-club de la noi din ţară, cum de asemenea, a fost primul artist   care a incheiat un contract cu un studio de înregistrări internaţional. M-a şocat ştirea, la început fiind tentat să cred că titlul este o metaforă neinspirată (doar ştie toată lumea cât de mult deviază titlurile de la subiectul real, doar ca să atragă un ochi în plus pe foaie!). Nu pot să spun că eram un fan înrăit sau că am mai ascultat-o în ultimii ani, dar melodiile ei mi-au bucurat primii ani ai copilăriei şi nu cred că e cineva care să nu fi ascultat cu plăcere “Fară dragă” sau “Te-am văzut, mi-ai plăcut”. A greşit sau nu, nu suntem în măsură să o judecăm. Mai jos, cele mai îndrăgite piese ale ei. Cuvinte puţine, dar în acest context cuvintele sunt de prisos. Câmpii verzi şi pline cu flori şi soare, acolo unde o fi ajuns!

Emoţionant: “Alo, Centrala!”

Am o prietenă care are tipul acela de job într-o firmă mare, ştiţi voi: genul de firmă în care de obicei “băieţi’ de la aITi” trimit colegilor din toate departamentele fel de fel de mailuri virale (virale nu înseamnă că au viruşi, ci că sunt atât de plăcute încât simţi nevoia să le împărtăşeşti, deci sunt… contagioase). Pe cele mai interesante dintre ele mi le trimite şi mie. La fel s-a întâmplat şi astăzi, când mi-a trimis următoarea povestioară. Nu ştiu dacă este adevărată sau nu, dar este foarte emoţionantă. Enjoy it!

Pe cand eram copil, tatal meu a facut rost de unul dintre primele telefoane din cartier. Imi aduc perfect aminte de ladita aceea din lemn lacuit, montata in perete. Receptorul stralucitor atarna intr-o parte. Eram inca prea mic ca sa ajung la telefon dar ascultam mereu, fascinat, cum mama mea vorbea cu el.

Apoi am descoperit ca undeva, inauntrul acestui aparat, traia o persoana uluitoare. Numele ei era “Alo Centrala” si nu era nici un lucru pe lumea

Eu sunt un clovn

De când nu am mai postat eu ceva la rubrica “Scrise de alţii”? E drept, în ultimele două luni nu prea am postat deloc (motiv pentru care îmi cer scuze celor aproape 20 de abonaţi care au considerat că merit onoarea de a le ocupa timpul prin scrierile mele, şi or fi aşteptat bieţii vreun semn sporadic din partea mea), dar să sperăm că or veni şi clipe mai bune. Până atunci vă propun o poezie care mi-a atras atenţia cu vreo două luni în urmă, intitulată la fel ca şi prezentul post; versuri şi poză – Cristian Lisandru:

Farewell, Whitney!

Probabil din lipsă de lichidităţi, Whitney Houston a început un turneu mondial de revenire. Nu ştiu exact în câte ţări a cântat până acum sau în câte are de plan să mai cânte, dar pot spune că, în loc de un turneu de revenire… este un turneu de încheiere a carierei. Fanii au trecut prin diverse stări, de la dezamăgire la furie. Au plătit 165 de dolari (Brisbane, Australia) pentru asta, dar au primit doar ceea ce vedeţi mai jos:

În Anglia, mulţi dintre spectatori şi-au cerut banii înapoi. Aşa se întâmplă când ai talent, când cunoşti succesul şi te porţi de parcă totul ţi se cuvine… sfârşeşti prin a te irosi. O plătitoare de bilet a declarat presei:” Nu putea binedispune nici măcar un şobolan mort, ca să fiu sinceră!”

Am observat la mai multe filmări că umbra divei de odinioară ridică mâinile în lateral oridecâteori cântă îndrăgitul refren care i-a adus gloria… este clar… nu mai poate susţine acutele, iar acela este gestul unui om care încearcă să îşi mascheze neputinţa şi să o compenseze. Poate că puştiul de mai jos ar putea să o ajute… Farewell, Whitney. Ai fost o stea, dar orice stea îşi pierde într-un final strălucirea, uneori transformându-se într-o gaură neagră!

Dezamăgire…

Că oamenii sunt răi, parşivi, egoişti, meschini (mai adăugaţi voi!) nu e niciun secret. Că excepţiile se numără pe degetele de la o mână şi îţi mai rămân şi 4 degete libere, iar e bineştiut. Dar sunt momente în viaţă în care dai peste persoane care par sincere, deschise şi care chiar se străduiesc aparent să nu prejudicieze pe cineva în vreun fel prin acţiunile lor. Desigur, cunoscând oamenii, nu te încrezi prea uşor în cei ce par a fi „oameni buni”. Dar după ce ajungi să îi cunoşti, după timp îndelungat, după discuţii frecvente, descoperi indicii care te ajută să clădeşti o radiografie a sufletului lor. Şi te bucuri de concluzie. Şi te încrezi în ei… îţi zici: „Uite, frate, că nu sunt toţi răi, se poate şi aşa!”. Te gândeşti ca în clişeele apocaliptice de la Hollywood: măcar şi pentru această singură persoană, parcă umanitatea mai merită o şansă. Dar… nu mai târziu de exact momentul când tu nu o mai bănuieşti de ipocrizie şi gânduri ascunse pe acea persoană… face un gest care te determină să îţi pierzi toată încrederea pe care a durat atât de mult să o capeţi. Şi gestul ăsta contrazice tot ce credeai tu şi tot ce îţi spunea că este de fapt, persoana în cauză. Descoperi că nu a fost decât un spectacol (vezi „Truman show” cu Jim Carrey!). Şi din nou te întrebi dacă omenirea merită salvată. Viaţa pe pământ e minunată. Merită salvată. Planeta în sine e un giuvaer al coroanei Universului, dar omul… el merită salvat? El pare impuritatea de pe diamant care trebuie şlefuită pentru a creşte valoarea acestuia. Revenind la subiect… nu rămâi decât cu un gust amar şi o scindare tot mai mare faţă de oameni! Dezamăgire…

Along the poplars odd …

Aceasta este o traducere proprie după poezia “Pe lângă plopii fără soţ” a lui Mihai Eminescu. Enjoy it!

 

Along the poplars odd I, slow,

So many times have passed;

You haven’t recognized me though

All neighbors have, at last.

 

I’ve watched so often how the glow

Adorned your window’s frame;

You haven’t understood me though,

Whole people have, with shame.

 

How did I wait so many times

A word from you to grasp!

A day with me if you’d have spent

And could’ve been the last;

 

An hour if we could be friends

And share our love so kind,

To sip your lips and squeeze your hands,

Then dying wouldn’t mind.

 

By giving me from your blue eyes

A spark of love untorn,

On pathway of the coming times

A star would’ve been born;

 

So you forever would’ve lived

Entire rows of lives,

And gracefully you would’ve framed

With your seraphic arms

 

A face adored eternal as

Would have in dreamy minds

Those fairies struggling to traverse

From the forgotten times.

 

I loved you with some heathen eyes

With sorrow filled inside,

Which from the ancestors in skies

I got to inherit.

 

Today I even don’t regret

I seldom step this way,

And neither that I see your head

How sadly turns away.

 

For now like everyone you look

When walk and how you dress;

I careless watch you from a nook

With some cold eyes of dead.

 

You should’ve been the one that through

The holy charm goes forth,

And votive light to kindle to

Eternal love on earth.

 

Aşa cum v-am obişnuit, mai jos aveţi spre comparare varianta în limba română:

Pe lângã plopii fãrã soţ…

 

Pe lângã plopii fãrã soţ

Adesea am trecut;

Mã cunoşteau vecinii toţi –

Tu nu m-ai cunoscut.

 

La geamul tãu ce strãlucea

Privii atât de des;

O lume toatã-nţelegea –

Tu nu m-ai înţeles.

 

De câte ori am aşteptat

O şoaptã de rãspuns!

O zi din viaţã sã-mi fi dat,

O zi mi-era de-ajuns;

 

O orã sã fi fost amici,

Sã ne iubim cu dor,

S-ascult de glasul gurii mici

O orã şi sã mor.

 

Dându-mi din ochiul tãu senin

O razã dinadins,

În calea trimpilor ce vin

O stea s-ar fi aprins;

 

Ai fi trãit în veci de veci

Şi rânduri de vieţi,

Cu ale tale braţe reci

Înmãrmureai mãreţ,

 

Un chip de-a pururi adorat

Cum nu mai au perechi

Acele zâne ce strãbat

Din timpurile vechi.

 

Cãci te iubeam cu ochi pãgâni

Şi plini de suferinţi,

Ce mi-i lãsarã din bãtrâni

Pãrinţii din pãrinţi.

 

Azi nici mãcar îmi pare rãu

Cã trec cu mult mai rar,

Cã cu tristeţã capul tãu

Se-ntoarce în zadar.

 

Cãci azi le semeni tuturor

La umblet şi la port,

Şi te privesc nepãsãtor

C-un rece ochi de mort.

 

Tu trebuia sã te cuprinzi

De acel farmec sfânt,

Şi noaptea candelã s-aprinzi

Iubirii pe pãmânt.

A venit! Uite-o, e aici!

Pentru cei ce au fost prea ocupaţi să observe, am o veste: a venit primăvara! A treia oară pe anul ăsta (sper să fie şi ultima oară când vine). Duminică am fost în parc. Gaşcă mare, vreo 8. A fost frumos. Lume multă în grupuri mari, parcă toţi se adunaseră să ia parte la un ritual mut de celebrare a primăverii.

Ieri am stat vreo oră pe pervazul geamului, rezemat de tocul acestuia. Stăteam pur şi simplu şi mă uitam afară. Străduţa mea, care acum mai 2 săptămâni era troienită şi pustie, era ieri plină de lume care forfotea încolo şi încoace.

>>sunt un idiot! Dă-l mai departe<< scuze de mass!

Pun pariu că 90% din “mass-euri”, dacă ar primi un asemenea mass, l-ar da mai departe fără să clipească. Şi fără să înţeleagă că tocmai au confirmat întregii lor liste de contacte cât de idioţi sunt ei! Urăsc mass-urile, urăsc oamenii care dau mass-uri fără substanţă. Adică dacă cineva dă un mass cu “vând motorola XXXXX, daţi buzzz cine vrea” e ok, se înţelege: omul are un scop. Dar când un idiot îmi dă un mass cu “Gicule, când intrii (că e idiot şi nu ştie să folosească nr. corect de i-uri) dă şi tu un buzzz! Scz de mass da numi (legat, că din nou e idiot) merge statusul!”, ei asta nu pot să o mai înţeleg! Idiotuleeee, nu ai auzit de offline? Eu, de exemplu, am în listă o mică bază de date, oameni pe care în mare parte nu îi cunosc. Le dau periodic mass-uri cu ieşirile la munte pentru că s-au înscris într-un club montan. Şi primesc mai tot timpul de la câţiva mass-uri de tipul: “care ieşi afară că m-am plictisit :(( ” sau: ” care eşti de la politehnică, vreau si eu nuş’ ce puşca mea curs! Vă pupă Jean!”. Prietene, nu ai auzit de